Mihai Botez. O biografie

Mihai Botez, 1940-1995 (arhiva Viorica Oancea)
© Copyright Dissidentia 2011.

Despre Mihai Horia C. Botez sau mai pe scurt Mihai Botez s-a scris, însă nu mult şi nu suficient de corect. Cele două ipostaze principale ale lui Mihai Botez, cea de matematician şi cea de disident, au fost explorate într-o măsură mult prea mică pentru a-l înţelege ca om, pentru a înţelege resorturile care au determinat gesturile sale de contestare.

În universul destul de restrâns al disidenţei româneşti, disidenţa lui Mihai Botez a fost una specială. Acest caracter i-a fost conferit de statutul profesional de om de ştiinţă, recunoscut ca valoare în ţară şi în străinătate, precum şi de dezideratele care i-au însoţit disidenţa de peste opt ani. Datorită acestor caracteristici, Mihai Botez s-a ridicat la înălţimea intelectualilor contemporani care criticau regimul comunist din Ungaria, Cehoslovacia sau Uniunea Sovietică.

Mihai Botez s-a născut la 18 noiembrie 1940 în Bucureşti. A urmat cursurile liceului „Sf. Sava” din Bucureşti şi, în 1963, a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti. La trei ani de la absolvirea facultăţii şi la numai 26 de ani, în 1966, obţinea doctoratul la Institutul de Matematică al Academiei sub conducerea academicianului Gh. Mihoc. În formarea sa ca matematician, dar, după părerea noastră, şi în desăvârşirea ca om, un rol important l-au avut trei personalităţi, putem să le numim „de suflet”: Octav Onicescu, Dan Barbilian (Ion Barbu) şi Grigore Moisil. Lui Ion Barbu, Mihai Botez îi va dedica o carte (În oglinzi paralele. Însemnări despre Ion Barbu) care a fost respinsă de la publicare înainte de 1989. Cu profesorul/mentorul Octav Onicescu va publica în colaborare o carte privind aspectele informaţionale ale dezvoltării sociale, iar afecţiunea pe care o nutrea faţă de acesta a fost constantă. Nu în ultimul rând era evocat Grigore Moisil, care, potrivit unuia dintre apropiaţii lui Botez, îl „contaminase” cu o stare de bucurie care trebuia să depăşească graniţele matematicii.

În condiţiile unui stat comunist, Mihai Botez deţinea toate calităţile pentru a deveni unul dintre tehnocraţii importanţi. Valoarea profesională îi asigura nu doar ascensiunea rapidă în mediul cercetării, dar şi recunoaşterea în plan internaţional. Astfel, după o perioadă scurtă, 1963-1967, în care a fost cercetător la Institutul de Matematică, apoi la Centrul de Statistică Matematică al Academiei, Botez devenea şeful catedrei Aplicaţiile Matematicii în organizarea şi conducerea întreprinderilor la CEPECA, 1967-1970. 

Mihai Botez, 1966 (arhiva Viorica Oancea)
© Copyright Dissidentia 2011.

Începând cu anul 1970, a fost succesiv conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, director al Laboratorului de cercetări prospective şi, din 1974, director al Centrului Internaţional de metodologie a studiilor asupra viitorului şi dezvoltării. Aprecierea comunităţii ştiinţifice internaţionale va veni în 1976, când Mihai Botez a primit premiul Woodrow Wilson al Institutului Smithsonian din Statele Unite.

