Un război niciodată declarat: Securitatea versus Europa Liberă

Instrumente de luptă ale S.U.A. în războiul propagandistic împotriva lumii comuniste, posturile de radio Europa liberă şi Libertatea au reprezentat şi un vector de ingerinţă în afacerile interne ale statelor comuniste. Pentru cetăţenii Europei de Est şi ai Uniunii Sovietice însă, REL/RL au reprezentat una dintre puţinele posibilităţi de a păstra legătura cu lumea de dincolo de Cortina de Fier.
Prin decizia de creare a posturilor de radio de substituţie REL/RL, în 1949, Statele Unite au avut în vedere raţiuni pragmatice, urmărind ca prin structura şi conţinutul editorial al celor două posturi, unificate în anul 1976, să se încurajaze acţiunile de opoziţie în interiorul statelor comuniste. În acest sens, posturile au fost organizate în departamente/secţii naţionale, programele au fost difuzate în limbile materne, iar redacţiile au fost populate cu emigranţi proveniţi din ţările comuniste, mulţi dintre aceştia fiind persoane care se bucuraseră de recunoaştere în domeniul în care activaseră în ţară.

Richard H. Cummings, 

Securitatea contra Radio Europa Liberă, 

traducere de Traian Bratu şi Lia Galic, 

Adevărul, IRIR, 2011, 269 p.

La provocările ridicate de existenţa REL/RL, regimurile comuniste au răspuns cu o serie de măsuri menite să blocheze activitatea postului de radio, mergând de la bruierea emisiei, la identificarea şi sancţionarea cetăţenilor care nu doar audiau postul, ci şi menţineau legătura cu acesta, transmiţând informaţii din ţară. La acestea s-a adăugat încercarea de a exercita o influenţă asupra alcătuirii conţinutului editorial al postului, prin presiuni exercitate asupra redactorilor REL/RL sau prin infiltrarea de agenţi în interiorul posturilor.

Angajaţii REL/RL au devenit ţintele atacurilor psihologice, fiind hărţuiţi permanent, ameninţaţi, atât ei, cât şi familiile lor. Totodată, s-a încercat discreditarea acestora în faţa colegilor, dar şi a conducerii americane a postului. În cazuri extreme, angajaţi sau colaboratori ai postului au fost ţintele unor atacuri care le-au pus viaţa în pericol, unele dintre acestea soldându-se chiar cu decesul celor vizaţi. Deşi, în toate aceste situaţii, principalele suspiciuni au mers în direcţia serviciilor de securitate ale statelor comuniste, doar pentru o parte dintre acestea cercetările desfăşurate au putut duce la concluzia clară a implicării organelor represive din ţările comuniste.

Modului în care statele comuniste şi serviciile lor de informaţii au ales să lupte dincolo de graniţele lor împotriva REL/RL îi este dedicată şi cartea lui Richard H. Cummings, Securitatea contra Radio Europa Liberă.

Cartea, aşa cum reiese şi din titlu, se concentrează în mod special asupra acţiunilor întreprinse de regimul de la Bucureşti şi Securitatea românească împotriva REL şi a redactorilor secţiei româneşti a postului. Acestora le sunt alocate patru din cele şapte capitole ale lucrării. În plus, autorul a adăugat secţiunilor dedicate României alte două capitole care abordează operaţiuni ale serviciilor secrete bulgare şi sovietice. În acest sens, autorul prezintă cazul asasinării opozantului bulgar, Gheorghi Markov, dar şi operaţiunile de penetrare a REL, prin infiltrarea de agenţi, coordonate de sovietici.

