Dissident Mihai Botez on US-Romanian Relations Between 1968-1984

Excerpts from Dissident Mihai Botez on US-Romanian Relations Between 1968-1984. The article was published in two parts in Arhivele Totalitarismului, 1-2, 3-4/2016.

The document we publish - US-Romanian Relations Between 1968-1984. An Independent Survey from Bucharest - is a nonofficial chronicle of the US-Romania relations during 1968-1984. Its author, Mihai Botez, was not at that time a diplomat or even a political leader. Instead, he was an important Romanian dissident, mathematician and futurologist. One of the few Romanian critic intellectuals, Botez studied the structure and functioning of the Communist system and he speculated on the possible evolution of Communism. Specialised in decision theory and systems analysis, Botez was a great admirer of the United States. His affinity with the liberal democratic values was nourished by its numerous contacts with American fellow academics. But it was during the nine months in 1976, Botez spent as the first Romanian fellow at the Woodrow Wilson Center at the Smithsonian Institution, when he became convinced “that the ideals of freedom to which he has always been devoted through intellectual education and moral formation can indeed be implemented in real life, in a society that is always ready to honestly discuss its successes and failures, to learn and to change”. However, his admiration for the country of freedom did not stop Botez from drafting a critic, sometimes rough, assessment of US-Romanian relations during 1968-1984. Mihai Botez’ essay leads us through the history of American-Romanian relations as seen through the eyes of an independent observer from Bucharest. The survey contains five parts. The first four parts concentrate on the opening toward Romania initiated by the Nixon administration in 1968-1972, the development of US-Romanian relations in 1972-1976, the analysis of the impact of the human rights issue on US foreign policy (during the Carter administration), and the US-Romanian relations from 1980 to 1985. The last part contains Botez’ views on how American foreign policy influenced the evolution of the Romanian Communist regime and the perception of the general public toward America. A beneficiary of the good relations between the two countries, Botez analyses what stood behind the positive images the State Department projected on Romania at the end of the 1960’s, and how these mental images prolonged, without proper justification according to the author, in the 1970’s and the 1980’s. The strategic goals of the US and the promising independent foreign policy of Romania combined with a certain domestic liberalization laid the foundation of the privileged US-Romanian relations in the 1960’s and the beginning of the 1970’s.

Vlad Georgescu: O istorie complicată

Extras din lucrarea Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980, Institutul Naţional pentru StudiulTotalitarismului, Bucureşti, 2014, pp. 104-111.

Cunoscut în principal datorită activităţii sale de la postul de radio Europa Liberă, unde, în anii 1980, a ocupat postul de director adjunct, apoi de director al secţiei româneşti, istoricul Vlad Georgescu a fost şi unul dintre primii disidenţi români, în 1977.

Deşi a avut loc simultan cu mişcarea pentru drepturile omului al cărei lider a fost Paul Goma, fiind influenţată totodată de acelaşi eveniment – lansarea Cartei 77 – disidenţa lui Vlad Georgescu a fost mult mai puţin cunoscută. Dacă Paul Goma se bucura de mai mulţi ani de o notorietate destul de mare, Vlad Georgescu era un om de ştiinţă cunoscut mai ales în mediul academic restrâns. În plus, prin tipul de discurs şi de manifestare, Paul Goma şi-a propus un demers colectiv şi a reuşit să atragă numeroşi oameni. Acest lucru nu a fost însă valabil pentru Vlad Georgescu, a cărui atitudine ducea mai mult cu gândul la un demers solitar, chiar dacă axat pe aceeaşi problematică a respectării drepturilor omului.

Istoric strălucit, aşa cum a fost descris, disident şi sprijinitor al disidenţei româneşti, istoria lui Vlad Georgescu a fost una complicată de relaţia pe care acesta a întreţinut-o cu Securitatea în perioada anilor 1963-1974. Deşi aceasta din urmă nu poate fi ignorată, ţinând de adevărul istoric, considerăm că ea nu poate impieta asupra conţinutului disidenţei lui Vlad Georgescu sau a activităţii sale împotriva regimului comunist dusă de la microfonul Radio Europa Liberă.

Cariera de istoric a lui Vlad Georgescu a fost legată de Institutul de Studii Sud-Est Europene. Astfel, după ce între 1959-1963 a fost muzeograf la Muzeul Româno-Rus, Georgescu a fost angajat ca documentarist şi, apoi, cercetător la ISSEE, în anii 1963-1979[1].

Liberalizarea din a doua jumătate a anilor 1960 s-a dovedit benefică şi pentru tânărul cercetător Vlad Georgescu. Într-o perioadă în care dosarul şi originea socială nu mai reprezentau argumente pentru discriminarea profesională, Vlad Georgescu, cu origini burgheze directe, dar şi prin alianţă[2], şi-a început ascensiunea în cercetarea istorică. Sprijinit de o serie de personalităţi ale culturii româneşti, mai ales de către profesorul Mihai Berza, care-l trata ca pe un fiu, Vlad Georgescu s-a axat exclusiv pe cercetare, evitând să se înscrie în partid, şi preferând, potrivit propriilor afirmaţii, postura de „tovarăş de drum” [3].