În ceea ce priveşte relaţia cu partidul comunist, Mihai Botez intrase în rândurile P.C.R. în 1970. Motivaţia sa nu era legată de raţiuni de promovare profesională sau ascensiune socială, ci din dorinţa de a-şi pune cunoştinţele şi capacitatea intelectuală în slujba ţării. Asemeni altor oameni de ştiinţă - pe care putem să-i numim fie profesionişti, fie tehnocraţi, oameni fără veleităţi de conducători politici – Mihai Botez credea în mod sincer că prezenţa lui în partidul comunist era necesară. „La primirea mea în rândurile P.C.R., îmi amintesc că mi-am argumentat cererea  în felul următor: doream să contribui mai activ la construirea socialismului pe pământul românesc şi eram convins că apartenenţa mea la detaşamentul înaintat al poporului nostru era de natură să îmi sporească posibilităţile de a-mi pune întreaga mea capacitate în slujba idealului propăşirii patriei” (ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 118/25, f.108). Deziluzia pe care o încerca vizavi de un sistem în care împletirea politicii şi ideologiei nu mai lăsa loc rigorii ştiinţifice, un sistem condus de un lider care nu avea capacitatea să accepte că direcţia în care se îndrepta România (este vorba de ansamblul politicilor economice-sociale-culturale) era greşită, toate acestea îl determinau pe Botez să se retragă din P.C.R. în 1984. În memoriul pe care îl trimitea prim-secretarului Comitetului de partid al municipiului Bucureşti, Gheorghe Pană, şi în care explica motivele renunţării la calitatea de membru de partid, Mihai Botez denunţa practicile regimului comunist: „încrederea mea în capacitatea P.C.R. de a înţelege existenţa obiectivă a unor păreri deosebite de cele ce devin „linie oficială” şi de calitatea cărora trebuie să adaug că mă îndoiesc în continuare – a fost însă înşelată. Dacă am înţeles singur că părerile mele despre ceea ce se întâmplă astăzi în România nu sunt desigur de natură să mă recomande pentru posturi de conducere şi reprezentare – posturi care la noi revin, ca şi în altă parte, sprijinitorilor necondiţionaţi ai conducerii, în schimb nu m-am gândit niciodată că aceste păreri ar fi incompatibile cu o viaţă profesională normală [...]”(Ibidem).

Momentul rupturii între Mihai Botez şi regimul comunist va avea loc în 1977. Au urmat, potrivit lui Mihai Botez, „aproape zece ani de speranţe şi dezamăgiri”. Speranţele erau date de încrederea că vor exista mai mulţi oameni care să conteste deschis modul de conducere comunist şi care să forţeze puterea nu „să abdice”, ci să dialogheze. Dezamăgirile au fost determinate de conştientizarea „cvasisingurătăţii” sale, de incapacitatea celor mai mulţi intelectuali de a înţelege şi a-şi asuma rolul pe care ar fi trebuit să-l îndeplinească în societate. Caracteristicile regimului comunist din România nu permiteau dezvoltarea unei disidenţe similare celei din Cehoslovacia, Polonia sau Uniunea Sovietică, iar Mihai Botez înţelegea acest lucru. În 1978 se alăturase, împreună cu Mariana Celac, iniţiativei lui Vlad Georgescu privind programul unei  mişcări pentru sprijinirea democraţiei. Au fost singurii semnatari ai documentului. De asemenea, în acelaşi an a susţinut, din nou fără succes, ideea creării unei universităţi volante de tipul celor poloneze. 

Memoriu, 1979
(Arhiva Radio Europa Liberă, Open Society Archives,
Budapesta, Ungaria)
© Copyright Dissidentia 2011.

În 1979, Mihai Botez redacta un memoriu, devenit public prin intermediul Radio Europa Liberă. Documentul, realizat pe modelul memoriului intelectualilor adresat mareşalului Antonescu în 1944, evidenţia criza care se manifesta la toate nivelurile: economic/social/cultural. Era un nou semnal de alarmă privind consecinţele pe termen lung pe care le-ar fi implicat perpetuarea modelului de dezvoltare impus în România, dar şi un apel adresat oamenilor de bună credinţă de a lua atitudine în mod deschis.