Un capitol lămuritor şi binevenit în economia lucrării este cel introductiv. Acesta accentuează principalele momente din evoluţia REL/RL, de la primele discuţii referitoare la modalităţile de transmitere de ştiri şi informaţii către popoarele aflate sub dominaţie sovietică, din 1947-1948, la înfiinţarea Comitetului pentru o Europă liberă, la New York, la 17 mai 1949, transmiterea primului program către Cehoslovacia, la 4 iulie 1950, evenimentele din Ungaria, 1956, şi influenţa acestora asupra modificărilor operate la nivelul funcţionării REL, până la transformările din anii 1970, respectiv unificarea REL-RL.

Din perspectiva documentării, volumul lui Richard Cummings face apel la o gamă variată de surse: documente provenite din arhiva STASI, materiale redactate de serviciile de informaţii maghiare, aflate în posesia autorului, documente din arhiva CNSAS, surse de istorie orală. În cazul celor din urmă, autorul face apel în principal la propria memorie, în calitate de participant – observator activ la evenimentele prezentate. În acest context, trebuie să precizăm faptul că Richard Cummings a fost şeful Serviciului de Securitate al REL/RL începând cu 1980. Mărturiilor sale li se adaugă cele ale unor persoane care au fost martori la evenimente, respectiv angajaţi sau colaboratori ai REL/RL. Sursele menţionate sunt completate de volume de specialitate pe problematica evoluţiei REL/RL sau a serviciilor secrete.

Raportat la bibliografia folosită de autor, trebuie să remarcăm totuşi faptul că deşi analiza vizează în special Securitatea din România, autorul foloseşte în documentarea sa foarte puţine surse româneşti. Avem aici în vedere cele doar câteva documente elaborate de Securitate la care autorul face trimitere în interiorul lucrării, unele fiind redate in extenso în anexele lucrării – Plan de măsuri în cazul Noel Bernard, conspirativ „Şacalul” (Anexa D), o telegramă cifrată (Anexa F), o Informare privind stadiul îndeplinirii sarcinilor din Programul de măsuri „Eterul” (Anexa G) –, precum şi două documente redactate după 1989 şi având ca sursă Serviciul Român de Informaţii.

 De asemenea, consultând bibliografia de la sfârşitul lucrării, putem remarca faptul că din cele 40 de cărţi menţionate, doar două vizează în mod direct România, respectiv cartea lui Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea, şi memoriile generalului de Securitate defector, I.M. Pacepa.

Parţial o carte de mărturii, parţial o carte de analiză, volumul lui Richard Cummings încearcă să elucideze o serie de evenimente traumatice care au vizat REL/RL şi pe o serie de angajaţi ai secţiei române a postului. Este vorba despre atacul cu bombă de la sediul Europei libere de la Munchen, din 21 februarie 1981, la tentativa de asasinat la adresa lui Emil Georgescu petrecută câteva luni mai târziu, dar şi numeroasele ameninţări proferate la adresa altor angajaţi ai secţiei româneşti, printre aceştia Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu. În spatele tuturor s-au aflat - încearcă să demonstreze autorul - regimul de la Bucureşti şi Securitatea românească, prin secţia sa externă CIE/DIE.

Prin abordarea temelor menţionate autorul încearcă să ofere explicaţii asupra unor evenimente asupra cărora persistă semne de întrebare: cine şi de ce a orchestrat atacurile împotriva sediului REL sau a lui Emil Georgescu? a dezvoltat România o armă secretă cu care a asasinat prin iradiere figuri importante ale secţiei române de la REL?

De interes pentru publicul din România, aceste întrebări îşi găsesc însă doar parţial răspunsul în lucrarea lui Richard Cummings.

În capitolul al II-lea al lucrării, intitulat Ultimul tangou la München: Carlos Şacalul şi atentatul de la Europa liberă, autorul zugrăveşte tabloul evenimentelor care au dus la atentatul din februarie 1981, încercând totodată să stabilească instigatorii, executanţii şi contextul în care au avut loc pregătirea şi executarea atentatului.

