La 22 de ani de la dispariţia matematicanului, viitorologului şi disidentului român Mihai Botez, reluăm interviul acordat de acesta revistei din exil, "Lupta". Un interviu despre disidenţă, despre regimul comunist din România, dar şi despre intelectualii români, materialul de mai jos vorbeşte şi despre valorile inerente unei societăţi cu adevărat democratice: respectul pentru dialog şi pentru diversitatea de opinie.
Aşa cum avea să afirme Mihai Botez mai târziu: dacă libertatea se cucereşte, democraţia se construieşte...
Interviul dat publicaţiei "Lupta" se regăseşte, alături de alte lucrări şi luări de poziţie din anii disidenţei solitare a lui Mihai Botez, în lucrarea Lumea a doua şi alte scrieri din anii disidenţei solitare, 1979-1987 (în curs de apariţie).
„Voinţa de a schimba ce se poate schimba”. Interviu cu Mihai Botez,
publicat în revista „Lupta”, 1987.
Realizator Antonia Constantinescu.
Matematicianul şi sociologul
Mihai Botez se află, de la mijlocul lunii septembrie şi pentru trei luni, în S.U.A., la invitaţia
făcută de “Woodrow Wilson Institute”.
Concesia regimului, în urma presiunilor unor senatori americani, nu e
străină de recentul vot al senatului American împotriva prelungirii clauzei…
Cele câteva zile petrecute de Mihai Botez la Paris, în drum spre
Washington, au avut istovitoarea consistenţă a unui asediu… Jurnalişti de la
diverse publicaţii şi radio-uri europene, în conferinţa de presă sau
individual, cunoscuţi şi necunoscuţi, personalităţi ale exilului, prieteni şi
români, oficialităţi…. cu toţii au disputat prezenţa aceluiaşi om, care s-a
dovedit a fi deţinătorul unui curios secret: acela de a şti să rămână egal cu
el însuşi, de o mare disponibilitate
intelectuală pentru orice interlocutor. Deschis, cald, spontan, acest om
de o rară vitalitate spirituală nu are decât o singură ambiţie: aceea de a fi
un om normal. Să recunoaştem, în lumea în care trăim, e un orgoliu greu şi de
purtat, şi de iertat.
Întâlnindu-l pe Mihai Botez, am realizat că, până şi ritualul jurnalistic al unui interviu, în prezenţa
lui, îşi relevează trucurile nevinovate de “înscenare”. Ceea ce urmează e deci
un fel de destăinuire facută unui coleg de generaţie, de breaslă, de obsesii…
fiindcă Mihai Botez are darul de a face,
dintr-o întâlnire fortuită, un fapt de comuniune.
Mihai Botez: …… Problema e de a avea o alternativă. Însuşi faptul că
puterea începe să asculte şi altceva decât aplauze, nu e lipsit de interes.
După atâţia ani de totalitarism, de regim autoritar, şi noi – poporul –, şi
conducătorii trebuie să învăţăm; noi învăţăm
să spunem, să vorbim, ei învaţă să asculte… e un proces pe termen lung,
de acomodare reciprocă. Nimeni nu se gândeşte că vom putea schimba noi
structura puterii, graniţele sau politica lumii, dar în spaţiul ăsta de
introdus un pic mai multă raţionalitate, un pic mai multă inteligenţă, un pic
mai multă competenţă, eu cred că e posibil. Sunt lucruri negociabile.
Antonia Constantinescu: Cred
că asta aţi şi vrut. Să vă arătaţi că este posibil.
Mihai Botez: Şi eu cred că am reuşit, sigur, a fost doar o investiţie
personală. Dar mai este ceva. Dacă, de data aceasta privim lucrurile din afară,
cred că lucrul cel mai trist pe care l-am văzut în ultimii ani a fost această încercare
de a împărţi Europa în trei. O Europă de Vest, care e democratică, cu
problemele ei - eu, cel puţin, adresa
paradisului n-o ştiu -, apoi o Europă de Est, după al doilea război mondial sub
dominaţie sovietică care s-a dezvoltat,
cel puţin în relaţiile politice, într-un sistem destul de puţin european şi,
mai de curând, o Europă Centrală – din care România şi Bulgaria sunt practic
excluse – şi care încearcă să intre în rezonanţă cu Europa de Vest apelând la
vechile structuri sociale, politice pentru a se reintegra în continentul –
mamă. Piatra de demarcaţie între aceste trei Europe, în viziunea analiştilor,
este tocmai reacţia pe care respectivele
societăţi o au faţă de regimul apărut după război. Din acest punct de vedere,
cred ca este important ca românii să nu vorbească numai între ei, să nu facă
glume numai pe socoteala a tot ce se întâmplă
acolo şi, din cînd în când, să se mai şi exprime şi să se ştie lucrul ăsta,
pentru că nu sunt cu totul diferiţi de ceilalţi. Există şi la noi oameni care pun întrebări, care fac comentarii politice
adesea foarte inteligente.
Un diplomat francez îmi spunea că, pentru el, rămâne un mare mister cum
e posibil ca oamenii politici români, care fac observaţii ascuţite şi nuanţate
asupra politicii franceze, să fie atât de terni când e vorba despre ceea ce se
întâmplă în ţara lor. Inteligenţa, ca să
zic aşa, nu ne lipseşte, atunci de această minte să nu fie pusă la treabă şi să
se ştie: că e pusă la treabă şi că
există? Iată, cel puţin două motive, pentru care mi s-a părut important ca în
România să existe nişte glasuri diferite de interminabilul monolog al puterii,
din ce în ce mai greu de suportat.