Eşecul în a ralia mai mulţi intelectuali iniţiativelor sale nu l-a determinat pe Mihai Botez să renunţe. Ţinând cont de practicile regimului comunist, care cuprindea o gamă largă de metode de a intimida potenţialii contestatari, Botez va adapta ceea ce însemna disidenţa în celelalte state comuniste la spaţiul românesc. Rezultatul a fost dezvoltarea unui nou concept -disidenţa solitară- concept pe care a încercat să-l teoretizeze, pe care l-a susţinut pe toate căile (de cele mai multe ori prin Europa Liberă, având sprijinul lui Vlad Georgescu) şi  pe care l-a aplicat, fără a ţine seamă de persecuţiile la care a fost supus. În accepţiunea lui Mihai Botez, crearea unui nucleu incipient de societate civilă în România nu era posibil decât, în primă fază, prin disidenţa solitară. Critica responsabilă a regimului trebuia să se facă din interior şi neapărat păstrată în limitele legii. Cu cât ar fi existat mai mulţi intelectuali recunoscuţi ca valoare, care să susţină individual protestul (pentru că orice încercare de asociere ar fi atras rigorile legilor comuniste), cu atât creşteau şansele ca regimul să mai facă un pas înapoi. Disidenţa nu îşi propunea să răstoarne regimul comunist, însă era o luptă pentru respectarea unor drepturi civile, fireşti, incluse oficial în constituţiile statelor comuniste. „N-am să încetez niciodată să repet că ceea ce am vrut să demonstrez - cu sacrificiul unor ani buni din viaţa mea – că se poate trăi în România de astăzi şi fără să te târâi în genunchi. Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de om şi cetăţean care nu aplaudă puterea”. Cel mai important era faptul că disidenţa oferea, celui care alegea „să spună nu regimului”, posibilitatea de a trăi conform propriilor convingeri. Renunţarea la dublul limbaj, „asumarea propriei identităţi”, căpăta valoarea unui gest de eliberare pe care puţini oameni l-au înţeles şi asumat atunci, dar pe care acum mulţi şi-l revendică asemeni unui drept.

Romania: Stalinism in One Country.
An interview with Mihai Botez
Uncaptive Mind, June-July-August 1988

Gesturile lui Mihai Botez nu au rămas nepedepsite de regim. Sub raport profesional, era menţinut în cadrul Universităţii din Bucureşti, dar ca analist programator!, în perioada 1978-1981, şi apoi ca matematician la Secţia de Studiul Sistemelor, 1981-1987. Lucrările sale nu au mai fost publicate, iar în 1987 era transferat la un centru de calcul regional la Tulcea, scopul fiind acela de a-l izola de toţi cei care ar fi vrut să intre în contact cu el, în special diplomaţi sau ziarişti străini. Invitaţiile la discuţii ( a se citi anchete) la Securitate căpătaseră un caracter permanent. Nu au lipsit nici manifestările de violenţă, Mihai Botez fiind atacat de câteva ori în plină stradă şi lovit cu bestialitate. În perioada disidenţei, lui Mihai Botez i s-a interzis cu desăvârşire să plece în străinătate în scop profesional sau personal. Până în 1985 se adunaseră nu mai puţin  de 34 de refuzuri de a-i acorda viză pentru a participa la conferinţe, cursuri sau pentru a petrece concedii în străinătate. În 1985 autorităţile române îi aprobau lui Mihai Botez viza pentru a participa la un congres desfăşurat la Madrid. O făceau în speranţa că nu se va mai întoarce în ţară, iar în acest scop făcuseră nişte aranjamente pentru a nu i se mai permite intrarea în România. Mihai Botez s-a întors pentru că era convins că locul său era acasă, în România, aici voia să rămână „cu demnitate şi contestând puterea”.

Disidenţa lui Mihai Botez implica şi redactarea unor lucrări care analizau lumea comunistă şi fenomenele care îi erau caracteristice. Din acest punct de vedere, formaţia sa de matematician şi experienţa de prospectolog au imprimat analizelor sale politice, istorice, sociologice o rigoare rar întâlnită în România acelor vremuri.

Aflat constant în atenţia mediilor occidentale, care deseori îl numeau „Saharov al românilor”, Mihai Botez nu a pregetat să folosească relaţiile personale, stabilite fie cu diplomaţi străini, fie cu exilaţii români care activau la posturile de radio din lumea liberă, pentru a oferi ajutor altor contestatari: Dorin Tudoran, Ion Puiu.

La finele anului 1987, Botez pleca în Statele Unite pentru a onora o bursă oferită de Centrul Woodrow Wilson. În ţară erau luate „măsuri mai sigure” pentru a-l determina să nu se mai întoarcă: i s-a înscenat un proces de înaltă trădare. Mihai Botez solicita azil politic în Statele Unite, pe care îl obţinea la începutul anului 1989. Valoarea sa profesională îl recomanda pentru o carieră de succes în Statele Unite. Ţinea cursuri la universităţi prestigioase: Bloomington-Indiana, Santa Barbara, şi conducea o firmă de consultanţă economică.

Mihai Botez la inceputul anilor '90 (arhiva Viorica Oancea)
© Copyright Dissidentia 2011.

