Scriitorii disidenţi şi regimul comunist din Romania în anii 1980

Adresându-se lumii libere într-un discurs prezentat cu puţină vreme înainte de prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, dramaturgul şi disidentul ceh Václav Havel vorbea despre “misterioasa putere a cuvintelor în istoria umanităţii”, dar şi despre credinţa că acestea pot schimba cursul istoriei[1].

Dincolo de însemnătatea generală a afirmaţiilor sale, discursul lui V. Havel aducea în prim-plan experienţa vieţii dincolo de cortina de fier, într-un sistem, într-o ţară în care „din cauza unor cuvinte, oamenii puteau ajunge la închisoare [...], dar şi un sistem în care un singur cuvânt – “Solidaritatea” – a fost capabil să zguduie un întreg bloc politic”[2].

În tabloul zugrăvit de Havel erau evidenţiate două dintre modalităţile care au stat la baza instaurării, consolidării şi menţinerii la putere vreme de aproape cincizeci de ani a regimurilor comuniste din Europa de Est: represiunea şi controlul ideologic.

Cele două elemente s-au regăsit şi în România, unde represiunea din perioada stalinistă a vizat suprimarea nu doar a celor care prin acţiunile lor ar fi putut să pericliteze direct existenţa regimului, dar şi a celor care, prin educaţie sau apartenenţă la elita culturală sau profesională, se exprimau sau gândeau în contradicţie cu puterea comunistă.

În paralel cu înăbuşirea potenţialelor focare de gândire alternativă, regimul comunist a recurs la controlul ideologic pentru transformarea din temelii a societăţii şi înscrierea ei ireversibilă - potrivit materialismului dialectic şi istoric - pe o traiectorie a cărei destinaţie finală era comunismul.

Dorin Tudoran, Frig sau Frică?
sau despre condiţia intelectualului român de azi
Arhiva Radio Europa Liberă,
Open Society Archives, Budapesta

Activitatea din toate domeniile a fost organizată în acord cu politica partidului comunist, la baza căreia se găseau preceptele marxist-leniniste, fiecărei categorii sociale revenindu-i sarcini specifice în construirea noii societăţi.

Deşi nu se afla în fruntea preferinţelor noului regim, intelectualităţii, în special celei creatoare, i-a revenit delicata sarcină de a contribui activ la crearea celei mai importante piese din complicata maşinărie numită societatea comunistă : omul nou. Astfel, creaţiei culturale i-a fost atribuit pe întreaga durată a existenţei regimului rolul de a oglindi noile evoluţii din societate şi de a educa masele în spiritul ideologiei comuniste. La rândul lor, scriitorii, priviţi de regim ca nişte simpli funcţionari „mânuitori de condeie” au avut de ales fie a se conforma comandamenelor ideologice, fie a se plasa pe o poziţie contrară.

În ciuda monopolului informaţional impus de statul comunist, dar şi a mijloacelor de sancţionare a celor care depăşeau limitele trasate de partid, în ultimul deceniu de comunism au apărut mai multe voci care să conteste în mod deschis nu doar politica PCR sau pe liderul său Nicolae Ceauşescu, ci chiar fundamentele pe care era întemeiat sistemul comunist.

Studiul pe care-l publicăm urmăreşte să scoată în evidenţă valenţele diferite pe care le-au îmbrăcat cuvintele pentru regimul comunist şi pentru scriitorii români disidenţi în anii 1980.

Prima parte a studiului nostru se concentrează asupra evoluţiei discursului ideologic privind sectorul creaţiei literare în perioada Nicolae Ceauşescu. În acest sens, vom acorda o atenţie deosebită reculului ideologic de la începutul anilor 1970 şi consecinţelor pe care acesta le-a avut asupra mediului cultural până la sfârşitul regimului.

Cea de a doua parte a studiului aduce în prim plan reacţiile de contestare deschisă – disidenţă – ale mediului literar faţă de politicile PCR. Astfel, vor fi prezentate câteva dintre cele mai semnificative cazuri de disidenţă din rândurile scriitorilor din ultima decadă de comunism : Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Mircea Dinescu. Relevanţa gesturilor lor, dincolo de curajul asumării publice a unei poziţii contrare regimului comunist, va fi analizată din perspectiva elementelor dezvoltate în discursul lor disident.

.........

Abstract:

„The fear Totalitarianism feels in face of the words is not a legend” argued Romanian dissident Dorin Tudoran. The Communist regime used words to control and alter human consciences. But words were also responsible for challenging the regime. The first part of this study discusses the words of the political power, meaning the evolution of ideological discourse in the 1970’s and the 1980’s. The second part of our study revisits the cases of Romanian dissident writers who engaged the Communist regime in the 1980’s. By their dissidence, words regained the power to tell the truth and to contribute to the overthrowing of the Communist regime.