Faptul că ar exista o oarecare pluralitate de păreri exprimate, dacă nu
de organizaţii, ar demostra că există şi la noi o voinţă de a nu părăsi Europa,
de a nu ne îndepărta de structurile cu atâta greutate implantate, cel puţin de la 1848
încoace. Românii nu sunt chiar colonizaţi şi total resemnaţi …
Antonia Constantinescu: Intelectualul,
nu. Numai că există o gimnastică a reacţiei moralmente responsabilă. Nimeni nu
poate spune că nu suntem inteligenţi, cultivaţi…
Mihai Botez.: Ăsta o fi chiar păcatul!... Este, evident, şi o chestiune de sănătate
morală, dar poate e mai mult decât atât… Vezi, eu sunt născut în 1940.
Generaţia noastră e născută şi crescută sub un regim care, practic, n-a
cunoscut ceea ce în Vest se numeşte democraţie. Şi totuşi, noi, foarte mulţi
dintre noi, nu ne-am putut obişnui cu
monologul ăsta, cu starea de obiect. Şi când spun asta nu înseamnă că,
neapărat, a nu fi obiect e echivalent cu
a deveni subiect, adică să faci monolog de partea cealaltă. Aşa cum, după
părerea mea, diversitatea de opinii nu înseamnă, neapărat, că toate aceste opinii se opun, ci doar că ele sunt, pur şi simplu, diferite, ca
sunt alternative, puncte de vedere deosebite asupra aceluiaşi subiect. Nu cred
că există unanimitate. Dacă un lucru e trist, apoi e tocmai această unanimitate
artificială. Foarte mulţi dintre
concetăţenii noştrii transformă participarea lor la viaţa socială
într-un fel de ritual, participă ca la mesă, la lucrul ăsta nu se mai gândesc,
socotindu-l doar ca o modalitate de a fi consideraţi în comunitate creştin cu alte cuvinte de a fi cetăţeni loaiali ai statului, după care încep să vorbească între ei în mod normal. Dar mă întreb în ce
măsură poate o societate, care divorţează profund de ea însăşi şi de interesele
ei, să rămână o societate modernă, deschisă, o societate europeană. Şi-aşa
istoria n-a fost foarte darnică cu noi … Dacă
lucrurile ar fi mers rezonabil în
România, nu mi-aş fi părăsit preocupările, ca să mă amestec în treburile
puterii, dacă, la rândul ei puterea şi-ar fi
văzut de treabă. Mi se pare tare curios că mulţi dintre noi vedem o
serie de lucruri şi tăcem. Mai mult
tăcem…
Antonia Constantinescu: Ce se
întâmplă cu timpul şi energia oamenilor în toată această considerabilă parte a
existenţei lor în care se mişcă ritualizat, condiţionat? Oare nu se acumulează
în propriul destin o boală? La un moment dat, hipertrofierea unui singur simţ –
acela de a se asculta fără replică personală – nu devine o maladie socială, cu cât
mai cronică, cu atât mai greu de vindecat?
Mihai Botez: După vechile noastre bune deprinderi intelectuale, ca să
zic aşa, când avem ceva de spus, scriem… Am încercat să demostrez această ipoteză
într-un studiu: această societate obţinută prin ritualizare şi nimic altceva,
timp de decenii, devine o altă societate.
E foarte natural, pe de altă
parte, să te adaptezi, dacă tot nu poţi schimba nimic. Numai că faptul de a nu
putea schimba un context politic nu te împiedică să-l conteşti! Toată problema
este aici limita, foarte greu de stabilit, cum spunea parcă Marc Aureliu, între
ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate; rugăciunea aceea prin care cerea
Zeilor puterea de a suporta ce nu poate schimba, voinţa de a schimba ce se
poate schimba şi înţelepciunea de a distinge limita dintre acestea. Aici e şi o chestiune de participare care, în
societăţile noastre autoritare, trebuie redescoperit. După atâţia ani în care
toată lumea a ascultat, e foarte greu, probabil, să înceapă să vorbească. La rândul
ei, puterea, după ce ani de zile a vorbit, e greu să înceapă să asculte. E un
proces de acomodare reciprocă, cum spuneam, şi, dacă nu face puterea primul
pas, trebuie să îl facem noi. Poate e chiar mai normal să-l facem noi.
