Mihai Botez, 1940-1995 (arhiva Viorica Oancea) © Copyright Dissidentia 2011. |
În universul destul de restrâns al disidenţei româneşti, disidenţa lui
Mihai Botez a fost una specială. Acest caracter i-a fost conferit de statutul
profesional de om de ştiinţă, recunoscut ca valoare în ţară şi în străinătate,
precum şi de dezideratele care i-au însoţit disidenţa de peste opt ani.
Datorită acestor caracteristici, Mihai Botez s-a ridicat la înălţimea
intelectualilor contemporani care criticau regimul comunist din Ungaria,
Cehoslovacia sau Uniunea Sovietică.
Mihai Botez s-a născut la 18 noiembrie 1940 în Bucureşti. A urmat
cursurile liceului „Sf. Sava” din Bucureşti şi, în 1963, a absolvit Facultatea
de Matematică a Universităţii din Bucureşti. La trei ani de la absolvirea
facultăţii şi la numai 26 de ani, în 1966, obţinea doctoratul la Institutul de
Matematică al Academiei sub conducerea academicianului Gh. Mihoc. În formarea
sa ca matematician, dar, după părerea noastră, şi în desăvârşirea ca om, un rol
important l-au avut trei personalităţi, putem să le numim „de suflet”: Octav
Onicescu, Dan Barbilian (Ion Barbu) şi Grigore Moisil. Lui Ion Barbu, Mihai
Botez îi va dedica o carte (În oglinzi
paralele. Însemnări despre Ion Barbu) care a fost respinsă de la publicare
înainte de 1989. Cu profesorul/mentorul Octav Onicescu va publica în colaborare
o carte privind aspectele informaţionale ale dezvoltării sociale, iar afecţiunea
pe care o nutrea faţă de acesta a fost constantă. Nu în ultimul rând era evocat
Grigore Moisil, care, potrivit unuia dintre apropiaţii lui Botez, îl
„contaminase” cu o stare de bucurie care trebuia să depăşească graniţele
matematicii.
În condiţiile unui stat comunist, Mihai Botez deţinea toate calităţile
pentru a deveni unul dintre tehnocraţii importanţi. Valoarea profesională îi
asigura nu doar ascensiunea rapidă în mediul cercetării, dar şi recunoaşterea
în plan internaţional. Astfel, după o perioadă scurtă, 1963-1967, în care a
fost cercetător la Institutul de Matematică, apoi la Centrul de Statistică
Matematică al Academiei, Botez devenea şeful catedrei Aplicaţiile Matematicii
în organizarea şi conducerea întreprinderilor la CEPECA, 1967-1970.
Începând cu
anul 1970, a fost succesiv conferenţiar la Universitatea din Bucureşti,
director al Laboratorului de cercetări prospective şi, din 1974, director al
Centrului Internaţional de metodologie a studiilor asupra viitorului şi
dezvoltării. Aprecierea comunităţii ştiinţifice internaţionale va veni în 1976,
când Mihai Botez a primit premiul Woodrow Wilson al Institutului Smithsonian
din Statele Unite.
Mihai Botez, 1966 (arhiva Viorica Oancea) © Copyright Dissidentia 2011. |
În ceea ce priveşte relaţia cu partidul comunist, Mihai Botez intrase
în rândurile P.C.R. în 1970. Motivaţia sa nu era legată de raţiuni de promovare
profesională sau ascensiune socială, ci din dorinţa de a-şi pune cunoştinţele
şi capacitatea intelectuală în slujba ţării. Asemeni altor oameni de ştiinţă -
pe care putem să-i numim fie profesionişti, fie tehnocraţi, oameni fără
veleităţi de conducători politici – Mihai Botez credea în mod sincer că
prezenţa lui în partidul comunist era necesară. „La primirea mea în rândurile P.C.R., îmi amintesc că mi-am argumentat
cererea în felul următor: doream să
contribui mai activ la construirea socialismului pe pământul românesc şi eram
convins că apartenenţa mea la detaşamentul înaintat al poporului nostru era de
natură să îmi sporească posibilităţile de a-mi pune întreaga mea capacitate în
slujba idealului propăşirii patriei” (ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr.
118/25, f.108). Deziluzia pe care o încerca vizavi de un sistem în care
împletirea politicii şi ideologiei nu mai lăsa loc rigorii ştiinţifice, un
sistem condus de un lider care nu avea capacitatea să accepte că direcţia în
care se îndrepta România (este vorba de ansamblul politicilor
economice-sociale-culturale) era greşită, toate acestea îl determinau pe Botez
să se retragă din P.C.R. în 1984. În memoriul pe care îl trimitea
prim-secretarului Comitetului de partid al municipiului Bucureşti, Gheorghe
Pană, şi în care explica motivele renunţării la calitatea de membru de partid,
Mihai Botez denunţa practicile regimului comunist: „încrederea mea în capacitatea P.C.R. de a înţelege existenţa obiectivă
a unor păreri deosebite de cele ce devin „linie oficială” şi de calitatea
cărora trebuie să adaug că mă îndoiesc în continuare – a fost însă înşelată.
