Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980

Disidenţa a fost un fenomen care a cunoscut o dezvoltare considerabilă începând cu anii 1960 în URSS şi apoi în Europa Centrală. Dar nu şi România, unde disidenţa a rămas la nivelul unei constelaţii de istorii personale. Lucrarea noastră încearcă să analizeze această situaţie răspunzând la o serie de întrebări: ce a fost disidenţa în România, cine au fost disidenţii, care au fost elementele care au blocat sau, din contră, au susţinut dezvoltarea disidenţei. 

Lucrarea noastră este organizată pe mai multe secvenţe. 

Prima încearcă să definească disidenţa prin plasarea fenomenului într-un spaţiu geografic, politic şi temporal. 

A doua, adună laolaltă cele mai reprezentative manifestări de disidenţă din U.R.S.S. şi Europa de Est, scopul fiind identificarea rădăcinilor acestui tip de opoziţie, a conţinutului şi formelor de acţiune, a dimensiunii acestui fenomen, dar şi a impactului asupra societăţilor în care s-au dezvoltat. 

A treia parte, cea mai consistentă, analizează disidenţa din România. Utilizand instrumentele sociologiei, am construit o tipologie din perspectiva mediului socio-profesional al disidenţilor, dar şi a specificului etnic. Drept urmare, am evidenţiat patru mari categorii: disidenţa din mediul religios, disidenţa din mediul ştiinţific, universitar şi tehnic, disidenţa din mediul literar şi disidenţa cu specific etnic. În cadrul fiecărei categorii au fost trasate direcţiile generale de evoluţie ale domeniului în ultimele două decenii de comunism şi au fost evidenţiate şi analizate principalele gesturi de disidenţă. De asemenea, am ales să prezentăm sub denumirea de „disidenţa din partid” cele câteva luări de poziţie împotriva lui Nicolae Ceauşescu venite din partea unor membri cu o activitate îndelungată în partid (Constantin Pârvulescu, „scrisoarea celor şase” ş.a.). Am precizat totodată în lucrare că aceste manifestări nu au reprezentat gesturi veritabile de disidenţă, ci mai mult răbufniri determinate de o anumită situaţie şi, în special, de cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Lucrarea conţine studii de caz pentru unii dintre cei mai reprezentativi disidenţi : Paul Goma, istoricul Vlad Georgescu, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, matematicianul şi viitorologul Mihai Botez, profesoara Doina Cornea, scriitorul Dorin Tudoran. Nu lipsesc însă din analiza fenomenului contribuţiile unor persoane precum Mariana Celac, Pavel Nicolescu, Iosif Ţon, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Radu Filipescu sau Mircea Dinescu.

În final, am considerat important să abordăm cei doi factori care au influenţat dezvoltarea şi răspândirea disidenţei din România: Securitatea şi Radio Europa Liberă. 

Disidenţa a fost în principal o mişcare etică, morală. Critica publică, deschisă la adresa regimului comunist a fost însă doar o parte din activitatea disidenţilor, aceea de a expune tarele regimului, închistarea sa, refuzul de a accepta dialogul, fie că era vorba despre decizii politice, economice sau care vizau sfera culturală. Cea mai consistentă parte a disidenţei a constat în construirea unor modele alternative de existenţă în comunism, la baza căruia se găseau onestitatea, competenţa, respectul pentru diversitatea de opinii. 

Disidenţa, prin ea însăşi, nu a dus la prăbuşirea comunismului, dar a sădit seminţele unei societăţi libere şi mai sănătoase în era post 1989.

INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI, 300 p., 2014, în curs de apariţie

Volum publicat cu sprijinul Administraţiei Fondului Naţional Cultural

The Call to Freedom. Forms of Dissent in Romania during the 1970s and the 1980s

From the mid 1960s dissent developed steadily in the Soviet Union and after the signing of the 1975 Helsinki Final Act also in the countries of Eastern Europe. However, this did not happen in Romania, where dissent remained only a constellation of personal histories. Why did this happen? We tried to address this by giving answers to a series of questions: what was dissent? who were the Romanian dissidents and how did they act? Which were the elements to encourage or, on the contrary, to block the development of dissent in Romania? 