Astfel, plecând de la contactele iniţiate de Securitatea românească şi teroristul Carlos la finele anilor 1980, în vederea eliminării generalului defector Ion Mihai Pacepa, autorul stabileşte o legătură de cauzalitate directă între Securitatea românească, Carlos şi atentatul de la Europa liberă: „Pacepa nu avea cum să ştie ori să-şi imagineze că fuga sa, ca o ironie a sorţii, avea să ducă, în cele din urmă, la atentatul comis de Carlos asupra postului de radio Europa liberă la 21 februarie 1981” (p. 52).

Deşi autorul invocă mai multe surse pentru a demonstra implicarea directă a regimului de la Bucureşti în atentatul comis la adresa REL, informaţiile, documentele prezentate, precum şi maniera de analiză lasă loc echivocului.

Principalele surse folosite de autor în susţinerea acestei ipoteze sunt un Plan de măsuri în cazul Noel Bernard, conspirativ „Şacalul”, elaborat de UM 0544 a DSS, la 18.08.1980, şi o serie de rapoarte ale serviciilor secrete maghiare privind monitorizarea convorbirilor telefonice pe care Carlos le-ar fi avut cu membri ai organizaţiei teroriste, dar şi cu lt.col. Sergiu Nica, persoana care asigura contactul cu „Şacalul” pentru Securitatea română. Monitorizarea activităţii lui Carlos de către serviciile secrete s-a făcut în condiţiile în care teroristul venezuelean şi organizaţia sa au folosit Budapesta ca locaţie pentru bază lor de operaţiuni în intervalul 1979-1985.

Primul document conţine, aşa cum subliniază autorul, „singura referinţă directă cunoscută până acum la atentatul cu bombă” (p. 54). Dedicat în mare parte măsurilor care urmau a fi luate împotriva directorului secţiei româneşti, Noel Bernard, un fragment al planului de măsuri vorbeşte despre „întreprinderea de măsuri speciale în scopul paralizării obiectivului „Europa liberă”. Se avea în vedere studierea (s.n.) clădirilor şi instalaţiilor postului, sistemul de pază şi securitate punctele vulnerabile etc., în scopul găsirii unor căi şi soluţii concrete pentru folosirea mijloacelor adecvate în vederea avarierii şi distrugerii clădirilor şi instalaţiilor postului de radio Europa liberă, prin plasarea de explozivi, provocarea de incendii etc. (p. 54).

În sprijinul ipotezei implicării regimului de la Bucureşti în atentat, autorul face apel la un raport maghiar de monitorizare a convorbirilor telefonice purtate de Carlos cu membri apropiaţi din organizaţie, precum şi cu Sergiu Nica, înainte şi după producerea atentatului. Potrivit autorului, între cei doi ar fi avut loc mai multe convorbiri telefonice înainte şi după producerea atentatului. În ceea ce priveşte provenienţa documentului citat, autorul precizează că acesta a fost transmis alături de alte documente procuraturii germane şi că astfel a ajuns în posesia unor copii. Este greu de identificat însă momentul când s-a produs acest lucru, pentru că autorul nu indică nicio dată.

Analizarea mai atentă a surselor la care face apel autorul, dar şi raportarea acestora la informaţiile pe care însuşi autorul le oferă în continuare, indică faptul că episodul atentatului de la Europa liberă este departe de a fi elucidat. Asemeni unui puzzle incomplet, o parte din piesele menite să completeze tabloul atentatului de la REL fie nu se potrivesc, fie lipsesc.

În ceea ce priveşte Planul de măsuri elaborat în 1980, putem remarca faptul că acesta conţine o serie de măsuri care se preconiza a fi luate într-un anumit interval de timp. În lipsa altor documente care să fie coroborate cu acesta, este greu de stabilit dacă sarcinile dispuse au fost îndeplinite sau nu. Şi, mai departe, dacă odată îndeplinite, au generat alte măsuri, precum trecerea la pasul următor, al punerii în practică a unui atentat.  Ceea ce reţine atenţia este însă faptul că documentul citat, elaborat în cadrul UM 0544, nu este avizat la un nivel superior al DSS, respectiv de către ministrul de interne, Tudor Postelnicu sau lt.col. Iulian Vlad. În condiţiile în care cei doi aprobau planuri de măsuri împotriva unora dintre disidenţii din România, este greu de crezut că un demers care ar fi avut ca finalitate un atentat asupra REL să se desfăşoare fără girul celor doi.