Deşi departe de ţară, Botez rămânea conectat la ceea ce se petrecea în România: căderea regimului Ceauşescu şi frământările care i-au succedat. La începutul anilor 1990 numele său era vehiculat în legătură cu funcţia de prim-ministru. Dacă ar fi ocupat această funcţie şi-ar fi dorit să o facă în calitate de tehnocrat, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Aprecierea de care se bucura în străinătate, a fost cea mai bună recomandare pentru viitorul diplomat Mihai Botez. În iunie 1993 era numit prin decret prezidenţial în funcţia de reprezentant permanent al României pe lângă Naţiunile Unite, la New York, iar un an mai târziu devenea  ambasadorul României la Washington. Cariera diplomatică a fost de scurtă durată. Se încheia brusc. Mihai Botez dispărea într-un mod prea neaşteptat şi mult prea trist la 11 iulie 1995. S-au auzit voci care s-au grăbit să-l acuze de nenumărate lucruri şi bineînţeles de faptul că ar fi fost informator al Securităţii. Era la modă. Oamenii noii democraţii utilizau aceleaşi metode ca oamenii vechiului comunism: dezinformarea în scopul discreditării. Cei care l-au cunoscut şi iubit pe Mihai Botez au fost mai puţini la număr sau mai puţin convingători. Descrierea pe care Andrei Pleşu i-a făcut-o lui Mihai Botez ar putea fi suficientă pentru cineva care ar dori să-l cunoască pe omul, disidentul Mihai Botez:
"Dacă n-ar fi fost discret până la suavitate, Mihai Botez ar fi avut motive să ocupe scena în ultimii ani cu un aplomb neconcurabil. Căci era, în toate privinţele, o figură atipică, greu de clasat pe fundalul ultimelor două decenii de istorie românească. A fost mai întâi, înainte de 1989, un disident atipic: a adoptat atitudini radicale, de un curaj exemplar, fără să renunţe nicio clipă la expresia calmă şi la complicitatea umorului. [...] A inventat, ca să zicem aşa, disidenţa "ştiinţifică", rece, construită pe rigoare analitică mai mult decât pe furie. Avea aerul că nu provoacă la luptă, ci invită la raţiune. De aceea, discursul său critic, livrat cu afabilitate, fără scrâşnirea dinţilor, fără gesturi şi formulări excesive, dădea o senzaţie de firesc, de bună-credinţă subînţeleasă, care a creat mari probleme tactice organelor de represiune"[...] După 1989, Mihai Botez a rămas un personaj atipic: n-a luat poza "eroului necunoscut", n-a ţinut să se impună ca răzvrătit profesionist, nu s-a acrit. N-a aşteptat invitaţii solemne, n-a cerut compensaţii retroactive. A rămas atent, diponibil, încercând să înţeleagă nepărtinitor ceea ce se întâmplă şi, dacă e nevoie, să ajute".
Încheierea îi aparţine, aşa cum ar fi firesc, lui Mihai Botez. Este o evaluare a activităţii sale: „Încercasem aproape zece ani să stabilesc un dialog social în ţara mea, acest dialog era acum o realitate. Ştiam că meritele mele reale erau extrem de mici în această eliberare: nu ştiu ce cred ori ce au făcut alţi disidenţi, dar este sigur că nu eu am făcut „22 decembrie”.  Întrebarea aparţine autorului: câţi „mari oameni” au mai putut să-şi asume această poziţie?

© Copyright Dissidentia 2011. 

Bibliografie selectivă

ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 118, vol. 25, dosar nr. 20, vol. 2; Mihai Botez, Lumea a doua. Introducere în comunismologia strucurală, Editura du Style, Bucureşti, 1997; Idem, Românii despre ei înşişi, Editura Litera, Bucureşti, 1992; Idem, Intelectualii din Europa de Est (Intelectualii est-europeni şi statul naţional comunist) – un punct de vedere românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993; Idem, Scrisori către Vlad Georgescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003; Vlad Georgescu, România anilor ’80, Jon Dumitru Verlag, Munchen, 1994. Discuţie cu d-na Mariana Celac septembrie 2004. Discuţie cu d-na Viorica Oancea, 13 octombrie 2004.

O versiune a acestui text a fost publicată de Ana Maria Cătănuş în Arhivele Totalitarismului nr. 3-4/2004, pp. 248-252 http://www.arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/sumar-general-articole-arhivele.html