În afară de această aclamie aparentă, care se vede mai ales de la mare
distanţă…, în afară de pericolul real al creării unei societăţi cu totul
obediente, în care reflexul e condiţionat, mai există şi o altă schemă. Cea a societăţilor paralele. Există o
societate, să zicem, oficială, care, practic, nu interesează pe nimeni, de care
toată lumea încearcă să scape plătind Cezarului ce-i al Cezarului. Şi există o societate care nu are nicio legatură
cu prima şi care încearcă să-şi păstreze
normalitatea şi când spun asta, de fapt e vorba doar de o tendinţă, de o
dorinţă de a-şi păstra normalitatea. Rămâne totdeauna întrebarea dacă neexersând
nişte reflexe, ele nu se atrofiază…
Actuala stare de “pat”, ca la şah, joacă în favoarea puterii. Spre
deosebire de celelalte ţări cu regim comunist, unde există mişcări de masă,
unde oamenii încearcă să facă tot felul de lucruri, în România e linişte. Din când
în când mai ridică cineva vocea, dupa câteva
luni îşi ia valiza şi paşaportul, sau chiar fără valiză, pleacă şi ce
rămâne în urma lui e mai departe liniştea, convenabilă tuturor…
Antonia Constantinescu: Linişte pentru puterea
incomodă, linişte pentru cei care-l puteau socoti o mustrare vie…
Mihai Botez: Am auzit de multe ori, de la colegii mei intelectuali,
frazele următoare: principalul lucru pe care îl avem de făcut este să ne scriem
cărţile, să ne iasă – mai ciuntite, mai aşa, dar până la urmă se mai strecoară câte
o şopârlă pe ici pe colo, toată lumea e fericită că a scăpat de ochii
cenzorului -, fiindcă până la urmă
cărţile rămân, noi nu putem schimba
nimic. Sau, cum spunea un coleg, cu o involuntară lipsă de delicateţe, pentru
unii, a publica cărţi, n-are nici o importanţă – nici nu prea au ce spune şi
chiar dacă publică sau nu, n-au şanse să schimbe peisajul culturii româneşti,
aşa ca să se bată ei!... Pentru noi, ceilalţi, continuă colegul meu, esenţial
este să ne scoatem cărţile pentru că imediat ce mişti în front, suporţi
consecinţele deloc plăcute şi deloc eficiente…
Antonia Constantinescu: Rimează foarte bine cu
„boicotul istoriei”, noi „existăm”, transcedem contingentului acumulând idei şi
cultură …
Mihai Botez: „Miracolul românesc”… Eu personal prefer să fiu normal.
Antonia Constantinescu: Exact. Mi-e teamă că
asemenea discursuri ne aruncă într-un
fals orgoliu, în perspectiva căruia orice gest firesc, spontan, devine
derizoriu în raport cu eternitatea…
Mihai Botez: Dacă acceptăm diversitatea ca valoare,
mie mi se pare mai degrabă natural să
existe şi acest discurs, şi această variantă, decât să nu existe. Cred că e
nevoie de toată lumea - şi de oameni
care gândesc aşa, până şi de aliniaţi e nevoie: dacă n-ar fi ei, ar trebui sa
fie alţii…
Antonia Constantinescu: Dacă acest discurs, cel
cultural, să-i spun, ar fi o voce, printre altele, existenţa şi forţa ei ar
crea acea necesară balanţă dintre temporal şi atemporal, unde se află
teritoriul creaţiei. Numai că – cel puţin de departe - balanţa scapă într-o singură parte,
contribuind la a îngroşa rândurile unanimităţii mute – în care intră mai ales cei care au nevoie de
argumente nobile şi spirituale …
Mihai Botez: Eu mă feresc foarte tare să judec, să-i
judec pe colegii mei. Poate că este o chestiune de cost- beneficiu şi
rezultatele vor fi diferite de ceea ce imaginăm noi acum.
Multă lume de aici, din Occident, mă întreabă de ce Românii „nu
acţionează”, de ce românii, „sunt laşi”. Că nu acţionează, e vizibil, nu mai
trebuie relevat, pentru că aşa e.
 |
Arhiva Radio Europa Liberă
Open Society Archives, Budapesta, Ungaria |
Dar nu cred ca este laşitate, mai degrabă e un sentiment de
inutilitate, întâlnit peste tot, uneori
şi la unii demnitari ai regimului care spun „e prea târziu, poate ce spui dta e
adevărat, dar ce e de făcut?”, iar românul mediu se gândeşte, „şi dacă eu
vorbesc, ce-o să se întâmple? am să am de suferit, sistemul nu se schimbă, că
n-o să se schimbe pentru mine…”
Fiecare în parte are dreptate, toţi la un loc probabil ca greşesc.
Fiindcă aici se joacă evoluţia noastră, evoluţia sistemului social. Mă întreb,
dacă majoritatea intelectualilor români ar spune conducătorilor: „Evident că
aveţi puterea şi puteţi face ce vreţi. Dar noi credem că nu e bine; credem că
ar trebui făcut aşa, sau noi spunem nu;
este părerea noastră. Evident că puteţi
trece peste ea. Noi n-avem nici puterea, uneori poate nici voinţa să ne luptăm cu dvoastră, să găsim moduri
organizate.
„Dar noi spunem aşa”. Sau „eu spun aşa” şi semnez. Dacă s-ar proceda
aşa, nu s-ar mai întâmpla în România, lucrurile care se întâmplă acum. Sigur,
dacă s-ar fi procedat aşa acum 15 ani, ar fi fost mai bine. Acum maşinăria
merge, dar niciodată nu e prea târziu. Cred, repet, că e foarte bine să existe
diversitate şi de atitudine şi de păreri, cu atât mai mult într-o societate pe
care puterea încearcă s-o netezească, s-o facă otova. Am foarte multă înţelegere pentru cei care nu fac ca mine.
Cum spuneam unui coleg – dintre cei care socoteau că important e doar
să faci cărţi – aş schimba foarte bucuros cu el, aş avea chiar mare chef.
Fiindcă, unele dintre aceste atitudini sunt mai confortabile, altele sigur că
nu sunt; pentru unele, evident, se găsesc mai mulţi candidaţi, pentru altele nu
prea…dar să sperăm că vor fi.
Dar, dacă e să ne gândim înapoi, acum 15 ani… Una dintre
caracteristicile fenomenului românesc a fost, probabil, faptul că situaţia de
acum s-a instalat încetul cu încetul, cu paşi mici. Cum sunt românii „dăştepţi”,
fiecare a zis, „ei, n-are nici o importanţă, un pas mai sus, altul mai jos…” şi,
din picăturile astea am ajuns unde am ajuns.
