Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980

Disidenţa a fost un fenomen care a cunoscut o dezvoltare considerabilă începând cu anii 1960 în URSS şi apoi în Europa Centrală. Dar nu şi România, unde disidenţa a rămas la nivelul unei constelaţii de istorii personale. Lucrarea noastră încearcă să analizeze această situaţie răspunzând la o serie de întrebări: ce a fost disidenţa în România, cine au fost disidenţii, care au fost elementele care au blocat sau, din contră, au susţinut dezvoltarea disidenţei. 

Lucrarea noastră este organizată pe mai multe secvenţe. 

Prima încearcă să definească disidenţa prin plasarea fenomenului într-un spaţiu geografic, politic şi temporal. 

A doua, adună laolaltă cele mai reprezentative manifestări de disidenţă din U.R.S.S. şi Europa de Est, scopul fiind identificarea rădăcinilor acestui tip de opoziţie, a conţinutului şi formelor de acţiune, a dimensiunii acestui fenomen, dar şi a impactului asupra societăţilor în care s-au dezvoltat. 

A treia parte, cea mai consistentă, analizează disidenţa din România. Utilizand instrumentele sociologiei, am construit o tipologie din perspectiva mediului socio-profesional al disidenţilor, dar şi a specificului etnic. Drept urmare, am evidenţiat patru mari categorii: disidenţa din mediul religios, disidenţa din mediul ştiinţific, universitar şi tehnic, disidenţa din mediul literar şi disidenţa cu specific etnic. În cadrul fiecărei categorii au fost trasate direcţiile generale de evoluţie ale domeniului în ultimele două decenii de comunism şi au fost evidenţiate şi analizate principalele gesturi de disidenţă. De asemenea, am ales să prezentăm sub denumirea de „disidenţa din partid” cele câteva luări de poziţie împotriva lui Nicolae Ceauşescu venite din partea unor membri cu o activitate îndelungată în partid (Constantin Pârvulescu, „scrisoarea celor şase” ş.a.). Am precizat totodată în lucrare că aceste manifestări nu au reprezentat gesturi veritabile de disidenţă, ci mai mult răbufniri determinate de o anumită situaţie şi, în special, de cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Lucrarea conţine studii de caz pentru unii dintre cei mai reprezentativi disidenţi : Paul Goma, istoricul Vlad Georgescu, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, matematicianul şi viitorologul Mihai Botez, profesoara Doina Cornea, scriitorul Dorin Tudoran. Nu lipsesc însă din analiza fenomenului contribuţiile unor persoane precum Mariana Celac, Pavel Nicolescu, Iosif Ţon, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Radu Filipescu sau Mircea Dinescu.

În final, am considerat important să abordăm cei doi factori care au influenţat dezvoltarea şi răspândirea disidenţei din România: Securitatea şi Radio Europa Liberă. 

Disidenţa a fost în principal o mişcare etică, morală. Critica publică, deschisă la adresa regimului comunist a fost însă doar o parte din activitatea disidenţilor, aceea de a expune tarele regimului, închistarea sa, refuzul de a accepta dialogul, fie că era vorba despre decizii politice, economice sau care vizau sfera culturală. Cea mai consistentă parte a disidenţei a constat în construirea unor modele alternative de existenţă în comunism, la baza căruia se găseau onestitatea, competenţa, respectul pentru diversitatea de opinii. 

Disidenţa, prin ea însăşi, nu a dus la prăbuşirea comunismului, dar a sădit seminţele unei societăţi libere şi mai sănătoase în era post 1989.

INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI, 300 p., 2014, în curs de apariţie

Volum publicat cu sprijinul Administraţiei Fondului Naţional Cultural

Dorin Tudoran şi condiţia intelectualului român sub comunism

În peisajul firav al contestărilor la adresa regimului comunist venite dinspre intelectualii români, disidenţa lui Dorin Tudoran, din prima jumătate a anilor 1980, rămâne un punct de referinţă atât din perspectiva atitudinilor, cât şi a discursului public asumat de acesta.