De asemenea, şi asupra monitorizărilor serviciilor secrete maghiare citate de autor planează semne de întrebare. Acestea devin preganante în condiţiile în care autorul citează răspunsul oficial al procurorului general al Ungariei, Györgyi Kalman, în legătură cu investigaţia făcută în Ungaria asupra grupului Carlos. Astfel, dacă în documentul citat oficialul maghiar prezintă ca o certitudine comiterea atentatului de către Carols şi membrii grupării sale, acelaşi document nu face nicio referire la eventualele legături ale teroristului venezuelean cu Securitatea română. Mai mult, în document sunt menţionate exclusiv convorbirile telefonice dintre Carlos şi executanţi, nu şi cele care ar fi avut loc între Carlos şi Sergiu Nica. Sfârşitul scrisorii procurorului maghiar este în măsură să adâncească şi mai mult confuzia: „Benzile de magnetofon pe care au fost înregistrate convorbirile telefonice interceptate şi menţionate mai sus au fost şterse şi refolosite. Nu există probe adiţionale care să confirme sau să infirme datele operative descoperite în cursul investigaţiei noastre” (p. 74).

În ceea ce priveşte atentatul de la Europa Liberă, partea română a susţinut neimplicarea în acest eveniment. În acest sens, autorul citează răspunsul oficial al directorului SRI, Virgil Măgureanu, primit în 1992. Acesta confirmă contactarea lui Carlos în vederea neutralizării lui I.M. Pacepa, acţiunile de intimidare la adresa anagajaţilor postului, însă, în legătură cu atentatul de la Europa liberă, Măgureanu afirmă: „Deşi structurile externe ale Securităţii aveau ca sarcină neutralizarea celor mai activi angajaţi ai postului, nu rezultă ca fostul DSS să fi fost implicat în atacarea REL, la 21 februarie 1981”. În acest context, trebuie să menţionăm că nici în raportul scris de Sergiu Nica în 1990, citat de asemenea de autor, nu există vreo referire la atentat (Anexa C).

Analizarea modului în care Securitatea a acţionat împotriva secţiei româneşti a Europei libere face obiectului capitolelor III, IV şi V. Cu acest prilej sunt prezentate ameninţările şi tentativa de asasinat asupra lui Emil Georgescu, dar şi măsurile luate împotriva lui Vlad Georgescu sau Noel Bernard.

Aici, ca şi în cazul capitolului dedicat atentatului de la Europa liberă, evenimentele nu sunt prezentate într-o manieră clară, simţindu-se totodată lipsa unei analize critice a surselor. În anumite cazuri, autorul se mulţumeşte să expună faptele, să prezinte versiunile celor implicaţi în evenimente fără să pună sub semnul întrebării cele afirmate. Întreaga responsabilitate este lăsată pe umerii cititorului, autorul lăsând impresia că se derobează de asumarea unui punct de vedere tranşant.

Un exemplu în acest sens este dat de prezentarea a ceea ce ar fi putut fi una dintre ultimele încercări de asasinare a lui Emil Georgescu. Petrecută la un an după ce redactorul Europei libere fusese înjunghiat de 22 de ori, această ultimă tentativă de asasinare a fost dejucată prin faptul că atentatorul s-a prezentat la ambasada S.U.A. din Bonn şi a povestit cum fusese racolat de Securitate pentru a-l ucide pe Emil Georgescu. Potrivit acestuia, racolarea se produsese împotriva  voinţei sale, iar ulterior, la întâlnirea cu un anume colonel Tudor, i s-a spus că trebuie să asasineze un „bandit” care lucra pentru secţia română a Europei Libere (p. 113).  Dincolo de fantasticul poveştii expuse de Adrian C., surprind comentariile autorului, în măsură să valideze povestea spusă de presupusul „defector”: „Povestea lui C. legată de recrutarea sa de către colonelul Tudor era plauzibilă: existau informaţii despre existenţa unui colonel Tudor în Securitate” (p. 113).