Trying to solve this puzzle, we organized our book as a series of sequences. The first sequence conceptualizes dissent, by placing it in a geographical, political and temporal space.

The second presents the most representative acts of dissent in the Soviet Union and Eastern Europe in order to find the roots of this new form of oposition and to examine its dimension in different communist societies. The third sequence is devoted to Romanian dissent. Drawing from sociology we built a typology of dissent from a social and professional perspective. Therefore, we identified four types of dissent: religious, scientific, literary and ethnic. For each of these types we offerred an account of the main features of the domain in the 1970s and the 1980s and we analyzed dissent within the specific field. In addition, under the name of „party dissent” we analyzed some of the few stands against Nicolae Ceauşescu. 

This book presents also thorough case studies for the most important Romanian dissidents: Paul Goma, Vlad Georgescu, Father Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Mihai Botez, Doina Cornea, and Dorin Tudoran. 

Finally, we thought it was important to bring forward the two factors that influenced the development and dissemination of dissent in Romania: the Secret Police (Securitatea) and Radio Free Europe. 

Dissent was mainly ethical. The public critique of the communist regime, denouncing its evils and abuses, was only part of the dissident activity. What proved to be more important was the fact that dissidents concentrated on building alternative ways of living under the communist rule. It was truth, honesty, competence, and respect for a different opinion that stood at the basis of their endeavor. 

Dissent did not overthrow the communist regime by itself. However, it planted the seeds for a free and healthier society in the post 1989 era.

INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI, 300 p., 2014, 

Forthcoming

Drumul către libertate. Doina Cornea şi disidenţa românească în anii 1980

Identificată în Occident în anii 1980 drept una dintre figurile emblematice ale disidenţei româneşti, Doina Cornea s-a remarcat în ultimul deceniu de comunism prin susţinerea, în principal, a unui tip de discurs plasat în zona filozofico-morală, un discurs de revigorare spirituală a societăţii.

Apropiată atât unui tip de exprimare specific disidenţei din mediul religios, dar şi celei din zona ştiinţifică, opoziţia Doinei Cornea dovedeşte un caracter profund unic, la baza căruia se găseşte un nucleu filozofico-moral, rezultat din îmbinarea unei varietăţi de curente filozofice. Acesta nucleu a constituit axa centrală a disidenţei Doinei Cornea.

Privite din această perspectivă, luările de poziţie ale Doinei Cornea de la finele anilor 1980, vizând probleme legate de realitatea imediată – sistematizarea satelor, nevoia de reforme profunde, problemele învăţământului sau ale cultului greco-catolic –, apar ca o prelungire firească a unei gândiri teoretice formulate anterior[1] şi pe care o regăsim în scrisorile deschise redactate de Doina Cornea în prima jumătate a anilor 1980.

Folosind o gamă largă de surse – dosarele întocmite de Securitate Doinei Cornea, textele redactate de aceasta în anii 1980, volumele de memorii sau cele de interviuri a căror potagonistă a fost Doina Cornea, studii ştiinţifice dedicate acesteia – , materialul de faţă îşi propune să analizeze disidenţa Doinei Cornea din perspectiva mai multor planuri. Un prim plan este acela al devenirii personale, prin evidenţierea elementelor biografice, dar şi a evenimentelor cheie din viaţa Doinei Cornea, care au favorizat transformarea sa în opozantă a regimului comunist. Planurile următoare au în vedere construirea şi evoluţia discursului disident, precum şi trecerea la acţiuni concrete: crearea de samizdate, solidarizarea cu alţi disidenţi, dar şi cu muncitorii grevişti de la Braşov, din noiembrie 1987. Celor trei planuri amintite li se adaugă, în mod inevitabil, planul represiunii, la început mai subtil, apoi din ce în ce mai vizibil. Pe aproape întreaga perioadă a anilor 1980, Securitatea a încercat, folosindu-se de un arsenal de instrumente şi măsuri pe care le vom discuta în acest material, nu doar să  zădărnicească acţiunile Doinei Cornea, dar să o şi reducă la tăcere. Dacă în ceea ce priveşte primul obiectiv, organele represive au înregistrat succese, acest lucru nu s-a întâmplat în cazul celui de-al doilea. În ciuda hărţuirilor, ameninţărilor sau injuriilor proferate la adresa sa, Doina Cornea a continuat să scrie şi să pledeze cu voce tare pentru o viaţă trăită în adevăr şi pentru un comportament social în care implicarea şi solidaritatea sunt componente fireşti.