Perioada anilor 1967-1974 au fost „cei mai frumoşi şi mai rodnici ani”[4], după aprecierile sale. A avut ocazia să participe la stagii de cercetare în Austria, Grecia, însă cel mai cunoscut a devenit în mediile universitare din Statele Unite ale Americii. Aici a susţinut mai multe cicluri de conferinţe, în 1968-1969 la Berkley şi Stanford, în 1971 la Boulder, Colorado, pentru ca în 1973 să deţină pentru 6 luni postul de profesor la Catedra „Nicolae Iorga” de la Universitatea Columbia din New York. Cu acest prilej îl va cunoaşte pe Zbigniew Brzezinski, cel care va deveni apoi consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter. Totodată, în această perioadă, Vlad Georgescu a publicat patru cărţi, obţinând şi Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române. În plus, numele său va fi vehiculat în legătură cu ocuparea postului de director al Bibliotecii Române din New York[5]. Acest lucru nu se va întâmpla însă şi începând din 1975 trendul ascendent al carierei lui Vlad Georgescu pare să se fi oprit. Nu i se mai permite să plece în străinătate în scop ştiinţific şi nici să mai participe la proiecte de anvergură. În 1976-1977 era scos de la secretariatul tehnico-ştiinţific al Tratatului de Istoria României, pregătit în cadrul Academiei Române, păstrându-şi poziţia doar în urma intervenţiei lui Cornel Burtică[6].

Explicaţia cursului descendent al carierei lui Vlad Georgescu este legată de o serie de elemente ţinând de evoluţia politicii generale a regimului condus de Nicolae Ceauşescu, dar şi de relaţia lui Vlad Georgescu cu instituţii care puteau aproba sau, din contră, bloca ascensiunea acestuia.

În primul rând, reculul ideologic al regimului a însemnat revenirea în prim-plan a competenţelor ideologice. Anunţate în iulie 1971, celebrele teze au generat emoţie în rândul intelectualilor. Implementarea lor însă nu s-a făcut imediat, astfel că de abia din anii 1974-1975 consecinţele refluxului ideologic au început să fie din ce în ce mai vizibile. Aşa cum nota şi Vlad Georgescu în „Mărturisirea” pe care era „încurajat” să o scrie în arestul de la Jilava, după 1974 s-a revenit la dosar, la originea socială, tehnocraţii au încetat a se bucura de vechea trecere, locul fiind luat de activişti[7].

Credem însă că un rol mai important în evoluţia lui Vlad Georgescu l-a avut relaţia ambivalentă pe care acesta a întreţinut-o cu Securitatea vreme de mai mulţi ani.

De-a v-aţi ascunselea cu Securitatea

Istoria „relaţiei zbuciumate” dintre Vlad Georgescu şi Securitate[8] – recrutările repetate, la fel şi abandonarea sa ca informator – indică un caracter atipic al colaborării lui Georgescu cu organele de represiune. Pe de-o parte, lui Vlad Georgescu îi repugna ideea de a da informaţii. În acelaşi timp, era conştient că o bună relaţie cu organele de Securitate era mai mult decât necesară pentru a-şi construi o carieră pe măsura capacităţilor sale intelectuale. Aşa cum vom vedea din analiza episoadelor de colaborare ale istoricului cu Securitatea, acesta a încercat să se folosească de Securitate pentru a reuşi să plece cât mai des în străinătate, să participe la viaţa ştiinţifică internaţională şi, de ce nu, să ocupe funcţii prestigioase. Securitatea, la rândul ei, a cultivat acest joc, folosindu-se de Vlad Georgescu ca de un pion şi renunţând la colaborare ori de câte ori istoricul manifesta reticenţă. Analiza acestui joc „de a v-aţi ascunselea” aşează în lumină cele două piese Vlad Georgescu – Securitatea, obiectivele şi strategiile folosite, dar şi punctele vulnerabile. În cazul lui Vlad Georgescu, acceptarea colaborării a fost o dovadă a slăbiciunii sale, generată de dorinţa ascensiunii profesionale. În acelaşi timp, este posibil ca istoricul să se fi amăgit că ar putea păcăli Securitatea, oferind mai puţin decât se aştepta de la el şi păstrând astfel aparenţa unei conştiinţe curate. În cazul Securităţii, a fost vorba capacitatea extraordinară a unui organ de informaţii şi represiune de a influenţa şi controla viaţa unui om care a acceptat la un moment dat colaborarea. Bunăvoinţa Securităţii s-a manifestat atunci când i-au înlesnit plecările în străinătate, dar şi când i-au sugerat ideea unui sprijin în cazul ocupării postului de la Biblioteca Română din New York. În schimb, de câte ori a suspectat un comportament duplicitar din partea lui Vlad Georgescu, a reacţionat în consecinţă, renunţând la colaborare şi punându-i piedici în îndeplinirea obiectivelor sale. Prea sigură însă de ascendentul pe care-l avea asupra lui Vlad Georgescu, Securitatea nu a reuşit să intuiască virajul acestuia spre disidenţă şi astfel să-l blocheze în avans.