Prin vehicularea unei avalanşe de informaţii referitoare la atentate, arvunirea  de terorişti, racolarea de cetăţeni români sau străini pentru a comite asasinate, autorul reuşeşte să realizeze un portret cu tuşe extrem de îngroşate al Securităţii din România. În aceste condiţii, pericolul ca realitatea să se confunde cu ficţiunea este suficient de mare.

În cazul Emil Georgescu, victimă deja a unui atac care puţin a lipsit să-l coste viaţa, vehicularea ideii că regimul de la Bucureşti persista în hotărârea de a-l asasina pe E. Georgescu vine pe filiera unui raport al Ministerului de Interne vest-german din 1982, în care se spunea: „După eşecul acestui atentat, alte persoane din serviciile secrete române au primit misiunea de a-l lichida pe emigrantul român o dată pentru totdeauna” (p. 112). Fără a avea acces la sursele care au condus la concluzia exprimată de instituţia germană, nu putem să nu ne punem întrebarea dacă regimului Ceauşescu, extrem de preocupat de imaginea sa externă, i-ar fi folosit o nouă tentativă de asasinat la adresa lui Emil Georgescu, în condiţiile în care cazul Georgescu era viu în conştiinţa publică occidentală.

Faptul că regimul de la Bucureşti a privilegiat modalităţi de acţiune mai puţin vizibile împotriva redactorilor REL şi mai ales a conducerii secţiei, poate fi exemplificată prin cazul Vlad Georgescu. 

Şi în acest caz, autorul pare a înclina balanţa în favoarea percepţiilor existente în epocă vizavi de planurile Securităţii pentru noul director al secţiei româneşti. În  acest sens, citează un fragment dintr-o relatare aparţinând lui Nestor Rateş: „Securitatea nu-şi făcea iluzii în privinţa felului în care avea să conducă postul de radio. De la bun început, au conceput planul neutralizării lui complete. [...] Însemna lichidarea” (p. 124).

Analiza dosarelor de la Securitate ale lui Vlad Georgescu indică o supraveghere constantă a activităţilor acestuia. Erau urmăriţi membrii familiei, prieteni, erau racolaţi informatori în rândul apropiaţilor acestuia. Detalii despre starea de sănătate sau despre locuinţă erau documentate permanent. Securitatea a recurs la o multitudine de măsuri pentru a-l şantaja pe Vlad Georgescu, folosindu-se de legăturile pe care acesta le avusese în ţară cu Securitatea, pentru a-l ameninţa, pentru a-l discredita în faţa colectivului de REL şi chiar a conducerii postului. Hăţişul metodelor folosite de Securitate a fost unul înfiorător, menit a crea senzaţia că nimic şi nimeni nu te puteau apăra de ea. Cu toate acestea, din informaţiile existente până acum, Securitatea nu a trecut în cazul lui Vlad Georgescu la acţiuni care să atenteze la viaţa acestuia.

În ansamblu, lucrarea lui Richard H. Cummings are meritul de a ne readuce în atenţie practicile Securităţii la adresa celor care, din redacţiile Europei libere, transmiteau cuvântul liber.

Intimidarea, hărţuirea, discreditarea au fost instrumente pe care Securitatea română le-a folosit în mod constant la adresa angajaţilor români. Alături de acestea, trimiterea bombelor deghizate în cărţi, molestarea angajaţilor postului au urmărit acelaşi scop: să sădească frica, să-i determine să părăsească postul şi să abandoneze lupta.