Cu mulţi ani în urmă – gândindu-ne la memoriulul intelectualilor din
1944 – un grup de prieteni ne-am zis să atragem şi noi atenţia puterii că, dacă se va continua aşa, catastrofa devine de
neevitat.
Mulţi colegi au fost, în principiu, de acord, că trebuie făcut ceva …, cu rezervă faţă de un
text unic cu mai multe semnături, pentru că, în România, asocierea neautorizată
se pedepseşte. Nu vedeam nici un inconvenient, dimpotrivă, să înlocuim 20 de
semnături cu 20 de scrisori în linii mari convergente; asta ne permitea să ne
exprimăm fiecare suprimând inevitabila
auto-mutilare a unei formulări colective
şi, chiar din punct de vedere al puterii, faptul nu mai avea cum să fie
imputabil. Foarte puţini, ca să nu spun
nimeni, au aderat. Majoritatea spunea “ păi, de ce să ieşim noi din tranşee şi
să ne oferim singuri tirului inamic”. Ceea ce am reţinut a fost exact
sentimentul ăsta de război, de campanie…
Suntem în tranşee, ne ascundem şi încercăm să supravieţuim, iar tancul
va trece pe deasupra noastră… Numai că
situaţia e un pic mai complicată decât aşa cum se vede de aici.
Unul dintre profesorii mei spunea că societatea românească are o lungă
tradiţie de trăit în afara legilor, a guvernelor; că, practic, niciodată românii
n-au prea luat în serios lucrurile astea şi că regimul actual nu reuşeşte
să schimbe această mentalitate; modificările sunt doar
aparente, în pofida a tot ceea ce se întâmplă, în pofida faptului că
Bucureştiul se dărâmă, că oamenii mor de foame şi de frig, în fine, ştiţi mai
bine aici, decât mine acolo, ce se întâmplă – chiar am fost mirat ce cantitate
de informaţii se stochează în diferite locuri despre România – deci, în pofida
tuturor acestor lucruri, românii trăiesc, iubesc, scriu cărţi, se amuză, mai
înjură, în sfârșit, îşi duc viaţa încercând să rămână normali. De multe ori am
auzit că aceasta este forma noastră de rezistenţă, ilustrată de o glumă foarte
cunoscută: „Ştiţi de ce nu fac românii grevă? Pentru că tot nu s-ar observa. Ei
sunt în grevă generală de 40 de ani, nu mai e nevoie să iasă pe străzi”.
Este, evident, o formă de rezistenţă, dar la nivelul de comentariu, de
glume care acompaniază orice gest al puterii, aşa cum există şi această inerţie
la toţi. Cred că România este singura ţară din lume unde se dau legi şi trebuie
să se dea şi decrete ca legile să se aplice şi trebuie date indicaţii ca
decretele să fie puse în aplicare. Dacă ar fi să măsurăm cantitatea de legi
care nu se aplică în România, probabil că am ajunge la un record pe cap de
locuitor. E adevărat că e o formă de rezistenţă faptul că n-am luat în serios
legile. Cineva îmi spunea că, din 1971, după tezele din iunie şi în ciuda lor,
s-a publicat literatură mai bună decât până atunci, cu alte cuvinte discursul
puterii are legile lui şi noi ne vedem de treaba noastră. Dar preţul este, după
mine, foarte mare. Lumile astea paralele
există, dar oamenii totuşi mor de frig, există coşmarul zilnic al încălzirii,
drama transportului, tragedia aprovizionării. Toate lucrurile astea sunt
greu de ignorat, chiar cu un ochi superb
de intelectual care vede peste timp şi pe care nu-l interesează decât dialogul
sau cu eternitatea. Probabil că e, repet, un punct de vedere şi dacă toată
lumea nu s-ar ocupa decât de asta, nişte cărţi ar rămâne nescrise… E vorba de o
balanţă…
Antonia Constantinescu.: Efectul acestei deriziuni, acestei sfidări a legilor, decretelor,
indicaţiilor, este de două ori înşelător – în primul rând pentru că dă iluzia
unei opoziţii – ea nu împiedică coşmarul existenţei cotidiene – şi lasă, din
afară, impresia docilităţii. Oare n-ar merge mai bine cu deriziunea refuzul,
într-o bună zi, de a mai bate din palme?
Mihai Botez: Cum zicea
Soljeniţîn: „Nu mai aplaudaţi!”
Antonia Constantinescu: Pare
un gest mărunt dar ar fi putut avea în timp un rezultat mai important chiar
decât ieşirea pe stradă şi, la urma urmei, rimează mai bine cu „boicotul
istoriei”…
Mihai Botez: În treburile astea, noi, românii - spun cuvântul cu
greutate şi pare acoperit de ridicol – avem un fel de geniu. Un prieten de la Bucureşti, imi spunea odată că
asta e forma noastră de protest: să ne supunem… Şi el credea foarte sincer în
acest paradox. Mi l-a ilustrat şi cu o glumă: „Uniunea Sovietică e în război cu
China. În prima zi, sovieticii iau un milion de prizonieri, a doua zi iau două
milioane, a treia zi trei milioane. În a patra zi, chinezii întreabă: - Continuăm
sau vă predaţi?” Însă, vedeţi, dacă ar fi să redevenim serioşi, în toată
povestea asta preţul rămâne totuşi foarte mare. Unele lucruri sunt mai grave,
altele grave, dar există şi lucruri irecuperabile. Faptul că din Bucureşti n-a
mai rămas practic nimic, că o istorie întreagă, aşa cum era ea, a pierit din
voinţa de a face nişte monumente de un gust, de altfel, destul de discutabil,
asta nu mai e joacă...