În acest sens, deşi dezamăgită de lipsa de reacţie şi de resemnarea celor din jur, Doina Cornea continua să lupte, iar motivaţia sacrificiilor inerente disidenţei transpare din rândurile pe care le scria, la 1 iulie 1989, în jurnalul său: „Mă mai întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să rămânem indiferenţi la oprimare, minciună, nedreptate. A nu le denunţa ar însemna oarecum a participa la consolidarea, dacă nu chiar la săvârşirea lor, ca autori morali”[2].

Pentru articolul integral, vezi revista "Arhivele Totalitarismului", nr. 1-2/2012, pp. 138-156.

© Copyright Dissidentia 2012. 

---

[1] Ariadna Combes, Implicaţii filozofice şi morale în gândirea Doinei Cornea, în Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 7.

[2] Jurnal. Ultimele caiete urmate de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Bucureşti, 2009, p. 52.

Disidenţa – o pledoarie pentru adevăr. Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete

Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional pentru Studii asupra comunismului, 2009, 288p

„Uneori, o chemare tardivă este un act de har divin care operează în noi cu o forţă invincibilă. Ea ne împinge la acte de eroism, care, pentru omul comun, par acte de nebunie. Şi sunt privite sub specia lumii, căci înţelepciunea lumii acesteia, cuminţenia ei se reduc la declararea principiului conservării ca suprem principiu de existenţă”.

Dacă nu ar fi fost scrise de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cuvintele de mai sus ar fi putut fi scrise la fel de bine de Doina Cornea. Având istorii personale foarte diferite atât părintele Calciu, cât şi Doina Cornea au ales să urmeze calea adevărului, să păşească în afara canoanelor impuse de realităţile unui regim comunist, ceea ce i-a adus într-o poziţie de conflict deschis cu autorităţile.

Esenţa disidenţei Doinei Cornea a constituit-o asumarea publică a unei stări de normalitate, caracterizată prin refuzul minciunii, devoalarea abuzurilor, sancţio-narea, fie numai verbală, a nedreptăţii.

Asemeni altor opozanţi, intrarea în disidenţă a Doinei Cornea s-a produs gradual. Aşa cum ea însăşi recunoştea, multă vreme a trăit în retragere, nefiind unul dintre acei intelectuali care să aplaude, însă nici nu a avut curajul să spună „nu” (p.152). Disidenţa Doinei Cornea a fost marcată de o trecere dintr-un plan interior – eliberarea spirituală, în primă fază – într-unul  exterior, al acţiuniilor concrete – elaborarea şi răspândirea samizdatelor, redactarea de scrisori deschise, solidari-zarea cu acţiunile altor intelectuali sau a altor categorii sociale. Astfel, s-a realizat acea legătură indisolubilă între asumarea interioară a unui set de valori şi atitudini şi manifestarea lor în spaţiul public, în fapt caracteristica principala a oricărei disidenţe autentice. „Mă mai întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să ramânem in-diferenţi la oprimare, minciună, nedreptate. A nu le denunţa ar însemna oarecum a participa la consolidarea, dacă nu chiar la săvârşirea lor, ca autori morali” (p. 52).

Lucarea de faţă este alcătuită din două părţi principale, Jurnalul, ale cărui însemnări se întind din anii ’88-’89 până în 2007, şi dialogul dintre Doina Cornea şi cei doi copii ai ei, Ariadna Combes şi Leontin Iuhas, dialog moderat de Georgeta Pop. Acestora li se adaugă un calup de fotografii şi câteva documente extrase din dosarul de Securitate al Doinei Cornea.