Relaţia dintre Vlad Georgescu şi Securitate a început la 15 august 1963, când acesta a fost recrutat ca informator, cu numele conspirativ „Mircea Călinescu”. Angajamentul olograf din 1963[9], care confirmă recrutarea, este, de altfel, şi singurul pe care-l regăsim în dosarele sale de reţea, semn că celelalte episoade de colaborare au fost de fapt reactivări ale informatorului. Vlad Georgescu a fost exclus din reţea în 1965 pentru „refuz de colaborare”[10]. Însemnările ofiţerului de Securitate vădesc nemulţumirea faţă de colaborarea cu Vlad Georgescu şi argumentează propunerea de încetare a legăturii cu acesta: „Acest agent trebuie considerat un rebut al muncii noastre încă de la început. Propriu-zis n-a fost şi nu este agent. Deşi tânăr, e foarte liberalist în vederile sale, iar faţă de lt. Nimara M. are o atitudine de sfidare. După ce a acceptat să colaboreze cu organele noastre, treptat a revenit asupra angajamentului luat. Am discutat cu el la întâlnirea de control din 23.07.1965 şi mi-am dat seama că ne pierdem timpul degeaba.”[11]

În mai 1970 s-a produs o nouă recrutare[12], de fapt o reactivare a informatorului „Mircea”. Potrivit planului de dirijare din 6 august 1971, Vlad Georgescu, însărcinat la ISSEE cu problemele de protocol, trebuia să ofere informaţii despre vizitele cercetătorilor din alte ţări: scopul vizitei, persoanele cu care au intrat în contact, discuţiile pe care le-au purtat. Un alt element vizat era depistarea celor care veneau în ţară, fiindu-le trasate sarcini speciale, deci pe linia spionajului străin[13]. Totodată, i se cerea lui Vlad Georgescu să urmărească starea de spirit din rândul angajaţilor, comentarii duşmănoase, nemulţumiri[14]. Potrivit notelor redactate de ofiţerul de legătură, acesta remarca reticenţa lui Georgescu de a da note scrise, dar şi de a se întâlni cu ofiţerul în cadrul unui program organizat. Una din temele predilecte abordate de Vlad Georgescu era cea legată de deplasările peste hotare, mai precis nemulţumirea legată de refuzarea unor călătorii[15]. Acelaşi ofiţer remarca însă atitudinea îmbunătăţită a lui Georgescu după întoarcerea după deplasări în străinătate, furnizarea unor informaţii despre comportamentul în exterior a unor cercetători români în străinătate, dar şi date cu caracter documentar privind emigraţia română[16]. Un alt lucru remarcat a fost faptul că Vlad Georgescu nu a fost retribuit în bani sau obiecte de către Securitate. Şi această colaborare a fost de scurtă durată, fiind încetată doi ani mai târziu, în aprilie 1972, din cauza „atitudinii răuvoitoare” a lui Georgescu[17].

În 1974, asistăm la o nouă reactivare a colaboratorului, sub numele conspirativ „Sandu”[18]. Aceasta s-a produs pe fondul posibilei numiri a lui Vlad Georgescu în funcţia de director al Bibliotecii Române din New York şi în cea de profesor la Catedra „Nicolae Iorga” de la Universitatea Columbia[19]. De această dată, în numai câteva luni, Vlad Georgescu a traversat drumul de la extaz la agonie. Convins în proporţie de 99,991% că va primi cele două funcţii, aşa cum îi scria soţiei sale Ruxandra Racoviţă, la 10 mai 1975[20], Vlad Georgescu îşi va vedea în următoarele luni visurile spulberate. Rămânerea soţiei sale în străinătate, care îi afecta propriile şanse la deplasări în exterior, măsurile organizatorice luate la institut, ne aduc în faţa unui Vlad Georgescu timorat şi dispus la mai multe compromisuri. La o întâlnire solicitată de Vlad Georgescu cu locotenentul Alexandru Chihaia, la 3 aprilie 1975, el se prezintă „destul de frământat, chiar agitat”[21]. Problema abordată cu predilecţie în cadrul discuţiei a fost aceea a plecării în Statele Unite şi a nesiguranţei că va primi aprobarea pentru călătorie. Încercând să-l convingă pe ofiţer că nu va refuza revenirea în ţară, Vlad Georgescu ridică problema încrederii pe care ar vrea să o primească din partea Securităţii: „Acum se pune problema plecării mele. Eu sunt conştient că dacă mă puneţi într-un tipar ca pe toată lumea, eu nu încap în acest tipar. Se pune întrebarea dacă instituţia Dvs. poate să aibă încredere în mine ca să depun sau nu formele de plecare [...]. Sunteţi dispuşi să ne îmbarcăm pe o colaborare de lungă durată? O colaborare care să fie utilă atât pentru istoria noastră, cât şi pentru activitatea dvs.?”[22].