Antonia Constantinescu: Nu mai
e joacă şi nu ştiu cum coincide cu dorinţa noastră de a supravieţui prin
cultură... Prin care cultură?
Mihai Botez: E adevărat că se
scriu cărţi pentru eternitate, dar se scriu şi pentru oamenii care trăiesc acum
şi aici; dacă oamenii aceştia mor, scade şi numărul cititorilor, iar dacă în
urma unei alimentaţii aberante fondul genetic al populaţiei este zdruncinat
înseamnă că şi numărul rafinaţilor, care ar putea gusta deliciile spiritului
nostru hedonist şi aristocratic, va deveni din ce în ce mai mic, ba chiar va
putea dispărea într-un oarecare viitor... Toate aceste variante există,
problema e de echilibru. Vă dau un exemplu. Ca multă lume bună din Bucureşti
sunt şi eu refuzat de edituri, am nişte cărţi care se târâie de la un an la
altul. În 1985, în fine, a apărut una din ele pentru că pe copertă se afla şi
numele academicianului Onicescu, profesorul meu, lucru care făcea dificilă
oprirea cărţii, dar tot a fost întârziată vreo doi ani, din cauza semnăturii
coautorului. Nu e un lucru normal, dar nicio catastrofă nu e şi dacă ar fi fost
numai asta, n-aş fi ieşit în piaţa publică – de altfel acest amănunt îl
povestesc pentru prima oară. Poate, ştiu eu, n-oi fi destul de intelectual
pentru că alţi colegi au făcut scandal şi pentru mai puţin...
Antonia Constantinescu: Poate
intelectual nu este acela care se bate să-i iasă cartea lui... deci îl
interesează o carieră publică, recunoscută. Poate că intelectual e cel care are
conştiinţa binelui şi răului şi simte imperioasa responsabilitate de a
împărtăşi cu ceilalţi, poate e cel care are înţelepciunea de a trece dincolo de
avariile propriului destin pentru a medita în general la destinul celorlalţi...
Mihai Botez: Ce m-a impresionat pe mine cel mai mult este lipsa de
interes a intelctualilor de la noi pentru problemele celorlalţi. O atitudine
foarte specială, pentru că în Polonia, de pildă, de ani de zile există
încercarea de a înţelege mişcarea muncitorilor, nu pentru a o ghida, ci pentru
a se constitui în sfătuitor la nevoie; „intelighenţia” poloneză este, din acest
punct de vedere, extraordinară şi revoluţia poloneză din anii 80 n-ar fi fost
posibilă fără această comunicare pe orizontală a societăţii, la toate nivelele.
La noi, cel puţin până acum, intelectualii se ocupă aproape exclusiv de
propriile lor probleme şi au un fel de dezinteres pentru problemele obştei. Un
foarte distins filosof imi spune odată, mai în glumă, mai în serios, că
obsesiile mele cu „omul de pe stradă” sunt dovada că, în fond, sunt un marxist,
că mai cred că existenţa determină conştiinţa, că [sic] cultura are legătură cu
viaţa de toate zilele şi-mi explica că ceea ce putem noi, intelectualii să dăm
poporului este să-i dăm cultură, iar dacă vrea carne, să şi-o ia singur. E o
atitudine ca oricare alta... O frază, în general de sfârşit de conversaţie, pe
care am auzit-o de nenumărate ori în România, spusă, de regulă, cu o privire
foarte adâncă fixată în ochii mei este: „Dumneata crezi că eu îmi iubesc mai
puţin poporul?” Şi, sincer, cred că are dreptate. Nu-l iubeşte mai puţin, dar
poate că îl iubeşte altfel. Avem o diversitate de iubiri...
Antonia Constantinescu: Nu vi
se reproşează decât atât?