Provenit din mediul celor care stăpânesc cel mai  bine cuvântul – scriitorii –, Dorin Tudoran s-a regăsit în anii 1970 în rândul celor care au criticat, în interiorul breslei însă, politicile regimului în domeniul cultural. Această etapă va fi depăşită de Tudoran în primii ani ai deceniului al nouălea, când nemulţumirilor de ordin profesional li s-au alăturat conştientizarea adevăratei esenţe a  sistemului comunist, dar şi încleştările cu organele represive ale statului comunist. Consecinţa acestor stări de fapt a fost intrarea lui Dorin Tudoran în disidenţă şi plasarea acestuia pe o poziţie ireconciliabilă faţă de autorităţile comuniste.

Făcând apel la documente edite şi inedite din arhiva fostei Securităţi şi din arhiva Radio Europa liberă, dar şi la lucrări memorialistice sau de interviuri, materialul de faţă îşi propune să analizeze evoluţia lui Dorin Tudoran spre disidenţă, precum şi conţinutul concret al acesteia: elaborarea de documente, luări de poziţie publice.

Indisolubil legată de dezvoltarea disidenţei lui Dorin Tudoran, activitatea principalului organ represiv – Securitatea – va fi analizată în acest articol, în încercarea de a revela arsenalul de metode şi măsuri pe care aceasta le-a folosit pentru a pune capăt cazului Tudoran. Totodată, prin extensie, evidenţierea modului în care Securitatea a tratat problema Tudoran este în măsură să ne ofere imaginea scenariului care, cu mici ajustări, a fost aplicat în cazul tuturor contestatarilor cu potenţial de a căpăta o notorietate internă şi internaţională.

***

A doua după cea a lui Paul Goma, din punct de vedere cronologic, dar şi ca proporţii, disidenţa lui Dorin Tudoran a relevat câteva aspecte importante: deşi existent, potenţialul de nemulţumire din rândurile „creatorilor de artă şi de cultură” era puţin probabil să se transforme în opoziţie deschisă. La acest lucru au contribuit atât percepţiile majoritare ale oamenilor de cultură referitoare la inutilitatea unor gesturi de disidenţă şi la consecinţele decurgând din acestea, dar şi starea de permanentă suspiciune determinată de senzaţia omniprezenţei Securităţii.

În interviul acordat lui Vlad Georgescu la puţină vreme după emigrare, Tudoran, asemeni preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa, vorbea despre „atotputernicia” Securităţii, explicând însă faptul că puterea acesteia nu consta neapărat în aparatul ei, alcătuit din ofiţeri, ci, mai ales, în vasta reţea de colaboratori recrutaţi din cele mai variate medii sociale, penetrând chiar şi cele mai solide relaţii şi care induceau o permanentă suspiciune.

Elementele expuse mai sus explică însă doar în parte lipsa de apetenţă a scriitorilor  pentru o implicare activă în probleme care vizau societatea în ansambul ei.

Extrem de complexe, manifestările mediului literar în ultimii ani de comunism pot fi cu greu subsumate unei singure atitudini. Conformismul majorităţii scriitorilor, deşi real, este insuficient pentru a descrie gama extrem de variată de manifestări din interiorul breslei. Dincolo însă de realizările culturale incontestabile, nu putem să nu remarcăm numărul destul de mic al celor care s-au îndreptat spre demersuri cu o relevanţă socială sporită.

Având la îndemână mijloace de exprimare speciale, cei mai mulţi dintre scriitori au preferat fie să rămână cantonaţi într-o creaţie abstractă, ale cărei legături directe cu problemele cu care se confrunta societatea erau greu de descifrat, fie să încerce „să reziste” creând opere cu sensuri ascunse, care să treacă de cenzură şi care, eventual, să fie descoperite de cititori. Subterfugii absolut necesare într-o societate totalitară, acestea nu au fost completate decât într-o măsură extrem de mică de gesturi de disidenţă. Din acest motiv, literatura de sertar sau samizdatul au lipsit, cu câteva excepţii notabile, din portofoliul scriitorilor români.

Piesă de rezistenţă a disidenţei lui Tudoran, din perspectiva discursivă, eseul Frig sau frică, avea meritul de a zugrăvi, pe alocuri cu tuşe îngroşate, portretul intelectualului român, în special a celui ce avea ca armă cuvântul, la patruzeci de ani după instaurarea regimului comunist.

Deranjant pentru mulţi colegi de breaslă, Frig sau frică descria o stare de fapt care explica şi de ce în România contestarea regimului nu putea urma un traseu similar celei din restul ţărilor din blocul sovietic.