Ana-Maria Cătănuş, Scriitorii disidenţi şi regimul comunist din Romania în anii 1980.

Textul integral poate fi citit în volumul Cuvintele puterii.  Literatură, intelectuali și ideologie în România comunistă, coordonat de Mioara ANTON, Bogdan CREȚU şi Daniel ȘANDRU, Editura Institutul European, 2015.

© Copyright Dissidentia 2015.

---

[1] Václav Havel, Words on words. Discurs de acceptare a Premiului pentru Pace al Asociaţiei librarilor germani, 15 octombrie 1989. http://www.nybooks.com/articles/archives/1990/jan/18/words-on-words/. Accesat la 25 ianuarie 2015.

[2] Ibidem.

Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980

Disidenţa a fost un fenomen care a cunoscut o dezvoltare considerabilă începând cu anii 1960 în URSS şi apoi în Europa Centrală. Dar nu şi România, unde disidenţa a rămas la nivelul unei constelaţii de istorii personale. Lucrarea noastră încearcă să analizeze această situaţie răspunzând la o serie de întrebări: ce a fost disidenţa în România, cine au fost disidenţii, care au fost elementele care au blocat sau, din contră, au susţinut dezvoltarea disidenţei. 

Lucrarea noastră este organizată pe mai multe secvenţe. 

Prima încearcă să definească disidenţa prin plasarea fenomenului într-un spaţiu geografic, politic şi temporal. 

A doua, adună laolaltă cele mai reprezentative manifestări de disidenţă din U.R.S.S. şi Europa de Est, scopul fiind identificarea rădăcinilor acestui tip de opoziţie, a conţinutului şi formelor de acţiune, a dimensiunii acestui fenomen, dar şi a impactului asupra societăţilor în care s-au dezvoltat. 

A treia parte, cea mai consistentă, analizează disidenţa din România. Utilizand instrumentele sociologiei, am construit o tipologie din perspectiva mediului socio-profesional al disidenţilor, dar şi a specificului etnic. Drept urmare, am evidenţiat patru mari categorii: disidenţa din mediul religios, disidenţa din mediul ştiinţific, universitar şi tehnic, disidenţa din mediul literar şi disidenţa cu specific etnic. În cadrul fiecărei categorii au fost trasate direcţiile generale de evoluţie ale domeniului în ultimele două decenii de comunism şi au fost evidenţiate şi analizate principalele gesturi de disidenţă. De asemenea, am ales să prezentăm sub denumirea de „disidenţa din partid” cele câteva luări de poziţie împotriva lui Nicolae Ceauşescu venite din partea unor membri cu o activitate îndelungată în partid (Constantin Pârvulescu, „scrisoarea celor şase” ş.a.). Am precizat totodată în lucrare că aceste manifestări nu au reprezentat gesturi veritabile de disidenţă, ci mai mult răbufniri determinate de o anumită situaţie şi, în special, de cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Lucrarea conţine studii de caz pentru unii dintre cei mai reprezentativi disidenţi : Paul Goma, istoricul Vlad Georgescu, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, matematicianul şi viitorologul Mihai Botez, profesoara Doina Cornea, scriitorul Dorin Tudoran. Nu lipsesc însă din analiza fenomenului contribuţiile unor persoane precum Mariana Celac, Pavel Nicolescu, Iosif Ţon, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Radu Filipescu sau Mircea Dinescu.

În final, am considerat important să abordăm cei doi factori care au influenţat dezvoltarea şi răspândirea disidenţei din România: Securitatea şi Radio Europa Liberă. 

Disidenţa a fost în principal o mişcare etică, morală. Critica publică, deschisă la adresa regimului comunist a fost însă doar o parte din activitatea disidenţilor, aceea de a expune tarele regimului, închistarea sa, refuzul de a accepta dialogul, fie că era vorba despre decizii politice, economice sau care vizau sfera culturală. Cea mai consistentă parte a disidenţei a constat în construirea unor modele alternative de existenţă în comunism, la baza căruia se găseau onestitatea, competenţa, respectul pentru diversitatea de opinii. 

Disidenţa, prin ea însăşi, nu a dus la prăbuşirea comunismului, dar a sădit seminţele unei societăţi libere şi mai sănătoase în era post 1989.

INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI, 300 p., 2014, în curs de apariţie

Volum publicat cu sprijinul Administraţiei Fondului Naţional Cultural

Dorin Tudoran şi condiţia intelectualului român sub comunism

În peisajul firav al contestărilor la adresa regimului comunist venite dinspre intelectualii români, disidenţa lui Dorin Tudoran, din prima jumătate a anilor 1980, rămâne un punct de referinţă atât din perspectiva atitudinilor, cât şi a discursului public asumat de acesta.