Mihai Botez: Mi se reproşează şi altele. De pildă, că prin atitudinea
mea, dau o imagine falsă despre toleranţa regimului; fiindcă dacă ar face mai
mulţi ca mine am fi cu toţii în închisoare; aşa, eu sunt tolerat tocmai pentru
că sunt singur... Afară de faptul că, uneori, mi se spune că, în ultimă
analiză, tot vreau să plec, nimeni nu se pune aşa, la margina sistemului dacă
n-ar vrea să-l părăsească... Dar cea mai mare dificultate am avut-o cu
prietenii din Statele Unite când am încercat să le explic un concept pe care
l-am formulat câţiva ani în urmă, cel de „contestaţie solitară”: contestatari
care, dacă nu pot semna în comun o scrisoare de protest, pot să o facă fiecare
de unul singur, s-o semneze, s-o susţină; dacă ar fi multe glasuri de acest fel
le-am putea număra şi de aici s-ar crea sentimentul, care lipseşte în momentul
de faţă în România, că există mai mulţi parteneri de discuţie, iar la monologul
puterii se răspunde şi altfel decât cu aplauze. A fost foarte greu să explic
unui american ce va să zică asta. Pentru el cel mai normal lucru din lume este
să se exprime şi nu e nevoie de un nou concept ca să defineşti o atitudine
normală. Lui i se părea foarte normal să spui când un lucru nu merge bine. Şi
probabil că trebuie să fie normal... Mă gândesc la ofiţerii din România care
tot încercau să priceapă ce animal curios este şi ăsta care, ca un apucat,
renunţă la o carieră care se anunţa destul de spectaculoasă şi începe să
vorbească în deşert. Pe dinăuntru nu-l prea ascultă nimeni, nici pe afară nu-l
ascultă prea multă lume... Doar aşa, cum spunea unul din ei, ca să avem şi noi
faliţii noştri! Răspunsul pe care îl dădeam era următorul: Nu mi se pare că fac
e aşa extraordinar. Suntem, de pildă, cu toţii în acelaşi autobuz şi trebuie să
mergem într-un anumit loc (aici exagerăm un pic, pentru că nu mi-am ales eu
destinaţia). Văd pe fereastră că şi ce e în dreapta şi ce e în stânga nu prea
seamănă cu locul unde ni s-a spus că mergem. Nu e mai normal să spui şoferului
să mai verifice o dată harta, să verifice dacă n-a greşit drumul, decât să
aştepţi să intri în gard? Nu spun: opreşte că eu vreau să cobor. Nu vreau să
cobor, vreau să rămân în autobuzul ăsta... Mi se că nu e aici nimic
extraordinar, eroic sau destructiv, iar dacă toţi oamenii din maşină, care văd
acelaşi lucru pe fereastră ar spune şoferului că au impresia că o luăm aiurea
poate că şi şoferul s-ar mai gândi, ar merge măcar mai încet, în sfârşit ar
începe ceva. Dar aşa, am auzit de o mie de ori aceeaşi replică: „Dumneata eşti
unul singur, niciun guvern din lume nu ţine seama de o părere; noi te lăsăm să
vorbeşti; vezi că nu te ascultă nimeni, la un moment dat ai să te plictiseşti
şi ori pleci, ori taci...” E adevărat. Să rămâi aşa ca nebunul satului nu e o
plăcere, mai ales de la o anumită vârstă...
Antonia Constantinescu: Au
avut ei grijă să nu vă plictisiţi: v-au trimis la Tulcea. Cum a fost?
Mihai Botez: Pentru mine a fost o eperienţă extraordinară. Am avut
totdeauna tentaţia de a-mi transforma existenţa într-o experienţă: dacă n-am
putut s-o schimb, măcar s-o trăiesc cu toate întâmplările ei. În pofida
sfaturilor care mi s-au dat – trebuie să spun că în aceşti ani, numai sfaturile
nu mi-au lipsit – am făcut ceea ce cu toţii aşteptau mai puţin: am primit şi
m-am dus. Am primit şi din solidaritate. E un lucru pe care l-am impus mai
demult; am fost obiectul multor acte nejustificate, ca să nu le numesc
persecuţii, am îndurat inutil destule, dar n-am vrut să mă transform într-un
caz sau într-o problemă, mi-am spus că trebuie să împărtăşesc exact soarta
colegilor mei de breaslă şi de ţară. N-am avut niciun moment sentimentul de
excepţie, n-am crezut că meritam un tratament excepţional, n-am crezut că merit
nici decoraţii, nu cred că meritam nici pumni, dar asta e altă poveste.
Totuşi, era un lucru absolut ilegal, din toate punctele de vedere. La 1
iunie îmi terminasem norma pe 1987. Nu eram deloc sigur că programul american
îmi va fi aprobat, dar vroiam să nu se poată invoca faptul că am obligaţii
profesionale. S-a făcut o comisie, mi s-a dat un calificativ bun, cu „aplauze
furtunoase” şi, după lege, ministrul învăţământului a semnat de primirea
contractului. Dacă ar fi fost să fim legalişti, puteam să dorm liniştit până la
sfârşitul anului, primindu-mi salariul de bază sau puteam să-mi „perfecţionez-ameliorarea-îmbunătăţirii”
pentru anul viitor. La 1 iulie, acelaşi ministru al învăţământului a dat un
ordin, pe care, de altfel, nu l-am văzut, prin care eram numit director la
Centrul de calcul din Tulcea, instituţie care nu face parte din Universitate.
Prorectorul m-a chemat şi mi-a citit ordinul care, amuzant, nu cuprindea decât
ceea ce mi se va întâmpla dacă nu accept (aş fi fost dat afară, activitatea mea
trebuia să înceteze conform nu ştiu căror paragrafe) dar nu se spunea deloc ce
s-ar întâmpla dacă mă duc. Formalităţile au durat vreo două săptămâni pentru
că, în structura actuală, centrele acestea ţin de organele locale ale puterii;
deci a trebuit să fiu transferat de nu ştiu unde, prin ordin, ca să fiu numit de
cei de la Tulcea. Când am sosit am stârnit mare mirare la Tulcea, iar
profesional se potrivea vag cu ce ştiam – prin anii 60 făcusem nişte cursuri IBM, condusesem chiar un
departament de informatică la CEPECA, dar sunt 17-18 ani de atunci şi lucrurile
merg foarte repede în acest domeniu. Mi s-a spus că pentru funcţii de conducere
nu e necesară cine ştie ce competenţă şi n-aveam niciun motiv să mă îndoiesc că au dreptate...
Antonia Constantinescu: Oricum,
vă împiedică cercetările pe care le făceaţi înainte de a deveni director...
Mihai Botez: E un consum de
timp din toate punctele de vedere. Eu aş fi trăit foarte bine fără Centrul de
calcul şi bănuiesc că şi el fără mine, însă, vorba românească: „dacă-i ordin,
cu plăcere”, dar eu sunt d-ăla de mă supun, dar spun... Evident, e un lucru cu
multe tăişuri şi bătaia pe termen lung e departe de a fi clară. Conform legilor
româneşti, în asemenea funcţii de conducere ai mai puţine grade de libertate.