---

Pentru articolul integral, vezi revista "Arhivele Totalitarismului", nr. 3-4/2012, pp. 117-132.

© Copyright Dissidentia 2013. 

Drumul către libertate. Doina Cornea şi disidenţa românească în anii 1980

Identificată în Occident în anii 1980 drept una dintre figurile emblematice ale disidenţei româneşti, Doina Cornea s-a remarcat în ultimul deceniu de comunism prin susţinerea, în principal, a unui tip de discurs plasat în zona filozofico-morală, un discurs de revigorare spirituală a societăţii.

Apropiată atât unui tip de exprimare specific disidenţei din mediul religios, dar şi celei din zona ştiinţifică, opoziţia Doinei Cornea dovedeşte un caracter profund unic, la baza căruia se găseşte un nucleu filozofico-moral, rezultat din îmbinarea unei varietăţi de curente filozofice. Acesta nucleu a constituit axa centrală a disidenţei Doinei Cornea.

Privite din această perspectivă, luările de poziţie ale Doinei Cornea de la finele anilor 1980, vizând probleme legate de realitatea imediată – sistematizarea satelor, nevoia de reforme profunde, problemele învăţământului sau ale cultului greco-catolic –, apar ca o prelungire firească a unei gândiri teoretice formulate anterior[1] şi pe care o regăsim în scrisorile deschise redactate de Doina Cornea în prima jumătate a anilor 1980.

Folosind o gamă largă de surse – dosarele întocmite de Securitate Doinei Cornea, textele redactate de aceasta în anii 1980, volumele de memorii sau cele de interviuri a căror potagonistă a fost Doina Cornea, studii ştiinţifice dedicate acesteia – , materialul de faţă îşi propune să analizeze disidenţa Doinei Cornea din perspectiva mai multor planuri. Un prim plan este acela al devenirii personale, prin evidenţierea elementelor biografice, dar şi a evenimentelor cheie din viaţa Doinei Cornea, care au favorizat transformarea sa în opozantă a regimului comunist. Planurile următoare au în vedere construirea şi evoluţia discursului disident, precum şi trecerea la acţiuni concrete: crearea de samizdate, solidarizarea cu alţi disidenţi, dar şi cu muncitorii grevişti de la Braşov, din noiembrie 1987. Celor trei planuri amintite li se adaugă, în mod inevitabil, planul represiunii, la început mai subtil, apoi din ce în ce mai vizibil. Pe aproape întreaga perioadă a anilor 1980, Securitatea a încercat, folosindu-se de un arsenal de instrumente şi măsuri pe care le vom discuta în acest material, nu doar să  zădărnicească acţiunile Doinei Cornea, dar să o şi reducă la tăcere. Dacă în ceea ce priveşte primul obiectiv, organele represive au înregistrat succese, acest lucru nu s-a întâmplat în cazul celui de-al doilea. În ciuda hărţuirilor, ameninţărilor sau injuriilor proferate la adresa sa, Doina Cornea a continuat să scrie şi să pledeze cu voce tare pentru o viaţă trăită în adevăr şi pentru un comportament social în care implicarea şi solidaritatea sunt componente fireşti.

În acest sens, deşi dezamăgită de lipsa de reacţie şi de resemnarea celor din jur, Doina Cornea continua să lupte, iar motivaţia sacrificiilor inerente disidenţei transpare din rândurile pe care le scria, la 1 iulie 1989, în jurnalul său: „Mă mai întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să rămânem indiferenţi la oprimare, minciună, nedreptate. A nu le denunţa ar însemna oarecum a participa la consolidarea, dacă nu chiar la săvârşirea lor, ca autori morali”[2].

Pentru articolul integral, vezi revista "Arhivele Totalitarismului", nr. 1-2/2012, pp. 138-156.

© Copyright Dissidentia 2012. 

---

[1] Ariadna Combes, Implicaţii filozofice şi morale în gândirea Doinei Cornea, în Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 7.

[2] Jurnal. Ultimele caiete urmate de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Bucureşti, 2009, p. 52.

Mihai Botez. O biografie

Mihai Botez, 1940-1995 (arhiva Viorica Oancea)
© Copyright Dissidentia 2011.