Provenit din mediul celor care stăpânesc cel mai  bine cuvântul – scriitorii –, Dorin Tudoran s-a regăsit în anii 1970 în rândul celor care au criticat, în interiorul breslei însă, politicile regimului în domeniul cultural. Această etapă va fi depăşită de Tudoran în primii ani ai deceniului al nouălea, când nemulţumirilor de ordin profesional li s-au alăturat conştientizarea adevăratei esenţe a  sistemului comunist, dar şi încleştările cu organele represive ale statului comunist. Consecinţa acestor stări de fapt a fost intrarea lui Dorin Tudoran în disidenţă şi plasarea acestuia pe o poziţie ireconciliabilă faţă de autorităţile comuniste.

Făcând apel la documente edite şi inedite din arhiva fostei Securităţi şi din arhiva Radio Europa liberă, dar şi la lucrări memorialistice sau de interviuri, materialul de faţă îşi propune să analizeze evoluţia lui Dorin Tudoran spre disidenţă, precum şi conţinutul concret al acesteia: elaborarea de documente, luări de poziţie publice.

Indisolubil legată de dezvoltarea disidenţei lui Dorin Tudoran, activitatea principalului organ represiv – Securitatea – va fi analizată în acest articol, în încercarea de a revela arsenalul de metode şi măsuri pe care aceasta le-a folosit pentru a pune capăt cazului Tudoran. Totodată, prin extensie, evidenţierea modului în care Securitatea a tratat problema Tudoran este în măsură să ne ofere imaginea scenariului care, cu mici ajustări, a fost aplicat în cazul tuturor contestatarilor cu potenţial de a căpăta o notorietate internă şi internaţională.

***

A doua după cea a lui Paul Goma, din punct de vedere cronologic, dar şi ca proporţii, disidenţa lui Dorin Tudoran a relevat câteva aspecte importante: deşi existent, potenţialul de nemulţumire din rândurile „creatorilor de artă şi de cultură” era puţin probabil să se transforme în opoziţie deschisă. La acest lucru au contribuit atât percepţiile majoritare ale oamenilor de cultură referitoare la inutilitatea unor gesturi de disidenţă şi la consecinţele decurgând din acestea, dar şi starea de permanentă suspiciune determinată de senzaţia omniprezenţei Securităţii.

În interviul acordat lui Vlad Georgescu la puţină vreme după emigrare, Tudoran, asemeni preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa, vorbea despre „atotputernicia” Securităţii, explicând însă faptul că puterea acesteia nu consta neapărat în aparatul ei, alcătuit din ofiţeri, ci, mai ales, în vasta reţea de colaboratori recrutaţi din cele mai variate medii sociale, penetrând chiar şi cele mai solide relaţii şi care induceau o permanentă suspiciune.

Elementele expuse mai sus explică însă doar în parte lipsa de apetenţă a scriitorilor  pentru o implicare activă în probleme care vizau societatea în ansambul ei.

Extrem de complexe, manifestările mediului literar în ultimii ani de comunism pot fi cu greu subsumate unei singure atitudini. Conformismul majorităţii scriitorilor, deşi real, este insuficient pentru a descrie gama extrem de variată de manifestări din interiorul breslei. Dincolo însă de realizările culturale incontestabile, nu putem să nu remarcăm numărul destul de mic al celor care s-au îndreptat spre demersuri cu o relevanţă socială sporită.

Având la îndemână mijloace de exprimare speciale, cei mai mulţi dintre scriitori au preferat fie să rămână cantonaţi într-o creaţie abstractă, ale cărei legături directe cu problemele cu care se confrunta societatea erau greu de descifrat, fie să încerce „să reziste” creând opere cu sensuri ascunse, care să treacă de cenzură şi care, eventual, să fie descoperite de cititori. Subterfugii absolut necesare într-o societate totalitară, acestea nu au fost completate decât într-o măsură extrem de mică de gesturi de disidenţă. Din acest motiv, literatura de sertar sau samizdatul au lipsit, cu câteva excepţii notabile, din portofoliul scriitorilor români.

Piesă de rezistenţă a disidenţei lui Tudoran, din perspectiva discursivă, eseul Frig sau frică, avea meritul de a zugrăvi, pe alocuri cu tuşe îngroşate, portretul intelectualului român, în special a celui ce avea ca armă cuvântul, la patruzeci de ani după instaurarea regimului comunist.

Deranjant pentru mulţi colegi de breaslă, Frig sau frică descria o stare de fapt care explica şi de ce în România contestarea regimului nu putea urma un traseu similar celei din restul ţărilor din blocul sovietic.

---

Pentru articolul integral, vezi revista "Arhivele Totalitarismului", nr. 3-4/2012, pp. 117-132.

© Copyright Dissidentia 2013.