Ceea ce nu ştia la acea dată Vlad Georgescu era că decizia privind refuzul numirii sale la New York fusese deja luată, de vreme ce un raport din 1 iunie 1974 concluziona că „Vlad Georgescu nu prezintă suficiente garanţii pentru a i se încredinţa postul de director de la Biblioteca română din New York”. În acelaşi timp, pentru acest post era propus colaboratorul „Gabi ”, om de ştiinţă[23].

Astfel, ultimul episod al colaborării dintre Vlad Georgescu şi Securitate se încheia în aprilie 1975, iar la puţină vreme pe numele lui Vlad Georgescu organele de Securitate au deschis dosarul de urmărire informativă cu numele conspirativ „Istoricul”[24].

Un ultim angajament îi era luat în 25 mai 1977, înainte de a fi eliberat din arestul de la Rahova, în prezenţa gen. lt. Nicolae Pleşiţă şi a col. Gheorghe Vasile[25]. Contextul în care a fost luat acest angajament, dar şi precizările dintr-un raport elaborat la Secţia a IV-a[26], confirmă ideea că organele de represiune au recurs la o „falsă recrutare”. Securitatea nu mai avea încredere să-şi asume o nouă legătură de colaborare, însă acest nou angajament era un instrument foarte bun de presiune şi intimidare împotriva lui Vlad Georgescu.

Relaţia contradictorie a acestuia cu Securitatea arată că pe lângă capacităţile intelectuale deosebite, istoricul avea şi o dorinţă nestăvilită de afirmare. Într-un regim comunist unde portiţele spre libertate erau puţine şi se puteau închide foarte uşor, Vlad Georgescu a optat pentru o relaţie riscantă cu Securitatea. A încercat să ofere cât mai puţin cu putinţă şi să obţină în schimb cât mai mult. Cele mai multe dintre informările sale priveau discuţiile cu oaspeţi străini sau rapoarte aproape ştiinţifice privind congresele sau colocviile de istorie la care lua parte.

O explicaţie posibilă pentru refuzul lui Vlad Georgescu de a da note scrise sau a-i trage de limbă pe cei cu care intra în contact, aşa cum îi era solicitat de ofiţerii de securitate, ar putea fi legată de încercarea sa de a păstra în faţa propriei conştiinţe o minimă aparenţă de moralitate. La fel, încercarea de a construi colaborarea în proprii termeni – de exemplu, contactarea ofiţerului de legătură doar atunci când va avea ceva de spus – ne duce cu gândul la faptul că Vlad Georgescu refuza în primul rând mental calitatea de informator tipic.

În ciuda acestei complicate istorii cu Securitatea, credem că trezirea de conştiinţă a lui Vlad Georgescu, concretizată în disidenţa sa din primăvara anului 1977, a fost una autentică. Ea nu poate fi negată, iar conţinutul acesteia – percepţia asupra realităţii comuniste din România, soluţiile pe care le imagina – l-au transformat într-un veritabil adversar al regimului.

Disidenţă şi exil

Din ce în ce mai dezamăgit şi conştient de cursul ireversibil al schimbărilor intervenite în România după 1971, Vlad Georgescu a alunecat spre disidenţă. În aceste condiţii, la începutul anului 1977, el punea pe hârtie un „Program al mişcării disidente din România”, de altfel singurul program de acest fel redactat în România. Parte a unui ciclu de scrieri din care mai făceau parte „Politică şi istorie, cazul comuniştilor români”, o analiză a situaţiei social-politice a României în perioada 1944-1977 şi un pamflet la adresa lui Nicolae Ceauşescu, intitulat „Ciuma lui Caragea”, „Programul mişcării disidente din România”[27] oferea un posibil fundament programatic pentru orice demers disident.

Inspirându-se după modelul Cartei 77, Programul recunoştea Constituţia ţării, precum şi articolele care statuau că România este o ţară socialistă şi că forţa politică conducătoare a întregii societăţi e P.C.R., solicitând însă includerea în Constituţie a dreptului la disidenţă, recunoaşterea dreptului de a fi de altă părere şi propunând înfiinţarea unei organizaţii legale intitulată Mişcarea pentru sprijinirea democraţiei. Aceasta ar fi avut caracterul unei organizaţii obşteşti menită „a aminti forţei politice conducătoare propriile sale legi, atunci când ele sunt uitate sau încălcate”[28].

Totodată, documentul atrăgea atenţia asupra faptului că prevederile unor articole din legea fundamentală a ţării, cu precădere cele care garantau drepturile cetăţenilor, erau fie aplicate selectiv, fie încălcate grav: „Românii nu sunt cetăţeni, ci supuşi, drepturile au devenit privilegii, ele nu mai sunt naturale, ci se capătă ca răsplată... România este o mare rezervaţie naturală, minunată, dar totuşi înconjurată cu o plasă selectivă care împiedică libera circulaţie, care filtrează oamenii şi ideile”[29].

La 28 martie 1977, Vlad Georgescu reuşea să transmită textele ambasadorului american Harry Barnes, urmând ca acesta să le trimită în străinătate spre a fi difuzate. A doua zi, la 29 martie, Vlad Georgescu era arestat sub acuzaţia de „punere în slujba intereselor unei puteri străine şi furnizarea reprezentanţilor acesteia de date ce pun în pericol securitatea statului român”[30].