Însemnările, dar şi rememorările sale, coroborate cu cele ale copiilor ei, au meritul de a accentua o serie de episoade, precum arestarea din 1987, de a oferi detalii, privind, de exemplu, elaborarea samizdatelor sau modalităţile de transmitere a textelor sale în străinătate (de exemplu, lipirea a două vederi identice, între cele două aflându-se o foiţă pe care era scris un text cu lupa).

Deşi informaţiile oferite în lucrare nu sunt cu totul inedite, publicul din România fiind deja familiarizat cu activitatea Doinei Cornea din cărţile publicate după 1990, articole de presă sau interviuri, credem că meritul cel mai mare al cărţii este acela de a ne introduce în universul unei persoane care s-a construit spiritual, uman, civic pas cu pas şi pentru care disidenţa a devenit singura modalitate pentru  a se putea simţi liberă. Astfel, valorile, experienţele acumulate pe parcursul vieţii unei persoane s-au sedimentat, etapă cu etapă, în centrul acestei deveniri aflându-se Dumnezeu şi virtuţile cele mai importante: iubirea, adevărul, răbdarea, umilinţa, care nu se câştigă odată pentru totdeauna, ci se exersează zi de zi.

Experienţele copilăriei, chiar şi cele traumatizante, precum cel al ocupării Transilvaniei de Nord de către unguri în 1940, au avut un important caracter formator.

Drama „micii făpturi”, Doina Cornea, „trezită de la o zi la alta fără patrie, într-o ţară străină, neprimitoare, într-o limbă pe care nu o mai înţelegeam” (p. 31), descrisă cu atât de multă delicateţe şi forţă în acelaşi timp, a fost drama multor altor familii de români din Transilvania. 

Potrivit Doinei Cornea, atunci „a învăţat să  nu se lase îngenuncheată” şi a mai învăţat ceva: „cum nu trebuie să se poarte o majoritate etnică faţă de o minoritate conlocuitoare în acelaşi stat” (p. 31).

Din perspectiva acestor evenimente, luările de poziţie ale Doinei Cornea din anii ’80 nu au ocolit situaţia minorităţii maghiare din România.

Intrarea în disidenţă a Doinei Cornea s-a produs treptat, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai conştientă de potenţialul distructiv, mai ales spiritual, al regimului comunist.

Asemeni  multor intelectuali români, impresionaţi de „unda de libertate” a anilor 1965-1968, Doinea Cornea a început să resimtă în anii ’70 dezamăgirea provocată de reîntoarcerea la un regim dogmatic, puternic ideologizat, care-şi făcea simţită prezenţa în toate domeniile, inclusiv în învăţământ, cu precădere în cel universitar, unde Doina Cornea activa din 1958. Drept urmare, din ultima jumătate a anilor ’70, D. Cornea începe să critice public o serie de neajunsuri, precum criza alimentelor, sau să întreprindă acţiuni de solidarizare cu puţinii intelectuali români care se opuneau regimului.

  Astfel, în semn de solidaritate cu mişcărea iniţiată de Paul Goma în primăvara anului 1977, Doina Cornea traducea la seminar împreună cu studenţii o nuvelă din singura lucrare a lui Goma publicată în România, Camera de alături.

În anii următori, D. Cornea a adresat mai  multe memorii autorităţilor statului, iar în 1982, expedia primul text în Occident, difuzat la Radio Europa Liberă. În textul intitulat Scrisoare celor care nu au încetat să gândească autoarea identifica una din cauzele dificultăţilor abătute asupra României: „devalorizarea culturală şi spirituală a societăţii noastre, în urma impunerii unei ideolgii reducţioniste, sterilizante” (Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, 1991, p. 13-17).

Totodată, D. Cornea accentua rolul profesorilor în formarea tinerelor generaţii, îndemnând-i pe aceştia să manifeste curaj şi creativitate în lucrul cu elevii lor. Ea însăşi a încercat să-şi înveţe studenţii să gândească liber, să-şi lărgească orizontul, să aprecieze critic informaţiile primite, drept pentru care discuta la ore texte din filozofia occidentală, texte religioase sau fragmente din opera lui Mircea Eliade.