Dacă am înţeles singur că părerile mele despre ceea ce se întâmplă astăzi în
România nu sunt desigur de natură să mă recomande pentru posturi de conducere
şi reprezentare – posturi care la noi revin, ca şi în altă parte,
sprijinitorilor necondiţionaţi ai conducerii, în schimb nu m-am gândit
niciodată că aceste păreri ar fi incompatibile cu o viaţă profesională normală
[...]”(Ibidem).
Momentul rupturii între Mihai Botez şi regimul comunist va avea loc în
1977. Au urmat, potrivit lui Mihai Botez, „aproape zece ani de speranţe şi
dezamăgiri”. Speranţele erau date de încrederea că vor exista mai mulţi oameni
care să conteste deschis modul de conducere comunist şi care să forţeze puterea
nu „să abdice”, ci să dialogheze. Dezamăgirile au fost determinate de
conştientizarea „cvasisingurătăţii” sale, de incapacitatea celor mai mulţi
intelectuali de a înţelege şi a-şi asuma rolul pe care ar fi trebuit să-l
îndeplinească în societate. Caracteristicile regimului comunist din România nu
permiteau dezvoltarea unei disidenţe similare celei din Cehoslovacia, Polonia
sau Uniunea Sovietică, iar Mihai Botez înţelegea acest lucru. În 1978 se alăturase,
împreună cu Mariana Celac, iniţiativei lui Vlad Georgescu privind programul
unei mişcări pentru sprijinirea
democraţiei. Au fost singurii semnatari ai documentului. De asemenea, în
acelaşi an a susţinut, din nou fără succes, ideea creării unei universităţi
volante de tipul celor poloneze.
Memoriu, 1979 (Arhiva Radio Europa Liberă, Open Society Archives, Budapesta, Ungaria) © Copyright Dissidentia 2011. |
În 1979, Mihai Botez redacta un memoriu,
devenit public prin intermediul Radio Europa Liberă. Documentul, realizat pe
modelul memoriului intelectualilor adresat mareşalului Antonescu în 1944,
evidenţia criza care se manifesta la toate nivelurile:
economic/social/cultural. Era un nou semnal de alarmă privind consecinţele pe
termen lung pe care le-ar fi implicat perpetuarea modelului de dezvoltare impus
în România, dar şi un apel adresat oamenilor de bună credinţă de a lua
atitudine în mod deschis.
Eşecul în a ralia mai mulţi intelectuali iniţiativelor sale nu l-a
determinat pe Mihai Botez să renunţe. Ţinând cont de practicile regimului
comunist, care cuprindea o gamă largă de metode de a intimida potenţialii
contestatari, Botez va adapta ceea ce însemna disidenţa în celelalte state
comuniste la spaţiul românesc. Rezultatul a fost dezvoltarea unui nou concept -disidenţa solitară- concept pe care a
încercat să-l teoretizeze, pe care l-a susţinut pe toate căile (de cele mai
multe ori prin Europa Liberă, având sprijinul lui Vlad Georgescu) şi pe care l-a aplicat, fără a ţine seamă de
persecuţiile la care a fost supus. În accepţiunea lui Mihai Botez, crearea unui
nucleu incipient de societate civilă în România nu era posibil decât, în primă
fază, prin disidenţa solitară. Critica
responsabilă a regimului trebuia să se facă din interior şi neapărat păstrată
în limitele legii. Cu cât ar fi existat mai mulţi intelectuali recunoscuţi
ca valoare, care să susţină individual protestul
(pentru că orice încercare de asociere ar fi atras rigorile legilor comuniste),
cu atât creşteau şansele ca regimul să mai facă un pas înapoi. Disidenţa nu îşi
propunea să răstoarne regimul comunist, însă era o luptă pentru respectarea
unor drepturi civile, fireşti, incluse oficial în constituţiile statelor
comuniste. „N-am să încetez niciodată să
repet că ceea ce am vrut să demonstrez - cu sacrificiul unor ani buni din viaţa
mea – că se poate trăi în România de astăzi şi fără să te târâi în genunchi.
Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de om şi
cetăţean care nu aplaudă puterea”. Cel mai important era faptul că
disidenţa oferea, celui care alegea „să spună nu regimului”, posibilitatea de a
trăi conform propriilor convingeri. Renunţarea la dublul limbaj, „asumarea
propriei identităţi”, căpăta valoarea unui gest de eliberare pe care puţini
oameni l-au înţeles şi asumat atunci, dar pe care acum mulţi şi-l revendică
asemeni unui drept.