Tonul acţiunilor represive a fost dat chiar de şeful statului, Nicolae Ceauşescu, care, nemulţumit de lipsa de eficacitate a organelor de securitate, stabilea, în şedinţa C.P.Ex. din 30 martie 1977, măsurile care se impuneau. Limbajul secretarului-general era edificator în privinţa felului în care erau percepuţi opozanţii regimului. Astfel, Vlad Georgescu era catalogat drept „un măgar, aşa, de ultimă speţă”[31], soluţia în cazul lui fiind sugerată tot de şeful statului: „să-l trântim 20-25 de ani şi să muncească până o învăţa istoria bine”[32]. În egală măsură, şeful statului era nemulţumit de întârzierea de a reacţiona a Securităţii, care ar fi trebuit să ia măsuri înainte ca întâlnirea dintre Vlad Georgescu şi ambasadorul american să aibă loc. Reacţia defazată a Securităţii era de altfel destul de greu de înţeles dacă luăm în considerare faptul că aceasta, prin măsurile de filaj şi ascultare a discuţiilor din casa istoricului, era curent şi cu relaţiile apropiate dintre Vlad Georgescu şi diplomatul american, dar şi cu pregătirea „Programului mişcării disidente”[33].

Reţinut în perioada 29 martie – 25 mai 1977 sub acuzaţia de „trădare prin transmitere de secrete”, prevăzută de art. 157 al. 2 CP, Vlad Georgescu şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în arestul închisorii Rahova. Tratamentul aplicat lui Georgescu este interesant sub aspectul atitudinii şi mijloacelor folosite de organele de represiune pentru a-l determina să-şi recunoască vina şi să-şi reconsidere atitudinea. Aflat simultan cu Paul Goma la Rahova, Georgescu nu a fost bruscat fizic, în cazul său anchetatorii recurgând la supraveghere permanentă, intimidare şi influenţare psihologică.

 Supravegherea şi influenţarea s-au realizat prin „tehnică operativă şi agentura din cameră”, adică înregistrarea discuţiilor din celulă şi infiltrarea unui ofiţer în cameră, sub acoperirea că ar fi fost un arestat de drept comun. În cazul lui Vlad Georgescu, acesta a fost „Costel Trandu”, în realitate ofiţerul Paul Ionescu[34]. Notele realizate de acesta prezintă evoluţia stării de spirit a lui Vlad Georgescu, în timpul reţinerii sale, dar şi modul în care ofiţerul a contribuit la modificarea lor. Astfel, încet, încet, Vlad Georgescu îşi pierde siguranţa iniţială că va fi eliberat în urma presiunilor americanilor, devenind din ce în ce mai îngrijorat de o posibilă condamnare, în urma informaţiilor/părerilor furnizate de Trandu/Ionescu[35]. O modalitate de intimidare a lui Georgescu a fost prin difuzarea de informaţii despre cazul Goma, prezentat ca fiind foarte aproape de o condamnare de durată. Trimiterile la soarta lui Goma erau făcute tocmai pentru a-l determina pe Georgescu să facă o analogie între cazul său şi al lui Paul Goma, care să-l ducă la concluzia că va primi aceeaşi pedeapsă. În plus, tot în scop de intimidare, Vlad Georgescu a fost transferat pentru câteva zile şi la închisoarea Jilava[36].

Vlad Georgescu a fost eliberat la 25 mai 1977, nu înainte însă de a scrie o Mărturisire şi o cerere de clemenţă. Tiparul după care a fost redactată declaraţia-Mărturisire a fost acelaşi ca în cazul lui Goma, semn că sugestiile privind ceea ce ar fi trebuit să conţină proveneau de la anchetatori. Era vorba despre date biografice, evoluţie profesională, ce anume a determinat activitatea contra regimului comunist şi, fireşte, exprimarea regretului pentru faptele comise. Astfel, în cazul lui Vlad Georgescu, acesta îşi explica gesturile disidente prin „influenţele din afară, relaţiile cu ambasada americană nu puteau să nu aibă o înrâurire negativă asupra mea, facilitată şi de un anumit fond latent decurgând din originea mea socială”[37].

La scurtă vreme după eliberare, lui Vlad Georgescu i s-a permis să-şi reia activitatea la Institutul de Studii Sud-Est Europene. A fost însă monitorizat cu regularitate de Securitate în privinţa atitudinii faţă de regim. Deşi vizibil marcat de perioada reţinerii, Vlad Georgescu nu şi-a reconsiderat poziţia faţă de regim, declarând că „e bucuros că nu s-a lăsat «recuperat » [şi] că e în ordine cu propria sa conştiinţă”[38]. Acest comportament era confirmat şi de un document din 5 septembrie 1978, în care se apreciau următoarele: „Poziţia faţă de regim: net alienată şi ostilă. Consideră că regimul din ţară reprezintă o falsificare şi în orice caz, un eşec al principiilor de la care se reclamă. Că este o dictatură personală ale cărei efecte sunt însă mult agravate de laşitatea la toate treptele corupţiei la un număr din ce mai mare de anonimi”[39].