La Tulcea, teoretic nu am program, am muncă nenormată. Trebuie să se ştie în
orice moment unde sunt şi să fiu găsit cu telefonul. Nu pot părăsi localitatea
fără învoire şi nici judeţul fără aprobarea primului secretar. În afară de asta
e relativ uşor ca într-un astfel de centru să fie circulate informaţii care să
te pună în contact cu secretul de stat, faptul acesta introducând noi
restricţii în contactele cu străinii. Dar experienţa umană a fost foarte
interesantă, iar văzută de acolo România pare mult mai normală decât din
Bucureşti. N-am avut niciodată credo-uri populiste sau chemări mesianice, dar
am avut parte de un contact uman care m-a îmbogăţit. Nu că m-au făcut să-mi
revizuiesc părerile pe care le aveam înainte, dar în niciun caz nu mi-au
sugerat să fac altceva decât am făcut...
Dacă puterea, în marea ei înţelepciune, a hotărât să scape de mine
trântindu-ma în sus, mi-am zis că o experienţă trebuie dusă până la capăt.
Sigur, nu e foarte plăcut să stai cinci zile în aceeaşi cameră de hotel pe care
nu o poţi schimba şi care are o curioasă legătură cu camera de alături – când
deschid uşa la mine se aprinde automat lumina la vecinul meu... lucruri de
felul acesta, mai degrabă amuzante decât înfricoşătoare sau poate aşa le iau
eu; în fine, e loc şi pentru mai rău sau altfel spus, vreau ca discursul meu să
nu fie în funcţie de meandrele stării mele personale. E foarte uşor să înşiri
dificultăţile personale, care, de regulă, sunt solubile. Din păcate la asta se
rezumă, în ultimii ani, drepturile omului în România: omul ţipă foarte tare
pentru un drept al lui, îl cam obţine şi pleacă, plecare care se obţine mai
uşor decât alte lucruri. Dar parcă nu asta e problema..
Antonia Constantinescu: Parcă
problema ar fi de a se respecta şi drepturile celor care rămân... Ce aşteaptă românii?
Aşteaptă ceva de la sovietici?
Mihai Botez: Din nenorocire, românii aşteaptă mereu ceva de la alţii...
Au aşteptat pe americani nu ştiu câţi ani, cred că e o tradiţie. Cu patru
secole înainte am aşteptat să ne scape Occidentul de sub turci.
Antonia Constantinescu: Aşteptam
pe unul şi venea altul...
Mihai Botez: Da, totdeauna aşteptam pe unul şi venea altul. Dar
problema nu este asta. Cred că oamenii din emigraţie interpretează uşor eronat
marea popularitate pe care – hélas! – şi-ar fi câştigat-o Gorbaciov în urma
vizitei în România. Nu cred că românii aşteptau ceva; există sentimentul foarte
răspândit că ruşii au, în ultimă analiză, o responsabilitate faţă de ce se
întâmplă la noi fiindcă ei sunt cei care au adus acest regim. Nu cred că
românul aşteaptă în general ceva bun de la ruşi, e deja o aprehensiune
ancestrală. E drept că, pentru omul de pe stradă, nişte reforme de tip
Gorbaciov ar fi cu totul bine venite. Deci nu aşteaptă ceva de la ruşi, ci
aşteaptă ca discuţiile din U.R.S.S. să nu rămână fără urmări pentru Bucureşti.
Ce se întâmplă, mai nou, în Bulgaria, ştiu foarte bine: tot Bucureştiul şi partea
de sud a ţării se uită la emisiunile televiziunii bulgare; la Bucureşti se fac
cursuri de limbă bulgară! La Tulcea se ascultă televiziunea moldovenească,
sovietică şi iar dai de Gorbaciov; asediaţi din toate părţile, iar sentimentul
că această izolare ideologică şi politică nu poate dura foarte mult, câştigă teren.
Dar cred că mai interesat de aceste fenomene este apartul de partid decât omul
de pe stradă. Acesta din urmă îşi zice: fie la ei acolo, pe noi ne interesează
să fie carne şi să fie cald, să se găsească cărţi bune şi că la putere este X
sau Y nu le spune nimic, mai ales că, pentru el toată lumea asta e practic în
aceeaşi oală. În plus, puterea din România a dat întotdeauna informaţii foarte
vagi, nu ştim ce se întâmplă în spatele acestor nume. Dacă cursul reformist
reuşeşte în Europa de Est, ceea ce nu este sigur, sper să nu se ocolească
România. De altfel, conducerea de la Bucureşti a reuşit o performanţă
extraordinară: să-i facă pe români interesaţi de sovietici; revistele ruseşti –
Ogoniok de pildă-, se citesc acum ca Time sau News Week,
pe sub mână, împrumutate, cu poze care se taie, cu citate care se transmit...
Cuvântul „transparenţă” n-a apărut niciodată în presă din ţară, nici numele lui
Wałęsa, nici „Solidarnosc”, pentru care au apărut „sindicatele aşa zis libere”!