Romania: Stalinism in One Country. An interview with Mihai Botez Uncaptive Mind, June-July-August 1988 |
Disidenţa lui Mihai Botez implica şi redactarea unor lucrări care
analizau lumea comunistă şi fenomenele care îi erau caracteristice. Din acest
punct de vedere, formaţia sa de matematician şi experienţa de prospectolog au
imprimat analizelor sale politice, istorice, sociologice o rigoare rar
întâlnită în România acelor vremuri.
Aflat constant în atenţia mediilor occidentale, care deseori îl numeau
„Saharov al românilor”, Mihai Botez nu a pregetat să folosească relaţiile
personale, stabilite fie cu diplomaţi străini, fie cu exilaţii români care
activau la posturile de radio din lumea liberă, pentru a oferi ajutor altor
contestatari: Dorin Tudoran, Ion Puiu.
La finele anului 1987, Botez pleca în Statele Unite pentru a onora o
bursă oferită de Centrul Woodrow Wilson. În ţară erau luate „măsuri mai sigure”
pentru a-l determina să nu se mai întoarcă: i s-a înscenat un proces de înaltă
trădare. Mihai Botez solicita azil politic în Statele Unite, pe care îl obţinea
la începutul anului 1989. Valoarea sa profesională îl recomanda pentru o
carieră de succes în Statele Unite. Ţinea cursuri la universităţi prestigioase:
Bloomington-Indiana, Santa Barbara, şi conducea o firmă de consultanţă
economică.
Mihai Botez la inceputul anilor '90 (arhiva Viorica Oancea) © Copyright Dissidentia 2011. |
"Dacă n-ar fi fost discret până la suavitate, Mihai Botez ar fi avut motive să ocupe scena în ultimii ani cu un aplomb neconcurabil. Căci era, în toate privinţele, o figură atipică, greu de clasat pe fundalul ultimelor două decenii de istorie românească. A fost mai întâi, înainte de 1989, un disident atipic: a adoptat atitudini radicale, de un curaj exemplar, fără să renunţe nicio clipă la expresia calmă şi la complicitatea umorului. [...] A inventat, ca să zicem aşa, disidenţa "ştiinţifică", rece, construită pe rigoare analitică mai mult decât pe furie. Avea aerul că nu provoacă la luptă, ci invită la raţiune. De aceea, discursul său critic, livrat cu afabilitate, fără scrâşnirea dinţilor, fără gesturi şi formulări excesive, dădea o senzaţie de firesc, de bună-credinţă subînţeleasă, care a creat mari probleme tactice organelor de represiune"[...] După 1989, Mihai Botez a rămas un personaj atipic: n-a luat poza "eroului necunoscut", n-a ţinut să se impună ca răzvrătit profesionist, nu s-a acrit. N-a aşteptat invitaţii solemne, n-a cerut compensaţii retroactive. A rămas atent, diponibil, încercând să înţeleagă nepărtinitor ceea ce se întâmplă şi, dacă e nevoie, să ajute".
Încheierea îi aparţine, aşa cum ar fi firesc, lui Mihai Botez. Este o evaluare a activităţii sale: „Încercasem aproape zece ani să stabilesc un dialog social în ţara mea, acest dialog era acum o realitate. Ştiam că meritele mele reale erau extrem de mici în această eliberare: nu ştiu ce cred ori ce au făcut alţi disidenţi, dar este sigur că nu eu am făcut „22 decembrie”. Întrebarea aparţine autorului: câţi „mari oameni” au mai putut să-şi asume această poziţie?
© Copyright Dissidentia 2011.
Bibliografie selectivă
ACNSAS, Fond Documentar,
dosar nr. 118, vol. 25, dosar nr. 20, vol. 2; Mihai Botez, Lumea a doua. Introducere în comunismologia strucurală, Editura du
Style, Bucureşti, 1997; Idem, Românii despre ei înşişi, Editura Litera,
Bucureşti, 1992; Idem, Intelectualii din
Europa de Est (Intelectualii est-europeni şi statul naţional comunist) – un
punct de vedere românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1993; Idem, Scrisori către Vlad Georgescu,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003; Vlad Georgescu, România anilor ’80, Jon Dumitru Verlag,
Munchen, 1994. Discuţie cu d-na Mariana Celac septembrie 2004. Discuţie cu d-na
Viorica Oancea, 13 octombrie 2004.
O versiune a acestui text a fost publicată de Ana Maria Cătănuş în Arhivele Totalitarismului nr. 3-4/2004, pp. 248-252 http://www.arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/sumar-general-articole-arhivele.html
O versiune a acestui text a fost publicată de Ana Maria Cătănuş în Arhivele Totalitarismului nr. 3-4/2004, pp. 248-252 http://www.arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/sumar-general-articole-arhivele.html
No comments:
Post a Comment