Vlad Georgescu a părăsit ţara doi ani mai târziu, ca bursier al Fundaţiei „Woodrow Wilson”, după nenumărate intervenţii în favoarea sa din partea unor personalităţi americane. Ajuns în exil, Georgescu a devenit unul dintre cei care de la microfonul Europei Libere a acordat un sprijin constant disidenţilor din România, uneori fiind canalul direct care asigura legătura disidenţilor români cu media occidentală.

Chiar şi în aceste condiţii, istoria sa complicată cu Securitatea nu s-a încheiat. Devenit directorul Secţiei româneşti de la Radio Europa Liberă, Vlad Georgescu a devenit din nou o ţintă a Securităţii.

Acest episod va fi analizat pe larg în capitolul al XII-lea, care tratează problema Securităţii şi a Radio Europa Liberă.

---

[1] ACNSAS, Fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 135v.

[2] Tatăl lui Vlad Georgescu, fusese inginer agronom cu studii la Paris şi Londra. De asemenea, prima soţie a lui Vlad Georgescu, balerina Ruxandra Racoviţă, era descendentă a familiei de domnitori moldoveni Racoviţă.

[3] A.C.N.S.A.S., Fond SIE, dos. nr. 39, vol. 3, f. 27-39.

[4] Ibidem.

[5] Un raport elaborat în cadrul Securităţii, în 1974, menţiona perspectivele lui Vlad Georgescu de a fi numit director al Bibliotecii Române din New York, însă concluziona că acesta „nu îndeplineşte toate condiţiile necesare pentru a fi numit în posturile din exterior”. Se pare că eşecul în a ocupa acest post a alimentat şi mai mult nemulţumirea lui Vlad Georgescu faţă de regim.

[6] A.C.N.S.A.S., fond SIE, dos. nr. 39, vol. 3, f. 27-39.

[7] Ibidem.

[8] În acest sens, vezi şi Liviu Ţăranu, Vlad Georgescu în dos.ele Securităţii, în „Magazin Istoric”, nr. 7, iulie 2008, p. 18-22.

[9] A.C.N.S.A.S., dos. nr. 27085, vol 1, partea 1, f. 11.

[10] Idem, fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 4

[11] A.C.N.S.A.S., fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 78 v.

[12] Referat cu propunerea de a se aproba recrutarea ca informator a numitului Vlad Georgescu. 9 III 1970. Idem, Fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 2.

[13] A.C.N.S.A.S., fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 10.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, f. 7.

[16] Ibidem, f.8.

[17] Ibidem, f.1.

[18] Ibidem, vol. 2, f. 2.

[19] Idem, dos. nr. 27085, vol 1, partea 1, f. 28.

[20] Ibidem, f. 25.

[21] Ibidem, vol. 3, f. 1-2.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, f. 64.

[24] A.C.N.S.A.S., Fonf Informativ, dos. nr. 15155, 5 volume.

[25] Ibidem, f. 559-560.

[26] Ibidem, f. 990.

[27] Documentul era calificat de matematicianul Mihai Botez drept „un exemplu de ţinută şi măsură comparabil cu documentele mult mai cunoscute, elaborate în aceeaşi perioadă în alte ţări comuniste, ca celebra Cartă 77”. Cei care au spus nu. Oponenţi şi disidenţi în anii ’70-’80, Romulus Rusan (ed.), Fundaţia Academia Civică, 2005, p. 99.

[28] Programul mişcării disidente din România, în Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comunişilor români, 1944-1977, Jon Dumitru-Verlag, München, 1983, p. 119-123.

[29] Ibidem.

[30] A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 210.

[31] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 42/1977, Stenograma şedinţei Comitetului politic Executiv din 30 martie 1977, f. 2.

[32] Ibidem, f. 4.

[33] Un transcript al interceptărilor discuţiilor din casa lui Vlad Georgescu relevă că în data de 16 martie 1977 Vlad Georgescu dădea citire cu voce tare, probabil mamei sale cu care locuia, „Programului mişcării disidente”. De altfel, discuţiile din casa lui Vlad Georgescu apar ca fiind înregistrate pe o perioadă de mai mulţi ani, între 1975-1979. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dos. nr. 15155, vol. 4 (tehnică operativă), f. 10.

[34] Idem, Fond Penal, dos. nr. 38, vol. 3.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, f. 82.

[37] Idem, Fond SIE, dos.nr. 39, vol. 3, f. 14.

[38] Idem, Fond Informativ, dos. nr. 15155, vol. 1, f. 19v.

[39] Ibidem, f. 19.