Toate acestea au fost documentate atât prin mărturiile victimelor, cât şi prin nenumărate documente elaborate chiar de braţul înarmat al regimului, Securitatea.

Pentru toate celelalte practici amintite în acest volum, înainte de exprimarea unor puncte de vedere definitive, este nevoie de o cercetare mai riguroasă, care să aibă în vedere sursele existente, provenienţa, dar şi credibilitatea lor, contextul în care au fost produse.

Pentru că, deşi istoria se reţine mai bine atunci când este spusă sub forma unei poveşti, nu mai este istorie atunci când devine poveste.

"Arhivele Totalitarismului", nr. 3-4/2012, pp. 270-275.

© Copyright Dissidentia 2012.

Disidenţa – o pledoarie pentru adevăr. Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete

Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional pentru Studii asupra comunismului, 2009, 288p

„Uneori, o chemare tardivă este un act de har divin care operează în noi cu o forţă invincibilă. Ea ne împinge la acte de eroism, care, pentru omul comun, par acte de nebunie. Şi sunt privite sub specia lumii, căci înţelepciunea lumii acesteia, cuminţenia ei se reduc la declararea principiului conservării ca suprem principiu de existenţă”.

Dacă nu ar fi fost scrise de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cuvintele de mai sus ar fi putut fi scrise la fel de bine de Doina Cornea. Având istorii personale foarte diferite atât părintele Calciu, cât şi Doina Cornea au ales să urmeze calea adevărului, să păşească în afara canoanelor impuse de realităţile unui regim comunist, ceea ce i-a adus într-o poziţie de conflict deschis cu autorităţile.

Esenţa disidenţei Doinei Cornea a constituit-o asumarea publică a unei stări de normalitate, caracterizată prin refuzul minciunii, devoalarea abuzurilor, sancţio-narea, fie numai verbală, a nedreptăţii.

Asemeni altor opozanţi, intrarea în disidenţă a Doinei Cornea s-a produs gradual. Aşa cum ea însăşi recunoştea, multă vreme a trăit în retragere, nefiind unul dintre acei intelectuali care să aplaude, însă nici nu a avut curajul să spună „nu” (p.152). Disidenţa Doinei Cornea a fost marcată de o trecere dintr-un plan interior – eliberarea spirituală, în primă fază – într-unul  exterior, al acţiuniilor concrete – elaborarea şi răspândirea samizdatelor, redactarea de scrisori deschise, solidari-zarea cu acţiunile altor intelectuali sau a altor categorii sociale. Astfel, s-a realizat acea legătură indisolubilă între asumarea interioară a unui set de valori şi atitudini şi manifestarea lor în spaţiul public, în fapt caracteristica principala a oricărei disidenţe autentice. „Mă mai întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să ramânem in-diferenţi la oprimare, minciună, nedreptate. A nu le denunţa ar însemna oarecum a participa la consolidarea, dacă nu chiar la săvârşirea lor, ca autori morali” (p. 52).

Lucarea de faţă este alcătuită din două părţi principale, Jurnalul, ale cărui însemnări se întind din anii ’88-’89 până în 2007, şi dialogul dintre Doina Cornea şi cei doi copii ai ei, Ariadna Combes şi Leontin Iuhas, dialog moderat de Georgeta Pop. Acestora li se adaugă un calup de fotografii şi câteva documente extrase din dosarul de Securitate al Doinei Cornea.

Însemnările, dar şi rememorările sale, coroborate cu cele ale copiilor ei, au meritul de a accentua o serie de episoade, precum arestarea din 1987, de a oferi detalii, privind, de exemplu, elaborarea samizdatelor sau modalităţile de transmitere a textelor sale în străinătate (de exemplu, lipirea a două vederi identice, între cele două aflându-se o foiţă pe care era scris un text cu lupa).