De altfel, la începutul anilor ’80, D. Cornea a tradus şi prefaţat lucrarea lui M. Eliade, Încercarea labirintului, care a circulat în samizdat în 100 exemplare.

Dezvăluirea din greşeală de către realizatorul emisiunii de la Europa Liberă a identităţii autoarei scrisorii a generat începerea presiunilor asuprta Doinei Cornea. În ianuarie 1983, în cadrul unei şedinţe de trei ore ţinută la decanatul Facultăţii de Filologie Doinea Cornea a fost acuzată că „nu face ce trebuie la cursuri, vorbeşte de Mircea Eliade, denigrează realizările socialiste, le spune studenţilor să nu creadă în intelectuali”, aceştia din urmă fiind, în percepţia D. Cornea, generaţia compro-misurilor  (p. 178). Câteva luni mai târziu, D. Cornea i s-a desfăcut contractul de muncă prin hotărâre judecătorească. Nu i s-a mai permis angajarea în învăţământ, spunându-i-se direct „Nu mai aveţi voie în învăţământ la niciun fel de categorie de şcoli” (p. 177), în schimb, oferind-i-se un post de bibliotecară la univesitate, post pe care l-a refuzat, rămânând şomeră.

În perioada anilor ’80, Doina Cornea a transmis zeci de texte în Occident, abordând o problematică variată, mergând de la texte adresate tinerilor, la manifestări împotriva politicii de sistematizare rurală, statutul minorităţilor, locul şi rolul intelectualilor în societate. Drept urmare, nu ezită să facă distincţia între intelectualii din trecut, veritabili, de tipul lui Vasile Pârvan, Gheorghe Brătianu, Vasile Voiculescu şi cei care urmat, „tehnicieni ai inteligenţei”, cărora le lipsea „dimensiunea coordonatoare a inteligenţei, a talentului, a demersului în viaţa socială” (p. 45) şi, mai mult, le lipsea „libertatea, autenticitatea şi responsabilitatea atitudinilor lor interioare” (p. 46).

În ceea ce-i priveşte pe copii Doinei Cornea, aceştia au fost cei care au sprijinit-o în acţiunile ei disidente: Leontin Iuhas, din interior, ajutând-o la multiplicarea samizdatelor, la răspândirea manifestelor, în timp ce Ariadna Combes, din Franţa, asigura publicarea materialelor trimise de mama ei din ţară, mobilizând, totodată, presa occidentală şi organizaţiile pentru respectarea drepturilor omului în favoarea D. Cornea.

În 18 noiembrie 1987, după greva muncitorilor din Braşov, Doina Cornea a făcut 160 de manifeste, în care se solidariza cu greviştii, manifeste pe care le-a răspândit în oraş cu ajutorul fiului ei. Ambii au fost arestaţi a doua zi şi reţinuţi 5 săptămâni, timp în care au fost interogaţi de nenumărate ori, Doina Cornea fiind interogată 36 de ore în continuu, fără să primească de mâncare şi fără să i se permită să doarmă.

În urma presiunilor internaţionale, au fost eliberaţi în ajunul Crăciunului, Doinei Cornea impunându-i-se arestul la domiciliu şi fiind izolată aproape total până la revoluţia din 1989.

După evenimentele din decembrie 1989, Doina Cornea a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi în Consiliul Judeţean Cluj, organisme din care a demisionat în februarie 1990, rămânând însă în continuare o figură marcantă a societăţii civile.

„Jurnalul” Doinei Cornea este mai puţin o înşiruire de date şi evenimente şi mai mult o privire în interiorul unei persoane de o calitate umană incontestabilă. Citind-o pe Doina Cornea avem acces nu doar la o parte din ceea ce a însemnat disidenţa românească autentică din perioada comunistă, ci şi la un model de moralitate şi verticalitate a cărui lipsa o simţim din ce în ce mai mult în societatea actuală.

© Copyright Dissidentia 2012.

Disidenţa – o pledoarie pentru adevăr, AT, nr. 1-2/2010, p. 244-246
http://www.arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/sumar-general-articole-arhivele.html