© Copyright Dissidentia 2015

Conferinţa "1965. De la Gheorghiu Dej la Ceauşescu. 50 de ani de la schimbarea conducerii comuniste "

Provocările Gorbaciovismului. Reacţii româneşti la perestroika şi glasnost

La jumătatea anilor 1980, societatea românească, în ansamblul ei, se găsea într-o profundă criză economică şi socială. Ca urmare a hotărârii ferme a regimului de la Bucureşti de a lichida în totalitate datoria externă a ţării, la nivelul societăţii s-a produs o scădere dramatică a standardului de viaţă. În condiţiile în care cuvântul de ordine a devenit „economie”, populaţia a început să se confrunte din ce în ce mai frecvent cu dificultăţi în aprovizionarea cu produse alimentare, totodată impunându-i-se limitarea masivă a consumului de energie şi combustibili. În aceşti ultimi ani ai regimului, nemulţumirile societăţii confruntată cu lipsuri devenite cronice şi sufocată de cultul personalităţii liderului Nicolae Ceauşescu, dar şi al soţiei sale, Elena, s-au manifestat fie într-o formă timidă, prin intermediul puţinilor disidenţi români, fie sub forma unor răbufniri sociale de amploare, de tipul revoltei muncitorilor de la Braşov, din toamna anului 1987. În paralel cu evoluţiile interne, în cea de-a doua jumătate a anilor 1980, regimul Ceauşescu s-a confruntat cu o scădere considerabilă a prestigiului său pe scena internaţională. Epuizarea capitalului de imagine pe care regimul, avându-l ca figură centrală pe Nicolae Ceauşescu, îl acumulase pe parcursul anilor 1960 şi 1970, a avut drept efect izolarea tot mai crescândă a României în relaţiile sale cu Occidentul.

Provocărilor, deja menţionate, la care trebuia să facă faţă regimul de la Bucureşti li s-a mai adăugat una: schimbarea conducerii de la Kremlin şi iniţierea de către noul secretar-general, Mihail Sergheevici Gorbaciov, a unui îndrăzneţ program de reformare a societăţii sovietice. Pus sub semnul perestroika şi glasnost, respectiv restructurare şi transparenţă, reformismul sovietic era menit să depăşească graniţele URSS, dorind să influenţeze, fără a forţa însă, şi evoluţia din statele satelite. Făcând apel la documente din arhiva CNSAS, arhiva Radio Europa Liberă, lucrări memorialistice sau articole din presa vremii, articolul de faţă îşi propune să discute reacţiile pe care proiectului gorbaciovist le-a generat la nivelul conducerii superioare de partid, dar şi a societăţii româneşti. Prima parte a materialului este dedicată prezentării poziţiei regimului de la Bucureşti faţă de perestroika şi a modului în care discursul oficial a evoluat de la manifestarea dezinteresului, indiferenţei la atacuri directe, virulente faţă de proiectul reformist. A doua parte vizează modul în care perestroika şi liderul sovietic au fost percepuţi la nivelul societăţii româneşti, dar şi iniţiative ale unor cetăţeni, concretizate în luări de poziţie publice, trimiterea de memorii sau elaborare de proiecte de reformă. În egală măsură, materialul discută şi cel mai cunoscut document cu influenţe gorbacioviste elaborat de foşti membrii marcanţi ai PCR, „scrisoarea celor şase”.

Ana-Maria Cătănuş, Provocările Gorbaciovismului. Reacţii româneşti la perestroika şi glasnost. Read full text here

Textul integral poate fi citit în volumul coordonat de Cristina Diac, Dezintegrarea U.R.S.S. : cauze si consecinţe. Materialele simpozionului din 7 decembrie 2011, Editura Universităţii din București, 2015.

© Copyright Dissidentia 2015.

Scriitorii disidenţi şi regimul comunist din Romania în anii 1980

Adresându-se lumii libere într-un discurs prezentat cu puţină vreme înainte de prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, dramaturgul şi disidentul ceh Václav Havel vorbea despre “misterioasa putere a cuvintelor în istoria umanităţii”, dar şi despre credinţa că acestea pot schimba cursul istoriei[1].

Dincolo de însemnătatea generală a afirmaţiilor sale, discursul lui V. Havel aducea în prim-plan experienţa vieţii dincolo de cortina de fier, într-un sistem, într-o ţară în care „din cauza unor cuvinte, oamenii puteau ajunge la închisoare [...], dar şi un sistem în care un singur cuvânt – “Solidaritatea” – a fost capabil să zguduie un întreg bloc politic”[2].

În tabloul zugrăvit de Havel erau evidenţiate două dintre modalităţile care au stat la baza instaurării, consolidării şi menţinerii la putere vreme de aproape cincizeci de ani a regimurilor comuniste din Europa de Est: represiunea şi controlul ideologic.

Cele două elemente s-au regăsit şi în România, unde represiunea din perioada stalinistă a vizat suprimarea nu doar a celor care prin acţiunile lor ar fi putut să pericliteze direct existenţa regimului, dar şi a celor care, prin educaţie sau apartenenţă la elita culturală sau profesională, se exprimau sau gândeau în contradicţie cu puterea comunistă.

În paralel cu înăbuşirea potenţialelor focare de gândire alternativă, regimul comunist a recurs la controlul ideologic pentru transformarea din temelii a societăţii şi înscrierea ei ireversibilă - potrivit materialismului dialectic şi istoric - pe o traiectorie a cărei destinaţie finală era comunismul.