Despre Mihai Horia C. Botez sau mai pe scurt Mihai Botez s-a scris, însă nu mult şi nu suficient de corect. Cele două ipostaze principale ale lui Mihai Botez, cea de matematician şi cea de disident, au fost explorate într-o măsură mult prea mică pentru a-l înţelege ca om, pentru a înţelege resorturile care au determinat gesturile sale de contestare.

În universul destul de restrâns al disidenţei româneşti, disidenţa lui Mihai Botez a fost una specială. Acest caracter i-a fost conferit de statutul profesional de om de ştiinţă, recunoscut ca valoare în ţară şi în străinătate, precum şi de dezideratele care i-au însoţit disidenţa de peste opt ani. Datorită acestor caracteristici, Mihai Botez s-a ridicat la înălţimea intelectualilor contemporani care criticau regimul comunist din Ungaria, Cehoslovacia sau Uniunea Sovietică.

Mihai Botez s-a născut la 18 noiembrie 1940 în Bucureşti. A urmat cursurile liceului „Sf. Sava” din Bucureşti şi, în 1963, a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti. La trei ani de la absolvirea facultăţii şi la numai 26 de ani, în 1966, obţinea doctoratul la Institutul de Matematică al Academiei sub conducerea academicianului Gh. Mihoc. În formarea sa ca matematician, dar, după părerea noastră, şi în desăvârşirea ca om, un rol important l-au avut trei personalităţi, putem să le numim „de suflet”: Octav Onicescu, Dan Barbilian (Ion Barbu) şi Grigore Moisil. Lui Ion Barbu, Mihai Botez îi va dedica o carte (În oglinzi paralele. Însemnări despre Ion Barbu) care a fost respinsă de la publicare înainte de 1989. Cu profesorul/mentorul Octav Onicescu va publica în colaborare o carte privind aspectele informaţionale ale dezvoltării sociale, iar afecţiunea pe care o nutrea faţă de acesta a fost constantă. Nu în ultimul rând era evocat Grigore Moisil, care, potrivit unuia dintre apropiaţii lui Botez, îl „contaminase” cu o stare de bucurie care trebuia să depăşească graniţele matematicii.

În condiţiile unui stat comunist, Mihai Botez deţinea toate calităţile pentru a deveni unul dintre tehnocraţii importanţi. Valoarea profesională îi asigura nu doar ascensiunea rapidă în mediul cercetării, dar şi recunoaşterea în plan internaţional. Astfel, după o perioadă scurtă, 1963-1967, în care a fost cercetător la Institutul de Matematică, apoi la Centrul de Statistică Matematică al Academiei, Botez devenea şeful catedrei Aplicaţiile Matematicii în organizarea şi conducerea întreprinderilor la CEPECA, 1967-1970. 

Mihai Botez, 1966 (arhiva Viorica Oancea)
© Copyright Dissidentia 2011.

Începând cu anul 1970, a fost succesiv conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, director al Laboratorului de cercetări prospective şi, din 1974, director al Centrului Internaţional de metodologie a studiilor asupra viitorului şi dezvoltării. Aprecierea comunităţii ştiinţifice internaţionale va veni în 1976, când Mihai Botez a primit premiul Woodrow Wilson al Institutului Smithsonian din Statele Unite.