Deşi informaţiile oferite în lucrare nu sunt cu totul inedite, publicul din România fiind deja familiarizat cu activitatea Doinei Cornea din cărţile publicate după 1990, articole de presă sau interviuri, credem că meritul cel mai mare al cărţii este acela de a ne introduce în universul unei persoane care s-a construit spiritual, uman, civic pas cu pas şi pentru care disidenţa a devenit singura modalitate pentru  a se putea simţi liberă. Astfel, valorile, experienţele acumulate pe parcursul vieţii unei persoane s-au sedimentat, etapă cu etapă, în centrul acestei deveniri aflându-se Dumnezeu şi virtuţile cele mai importante: iubirea, adevărul, răbdarea, umilinţa, care nu se câştigă odată pentru totdeauna, ci se exersează zi de zi.

Experienţele copilăriei, chiar şi cele traumatizante, precum cel al ocupării Transilvaniei de Nord de către unguri în 1940, au avut un important caracter formator.

Drama „micii făpturi”, Doina Cornea, „trezită de la o zi la alta fără patrie, într-o ţară străină, neprimitoare, într-o limbă pe care nu o mai înţelegeam” (p. 31), descrisă cu atât de multă delicateţe şi forţă în acelaşi timp, a fost drama multor altor familii de români din Transilvania. 

Potrivit Doinei Cornea, atunci „a învăţat să  nu se lase îngenuncheată” şi a mai învăţat ceva: „cum nu trebuie să se poarte o majoritate etnică faţă de o minoritate conlocuitoare în acelaşi stat” (p. 31).

Din perspectiva acestor evenimente, luările de poziţie ale Doinei Cornea din anii ’80 nu au ocolit situaţia minorităţii maghiare din România.

Intrarea în disidenţă a Doinei Cornea s-a produs treptat, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai conştientă de potenţialul distructiv, mai ales spiritual, al regimului comunist.

Asemeni  multor intelectuali români, impresionaţi de „unda de libertate” a anilor 1965-1968, Doinea Cornea a început să resimtă în anii ’70 dezamăgirea provocată de reîntoarcerea la un regim dogmatic, puternic ideologizat, care-şi făcea simţită prezenţa în toate domeniile, inclusiv în învăţământ, cu precădere în cel universitar, unde Doina Cornea activa din 1958. Drept urmare, din ultima jumătate a anilor ’70, D. Cornea începe să critice public o serie de neajunsuri, precum criza alimentelor, sau să întreprindă acţiuni de solidarizare cu puţinii intelectuali români care se opuneau regimului.

  Astfel, în semn de solidaritate cu mişcărea iniţiată de Paul Goma în primăvara anului 1977, Doina Cornea traducea la seminar împreună cu studenţii o nuvelă din singura lucrare a lui Goma publicată în România, Camera de alături.

În anii următori, D. Cornea a adresat mai  multe memorii autorităţilor statului, iar în 1982, expedia primul text în Occident, difuzat la Radio Europa Liberă. În textul intitulat Scrisoare celor care nu au încetat să gândească autoarea identifica una din cauzele dificultăţilor abătute asupra României: „devalorizarea culturală şi spirituală a societăţii noastre, în urma impunerii unei ideolgii reducţioniste, sterilizante” (Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, 1991, p. 13-17).

Totodată, D. Cornea accentua rolul profesorilor în formarea tinerelor generaţii, îndemnând-i pe aceştia să manifeste curaj şi creativitate în lucrul cu elevii lor. Ea însăşi a încercat să-şi înveţe studenţii să gândească liber, să-şi lărgească orizontul, să aprecieze critic informaţiile primite, drept pentru care discuta la ore texte din filozofia occidentală, texte religioase sau fragmente din opera lui Mircea Eliade.

De altfel, la începutul anilor ’80, D. Cornea a tradus şi prefaţat lucrarea lui M. Eliade, Încercarea labirintului, care a circulat în samizdat în 100 exemplare.