... Şi pentru că a venit vorba de Polonia, ceea ce s-a petrecut acolo eu îl
consider marele eveniment al vieţii mele şi nu cred că voi avea şansa să
trăiesc unul la fel. Îmi pre rău s-o spun, dar românii reacţionează la acest
eveniment, n-aş spune negativ, dar mai degrabă cu indiferenţă. E adevărat că
s-a aflat puţin şi, din acest punct de vedere, nici posturile străine n-au fost
destul de generoase. Pentru Europa de Est, experienţa poloneză rămâne
fantastică, iar românii, practic, ştiu puţin despre ea. Ei sunt tentaţi să
creadă că a eşuat.
Antonia Constantinescu: E
convenabil, ca să zic aşa, psihic...
Mihai Botez: Nu e chiar o satisfacţie, dar e o justificare: păi, dacă
polonezii, cu un papă polonez, cu sprijin din toată lumea, cu o biserică aşa de
activă au eşuat, cum o sa reuşim noi? Mai bine tăcem şi ne vedem de treabă.
Antonia Constantinescu: Important nu
e dacă au reuşit, important e drumul pe care l-au făcut, acest parcurs
transformator...
Mihai Botez: Eu nu cred deloc
că e o mişcare care a eşuat, dimpotrivă, cred că a renovat profund societatea
poloneză, Polonia de acum n-o să semene niciodată cu Polonia dinainte de 1980.
Ceea ce vreau să fac în S.U.A. este exact „lecţia Solidarităţii”, în termeni
profesionali foarte oţărâţi. Cred că mişcarea poloneză a demonstrat un lucru pe
care sper să-l pot pune în evidenţă: ce se poate obţine, în acest moment, în
partea asta de Europă, uitată şi de lume şi de Dumnezeu. Nu cred că sistemul
partidului unic poate fi schimbat lesne, nu cred că partidul comunist va fi
vreodată înclinat să împartă puterea cu altcineva sau să se pună el în
discuţie...
Antonia Constantinescu: Ar fi
contra naturii acestei puteri...
Mihai Botez: Sigur. Dar să
lăsăm o şansă şi hazardului; o mutaţie genetică s-ar putea produce, dar
şansele, după mine, nu sunt foarte mari. Ce s-ar putea face în situaţia asta?
Se vorbeşte de fracţiunile din partid, fracţiuni deschise care ar putea fi un
substitut al pluralismului democratic. Ideea nu e nouă. La ruşi s-a vorbit acum
câţiva ani de al doilea partid comunist. În momentul în care sunt mai multe
partide comuniste, distanţele între comunişti şi necomunişti vor fi foarte greu
de delimitat, deci, ca punct de plecare ar putea fi un lucru încurajator pentru
o eventuală opoziţie. Asta ar fi din partea puterii, iar din partea societăţii,
ieşind din această extraordinară apatie, chiar neputând să se constituie
într-un partener vizibil, ar deveni totuşi o forţă de presiune asupra puterii,
obligând-o să se comporte civilizat, să rămână în anumite limite măcar de frica
alternativei. Ar fi ca într-o piesă cu două personaje în care unul din ele,
chiar dacă vorbeşte numai el, îşi reglează discursul după expresia celuilalt.
Ar fi enorm de introdus aşa ceva în actualul monolog cu ochii în sus şi care
trece peste oameni ca pe nişte furnici care n-au altceva de făcut decât să
aplaude.
Antonia Constantinescu: Se ştie, în România, despre tensiunea dintre
ruşi şi ucrainieni, care ar putea avea, în timp, repercursiuni şi asupra
teritoriilor româneşti din U.R.S.S.?
Mihai Botez: Tensiunea asta
nu e un lucru nou, dar mi-e teamă că nu e decât o confruntare între forurile de
partid. După ştiinţa mea, în Ucraina, mai ales după Hruşciov, se instalase un
grup foarte ortodox şi e foate uşor de convertit această tensiune la una de
nivel naţional: opoziţia faţă de reformatorii de la Moscova să fie prezentată
ca o reacţie faţă de tradiţionalul inamic rus, sursă de suferinţă pentru bietul
ucrainean. Şi la noi, în anii ‘60, refuzul destalinizării a fost prezentat ca o
opoziţie faţă de ruşi şi un semn de independenţă naţională. Dar atâta s-a jucat
cartea asta naţională în sistemul comunist încât mi se pare acum uşor depăşită.
Una din marile performanţe ale sistemului de la Bucureşti a fost tocmai crearea
acestui stil naţional comunist. Un nou stalinism, care însă nu mai responsabil
de erorile lui Stalin, de Gulag şi care, în plus nu acţionează la ordinele
Moscovei, dar care nu e mai puţin comunist decât comunismul de la Moscova. E o
formulă care ar avea şanse şi în Lumea a treia: lideri mesianici cărora le-ar
fi mai confortabil să ia şi să păstreze puterea unei ideologii cu vechime
practică de 70 de ani care garantează puterea pe viaţă, fără să fie nevoie
pentru asta să fie performanţi, ca în situaţia în care ar exista şi alegeri
libere...
Antonia Constantinescu: Şi
toate astea cu totemul tribului în mână... Care nu obligă la nimic, dar face
dificilă opoziţia internă...
Mihai Botez: Sloganul cu altă
Românie nu există, are succes...
Antonia Constantinescu: Prin
succes înţelegeţi conservarea puterii?
Mihai Botez: Exact. Toată
lumea îşi închipuie în Occident că puterea trebuie să fie performantă. Ori
performanţa unei asemenea puteri stă în controlul generalizat pe care-l poate
exercita şi, din punctul ăsta de vedere, în România este un triumf. Practic,
sistemul controlează bucătăria, patul, gândurile, lecturile, ochii oamenilor...