În ceea ce priveşte relaţia cu partidul comunist, Mihai Botez intrase în rândurile P.C.R. în 1970. Motivaţia sa nu era legată de raţiuni de promovare profesională sau ascensiune socială, ci din dorinţa de a-şi pune cunoştinţele şi capacitatea intelectuală în slujba ţării. Asemeni altor oameni de ştiinţă - pe care putem să-i numim fie profesionişti, fie tehnocraţi, oameni fără veleităţi de conducători politici – Mihai Botez credea în mod sincer că prezenţa lui în partidul comunist era necesară. „La primirea mea în rândurile P.C.R., îmi amintesc că mi-am argumentat cererea  în felul următor: doream să contribui mai activ la construirea socialismului pe pământul românesc şi eram convins că apartenenţa mea la detaşamentul înaintat al poporului nostru era de natură să îmi sporească posibilităţile de a-mi pune întreaga mea capacitate în slujba idealului propăşirii patriei” (ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 118/25, f.108). Deziluzia pe care o încerca vizavi de un sistem în care împletirea politicii şi ideologiei nu mai lăsa loc rigorii ştiinţifice, un sistem condus de un lider care nu avea capacitatea să accepte că direcţia în care se îndrepta România (este vorba de ansamblul politicilor economice-sociale-culturale) era greşită, toate acestea îl determinau pe Botez să se retragă din P.C.R. în 1984. În memoriul pe care îl trimitea prim-secretarului Comitetului de partid al municipiului Bucureşti, Gheorghe Pană, şi în care explica motivele renunţării la calitatea de membru de partid, Mihai Botez denunţa practicile regimului comunist: „încrederea mea în capacitatea P.C.R. de a înţelege existenţa obiectivă a unor păreri deosebite de cele ce devin „linie oficială” şi de calitatea cărora trebuie să adaug că mă îndoiesc în continuare – a fost însă înşelată. Dacă am înţeles singur că părerile mele despre ceea ce se întâmplă astăzi în România nu sunt desigur de natură să mă recomande pentru posturi de conducere şi reprezentare – posturi care la noi revin, ca şi în altă parte, sprijinitorilor necondiţionaţi ai conducerii, în schimb nu m-am gândit niciodată că aceste păreri ar fi incompatibile cu o viaţă profesională normală [...]”(Ibidem).

Momentul rupturii între Mihai Botez şi regimul comunist va avea loc în 1977. Au urmat, potrivit lui Mihai Botez, „aproape zece ani de speranţe şi dezamăgiri”. Speranţele erau date de încrederea că vor exista mai mulţi oameni care să conteste deschis modul de conducere comunist şi care să forţeze puterea nu „să abdice”, ci să dialogheze. Dezamăgirile au fost determinate de conştientizarea „cvasisingurătăţii” sale, de incapacitatea celor mai mulţi intelectuali de a înţelege şi a-şi asuma rolul pe care ar fi trebuit să-l îndeplinească în societate. Caracteristicile regimului comunist din România nu permiteau dezvoltarea unei disidenţe similare celei din Cehoslovacia, Polonia sau Uniunea Sovietică, iar Mihai Botez înţelegea acest lucru. În 1978 se alăturase, împreună cu Mariana Celac, iniţiativei lui Vlad Georgescu privind programul unei  mişcări pentru sprijinirea democraţiei. Au fost singurii semnatari ai documentului. De asemenea, în acelaşi an a susţinut, din nou fără succes, ideea creării unei universităţi volante de tipul celor poloneze. 

Memoriu, 1979
(Arhiva Radio Europa Liberă, Open Society Archives,
Budapesta, Ungaria)
© Copyright Dissidentia 2011.

În 1979, Mihai Botez redacta un memoriu, devenit public prin intermediul Radio Europa Liberă. Documentul, realizat pe modelul memoriului intelectualilor adresat mareşalului Antonescu în 1944, evidenţia criza care se manifesta la toate nivelurile: economic/social/cultural. Era un nou semnal de alarmă privind consecinţele pe termen lung pe care le-ar fi implicat perpetuarea modelului de dezvoltare impus în România, dar şi un apel adresat oamenilor de bună credinţă de a lua atitudine în mod deschis.

Eşecul în a ralia mai mulţi intelectuali iniţiativelor sale nu l-a determinat pe Mihai Botez să renunţe. Ţinând cont de practicile regimului comunist, care cuprindea o gamă largă de metode de a intimida potenţialii contestatari, Botez va adapta ceea ce însemna disidenţa în celelalte state comuniste la spaţiul românesc. Rezultatul a fost dezvoltarea unui nou concept -disidenţa solitară- concept pe care a încercat să-l teoretizeze, pe care l-a susţinut pe toate căile (de cele mai multe ori prin Europa Liberă, având sprijinul lui Vlad Georgescu) şi  pe care l-a aplicat, fără a ţine seamă de persecuţiile la care a fost supus. În accepţiunea lui Mihai Botez, crearea unui nucleu incipient de societate civilă în România nu era posibil decât, în primă fază, prin disidenţa solitară. Critica responsabilă a regimului trebuia să se facă din interior şi neapărat păstrată în limitele legii. Cu cât ar fi existat mai mulţi intelectuali recunoscuţi ca valoare, care să susţină individual protestul (pentru că orice încercare de asociere ar fi atras rigorile legilor comuniste), cu atât creşteau şansele ca regimul să mai facă un pas înapoi. Disidenţa nu îşi propunea să răstoarne regimul comunist, însă era o luptă pentru respectarea unor drepturi civile, fireşti, incluse oficial în constituţiile statelor comuniste. „N-am să încetez niciodată să repet că ceea ce am vrut să demonstrez - cu sacrificiul unor ani buni din viaţa mea – că se poate trăi în România de astăzi şi fără să te târâi în genunchi. Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de om şi cetăţean care nu aplaudă puterea”. Cel mai important era faptul că disidenţa oferea, celui care alegea „să spună nu regimului”, posibilitatea de a trăi conform propriilor convingeri. Renunţarea la dublul limbaj, „asumarea propriei identităţi”, căpăta valoarea unui gest de eliberare pe care puţini oameni l-au înţeles şi asumat atunci, dar pe care acum mulţi şi-l revendică asemeni unui drept.