Dorin Tudoran, Frig sau Frică?
sau despre condiţia intelectualului român de azi
Arhiva Radio Europa Liberă,
Open Society Archives, Budapesta

Activitatea din toate domeniile a fost organizată în acord cu politica partidului comunist, la baza căreia se găseau preceptele marxist-leniniste, fiecărei categorii sociale revenindu-i sarcini specifice în construirea noii societăţi.

Deşi nu se afla în fruntea preferinţelor noului regim, intelectualităţii, în special celei creatoare, i-a revenit delicata sarcină de a contribui activ la crearea celei mai importante piese din complicata maşinărie numită societatea comunistă : omul nou. Astfel, creaţiei culturale i-a fost atribuit pe întreaga durată a existenţei regimului rolul de a oglindi noile evoluţii din societate şi de a educa masele în spiritul ideologiei comuniste. La rândul lor, scriitorii, priviţi de regim ca nişte simpli funcţionari „mânuitori de condeie” au avut de ales fie a se conforma comandamenelor ideologice, fie a se plasa pe o poziţie contrară.

În ciuda monopolului informaţional impus de statul comunist, dar şi a mijloacelor de sancţionare a celor care depăşeau limitele trasate de partid, în ultimul deceniu de comunism au apărut mai multe voci care să conteste în mod deschis nu doar politica PCR sau pe liderul său Nicolae Ceauşescu, ci chiar fundamentele pe care era întemeiat sistemul comunist.

Studiul pe care-l publicăm urmăreşte să scoată în evidenţă valenţele diferite pe care le-au îmbrăcat cuvintele pentru regimul comunist şi pentru scriitorii români disidenţi în anii 1980.

Prima parte a studiului nostru se concentrează asupra evoluţiei discursului ideologic privind sectorul creaţiei literare în perioada Nicolae Ceauşescu. În acest sens, vom acorda o atenţie deosebită reculului ideologic de la începutul anilor 1970 şi consecinţelor pe care acesta le-a avut asupra mediului cultural până la sfârşitul regimului.

Cea de a doua parte a studiului aduce în prim plan reacţiile de contestare deschisă – disidenţă – ale mediului literar faţă de politicile PCR. Astfel, vor fi prezentate câteva dintre cele mai semnificative cazuri de disidenţă din rândurile scriitorilor din ultima decadă de comunism : Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Mircea Dinescu. Relevanţa gesturilor lor, dincolo de curajul asumării publice a unei poziţii contrare regimului comunist, va fi analizată din perspectiva elementelor dezvoltate în discursul lor disident.

.........

Abstract:

„The fear Totalitarianism feels in face of the words is not a legend” argued Romanian dissident Dorin Tudoran. The Communist regime used words to control and alter human consciences. But words were also responsible for challenging the regime. The first part of this study discusses the words of the political power, meaning the evolution of ideological discourse in the 1970’s and the 1980’s. The second part of our study revisits the cases of Romanian dissident writers who engaged the Communist regime in the 1980’s. By their dissidence, words regained the power to tell the truth and to contribute to the overthrowing of the Communist regime.

Ana-Maria Cătănuş, Scriitorii disidenţi şi regimul comunist din Romania în anii 1980.

Textul integral poate fi citit în volumul Cuvintele puterii.  Literatură, intelectuali și ideologie în România comunistă, coordonat de Mioara ANTON, Bogdan CREȚU şi Daniel ȘANDRU, Editura Institutul European, 2015.

© Copyright Dissidentia 2015.

---

[1] Václav Havel, Words on words. Discurs de acceptare a Premiului pentru Pace al Asociaţiei librarilor germani, 15 octombrie 1989. http://www.nybooks.com/articles/archives/1990/jan/18/words-on-words/. Accesat la 25 ianuarie 2015.

[2] Ibidem.

Official and Unofficial Futures of the Communism System. Romanian futures studies between control and dissidence.

Ana-Maria Cătănuş, Official and Unofficial Futures of the Communism System.  Romanian futures studies between control and dissidence in "The Struggle for the Long-Term in Transnational Science and Politics Forging the Future", edited by Jenny Andersson, Eglė Rindzevičiūtė, Routledge – 2015 – 256 pages.

http://www.routledge.com/books/details/9781138858534/

Photograph from the 
Third International Conference on 

Futures Research  in Bucharest, 1972

Source: http://www.comunismulinromania.ro

The chapter focuses on the analysis of ‘official’ and ‘unofficial’ futures research in Communist Romania during the seventies and the eighties. It begins with an analysis of the historical and political context in which futurology emerged and developed in Romania, and it emphasizes the importance of the relative liberalization of regime control in the early years of Nicolae Ceauşescu’s regime. 
The second part of the chapter deals with ‘official’ future research in Romania, that was created under direct supervision of the Romanian Communist Party. As Ceauşescu’s rule developed into a dictatorship, he also identified the future as a mere instrument to justify the policies of his regime. 
The third part of the chapter focuses on the personal story of Mihai Botez, one of the leading Romanian futurologists. At the end of the 1970s Botez crossed over the border of official forecasting into the production of ‘unofficial’ futures of the communist system. He would use these unofficial futures as the basis of his dissidence.

© Copyright Dissidentia 2015.