Dezvăluirea din greşeală de către realizatorul emisiunii de la Europa Liberă a identităţii autoarei scrisorii a generat începerea presiunilor asuprta Doinei Cornea. În ianuarie 1983, în cadrul unei şedinţe de trei ore ţinută la decanatul Facultăţii de Filologie Doinea Cornea a fost acuzată că „nu face ce trebuie la cursuri, vorbeşte de Mircea Eliade, denigrează realizările socialiste, le spune studenţilor să nu creadă în intelectuali”, aceştia din urmă fiind, în percepţia D. Cornea, generaţia compro-misurilor  (p. 178). Câteva luni mai târziu, D. Cornea i s-a desfăcut contractul de muncă prin hotărâre judecătorească. Nu i s-a mai permis angajarea în învăţământ, spunându-i-se direct „Nu mai aveţi voie în învăţământ la niciun fel de categorie de şcoli” (p. 177), în schimb, oferind-i-se un post de bibliotecară la univesitate, post pe care l-a refuzat, rămânând şomeră.

În perioada anilor ’80, Doina Cornea a transmis zeci de texte în Occident, abordând o problematică variată, mergând de la texte adresate tinerilor, la manifestări împotriva politicii de sistematizare rurală, statutul minorităţilor, locul şi rolul intelectualilor în societate. Drept urmare, nu ezită să facă distincţia între intelectualii din trecut, veritabili, de tipul lui Vasile Pârvan, Gheorghe Brătianu, Vasile Voiculescu şi cei care urmat, „tehnicieni ai inteligenţei”, cărora le lipsea „dimensiunea coordonatoare a inteligenţei, a talentului, a demersului în viaţa socială” (p. 45) şi, mai mult, le lipsea „libertatea, autenticitatea şi responsabilitatea atitudinilor lor interioare” (p. 46).

În ceea ce-i priveşte pe copii Doinei Cornea, aceştia au fost cei care au sprijinit-o în acţiunile ei disidente: Leontin Iuhas, din interior, ajutând-o la multiplicarea samizdatelor, la răspândirea manifestelor, în timp ce Ariadna Combes, din Franţa, asigura publicarea materialelor trimise de mama ei din ţară, mobilizând, totodată, presa occidentală şi organizaţiile pentru respectarea drepturilor omului în favoarea D. Cornea.

În 18 noiembrie 1987, după greva muncitorilor din Braşov, Doina Cornea a făcut 160 de manifeste, în care se solidariza cu greviştii, manifeste pe care le-a răspândit în oraş cu ajutorul fiului ei. Ambii au fost arestaţi a doua zi şi reţinuţi 5 săptămâni, timp în care au fost interogaţi de nenumărate ori, Doina Cornea fiind interogată 36 de ore în continuu, fără să primească de mâncare şi fără să i se permită să doarmă.

În urma presiunilor internaţionale, au fost eliberaţi în ajunul Crăciunului, Doinei Cornea impunându-i-se arestul la domiciliu şi fiind izolată aproape total până la revoluţia din 1989.

După evenimentele din decembrie 1989, Doina Cornea a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi în Consiliul Judeţean Cluj, organisme din care a demisionat în februarie 1990, rămânând însă în continuare o figură marcantă a societăţii civile.

„Jurnalul” Doinei Cornea este mai puţin o înşiruire de date şi evenimente şi mai mult o privire în interiorul unei persoane de o calitate umană incontestabilă. Citind-o pe Doina Cornea avem acces nu doar la o parte din ceea ce a însemnat disidenţa românească autentică din perioada comunistă, ci şi la un model de moralitate şi verticalitate a cărui lipsa o simţim din ce în ce mai mult în societatea actuală.

© Copyright Dissidentia 2012.

Disidenţa – o pledoarie pentru adevăr, AT, nr. 1-2/2010, p. 244-246
http://www.arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/sumar-general-articole-arhivele.html