Romania: Stalinism in One Country.
An interview with Mihai Botez
Uncaptive Mind, June-July-August 1988

Gesturile lui Mihai Botez nu au rămas nepedepsite de regim. Sub raport profesional, era menţinut în cadrul Universităţii din Bucureşti, dar ca analist programator!, în perioada 1978-1981, şi apoi ca matematician la Secţia de Studiul Sistemelor, 1981-1987. Lucrările sale nu au mai fost publicate, iar în 1987 era transferat la un centru de calcul regional la Tulcea, scopul fiind acela de a-l izola de toţi cei care ar fi vrut să intre în contact cu el, în special diplomaţi sau ziarişti străini. Invitaţiile la discuţii ( a se citi anchete) la Securitate căpătaseră un caracter permanent. Nu au lipsit nici manifestările de violenţă, Mihai Botez fiind atacat de câteva ori în plină stradă şi lovit cu bestialitate. În perioada disidenţei, lui Mihai Botez i s-a interzis cu desăvârşire să plece în străinătate în scop profesional sau personal. Până în 1985 se adunaseră nu mai puţin  de 34 de refuzuri de a-i acorda viză pentru a participa la conferinţe, cursuri sau pentru a petrece concedii în străinătate. În 1985 autorităţile române îi aprobau lui Mihai Botez viza pentru a participa la un congres desfăşurat la Madrid. O făceau în speranţa că nu se va mai întoarce în ţară, iar în acest scop făcuseră nişte aranjamente pentru a nu i se mai permite intrarea în România. Mihai Botez s-a întors pentru că era convins că locul său era acasă, în România, aici voia să rămână „cu demnitate şi contestând puterea”.

Disidenţa lui Mihai Botez implica şi redactarea unor lucrări care analizau lumea comunistă şi fenomenele care îi erau caracteristice. Din acest punct de vedere, formaţia sa de matematician şi experienţa de prospectolog au imprimat analizelor sale politice, istorice, sociologice o rigoare rar întâlnită în România acelor vremuri.

Aflat constant în atenţia mediilor occidentale, care deseori îl numeau „Saharov al românilor”, Mihai Botez nu a pregetat să folosească relaţiile personale, stabilite fie cu diplomaţi străini, fie cu exilaţii români care activau la posturile de radio din lumea liberă, pentru a oferi ajutor altor contestatari: Dorin Tudoran, Ion Puiu.

La finele anului 1987, Botez pleca în Statele Unite pentru a onora o bursă oferită de Centrul Woodrow Wilson. În ţară erau luate „măsuri mai sigure” pentru a-l determina să nu se mai întoarcă: i s-a înscenat un proces de înaltă trădare. Mihai Botez solicita azil politic în Statele Unite, pe care îl obţinea la începutul anului 1989. Valoarea sa profesională îl recomanda pentru o carieră de succes în Statele Unite. Ţinea cursuri la universităţi prestigioase: Bloomington-Indiana, Santa Barbara, şi conducea o firmă de consultanţă economică.

Mihai Botez la inceputul anilor '90 (arhiva Viorica Oancea)
© Copyright Dissidentia 2011.

Deşi departe de ţară, Botez rămânea conectat la ceea ce se petrecea în România: căderea regimului Ceauşescu şi frământările care i-au succedat. La începutul anilor 1990 numele său era vehiculat în legătură cu funcţia de prim-ministru. Dacă ar fi ocupat această funcţie şi-ar fi dorit să o facă în calitate de tehnocrat, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Aprecierea de care se bucura în străinătate, a fost cea mai bună recomandare pentru viitorul diplomat Mihai Botez. În iunie 1993 era numit prin decret prezidenţial în funcţia de reprezentant permanent al României pe lângă Naţiunile Unite, la New York, iar un an mai târziu devenea  ambasadorul României la Washington. Cariera diplomatică a fost de scurtă durată. Se încheia brusc. Mihai Botez dispărea într-un mod prea neaşteptat şi mult prea trist la 11 iulie 1995. S-au auzit voci care s-au grăbit să-l acuze de nenumărate lucruri şi bineînţeles de faptul că ar fi fost informator al Securităţii. Era la modă. Oamenii noii democraţii utilizau aceleaşi metode ca oamenii vechiului comunism: dezinformarea în scopul discreditării. Cei care l-au cunoscut şi iubit pe Mihai Botez au fost mai puţini la număr sau mai puţin convingători. Descrierea pe care Andrei Pleşu i-a făcut-o lui Mihai Botez ar putea fi suficientă pentru cineva care ar dori să-l cunoască pe omul, disidentul Mihai Botez:
"Dacă n-ar fi fost discret până la suavitate, Mihai Botez ar fi avut motive să ocupe scena în ultimii ani cu un aplomb neconcurabil. Căci era, în toate privinţele, o figură atipică, greu de clasat pe fundalul ultimelor două decenii de istorie românească. A fost mai întâi, înainte de 1989, un disident atipic: a adoptat atitudini radicale, de un curaj exemplar, fără să renunţe nicio clipă la expresia calmă şi la complicitatea umorului. [...] A inventat, ca să zicem aşa, disidenţa "ştiinţifică", rece, construită pe rigoare analitică mai mult decât pe furie. Avea aerul că nu provoacă la luptă, ci invită la raţiune. De aceea, discursul său critic, livrat cu afabilitate, fără scrâşnirea dinţilor, fără gesturi şi formulări excesive, dădea o senzaţie de firesc, de bună-credinţă subînţeleasă, care a creat mari probleme tactice organelor de represiune"[...] După 1989, Mihai Botez a rămas un personaj atipic: n-a luat poza "eroului necunoscut", n-a ţinut să se impună ca răzvrătit profesionist, nu s-a acrit. N-a aşteptat invitaţii solemne, n-a cerut compensaţii retroactive. A rămas atent, diponibil, încercând să înţeleagă nepărtinitor ceea ce se întâmplă şi, dacă e nevoie, să ajute".
Încheierea îi aparţine, aşa cum ar fi firesc, lui Mihai Botez. Este o evaluare a activităţii sale: „Încercasem aproape zece ani să stabilesc un dialog social în ţara mea, acest dialog era acum o realitate. Ştiam că meritele mele reale erau extrem de mici în această eliberare: nu ştiu ce cred ori ce au făcut alţi disidenţi, dar este sigur că nu eu am făcut „22 decembrie”.  Întrebarea aparţine autorului: câţi „mari oameni” au mai putut să-şi asume această poziţie?

© Copyright Dissidentia 2011. 

Bibliografie selectivă

ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 118, vol. 25, dosar nr. 20, vol. 2; Mihai Botez, Lumea a doua. Introducere în comunismologia strucurală, Editura du Style, Bucureşti, 1997; Idem, Românii despre ei înşişi, Editura Litera, Bucureşti, 1992; Idem, Intelectualii din Europa de Est (Intelectualii est-europeni şi statul naţional comunist) – un punct de vedere românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993; Idem, Scrisori către Vlad Georgescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003; Vlad Georgescu, România anilor ’80, Jon Dumitru Verlag, Munchen, 1994. Discuţie cu d-na Mariana Celac septembrie 2004. Discuţie cu d-na Viorica Oancea, 13 octombrie 2004.

O versiune a acestui text a fost publicată de Ana Maria Cătănuş în Arhivele Totalitarismului nr. 3-4/2004, pp. 248-252 http://www.arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/sumar-general-articole-arhivele.html