Conferinţa "Disidenţa românească în context naţional şi internaţional. Patru decenii de la apariţia Chartei 77"

PROGRAMUL MANIFESTĂRII AICI.

Vlad Georgescu: O istorie complicată

Extras din lucrarea Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980, Institutul Naţional pentru StudiulTotalitarismului, Bucureşti, 2014, pp. 104-111.

Cunoscut în principal datorită activităţii sale de la postul de radio Europa Liberă, unde, în anii 1980, a ocupat postul de director adjunct, apoi de director al secţiei româneşti, istoricul Vlad Georgescu a fost şi unul dintre primii disidenţi români, în 1977.

Deşi a avut loc simultan cu mişcarea pentru drepturile omului al cărei lider a fost Paul Goma, fiind influenţată totodată de acelaşi eveniment – lansarea Cartei 77 – disidenţa lui Vlad Georgescu a fost mult mai puţin cunoscută. Dacă Paul Goma se bucura de mai mulţi ani de o notorietate destul de mare, Vlad Georgescu era un om de ştiinţă cunoscut mai ales în mediul academic restrâns. În plus, prin tipul de discurs şi de manifestare, Paul Goma şi-a propus un demers colectiv şi a reuşit să atragă numeroşi oameni. Acest lucru nu a fost însă valabil pentru Vlad Georgescu, a cărui atitudine ducea mai mult cu gândul la un demers solitar, chiar dacă axat pe aceeaşi problematică a respectării drepturilor omului.

Istoric strălucit, aşa cum a fost descris, disident şi sprijinitor al disidenţei româneşti, istoria lui Vlad Georgescu a fost una complicată de relaţia pe care acesta a întreţinut-o cu Securitatea în perioada anilor 1963-1974. Deşi aceasta din urmă nu poate fi ignorată, ţinând de adevărul istoric, considerăm că ea nu poate impieta asupra conţinutului disidenţei lui Vlad Georgescu sau a activităţii sale împotriva regimului comunist dusă de la microfonul Radio Europa Liberă.

Cariera de istoric a lui Vlad Georgescu a fost legată de Institutul de Studii Sud-Est Europene. Astfel, după ce între 1959-1963 a fost muzeograf la Muzeul Româno-Rus, Georgescu a fost angajat ca documentarist şi, apoi, cercetător la ISSEE, în anii 1963-1979[1].

Liberalizarea din a doua jumătate a anilor 1960 s-a dovedit benefică şi pentru tânărul cercetător Vlad Georgescu. Într-o perioadă în care dosarul şi originea socială nu mai reprezentau argumente pentru discriminarea profesională, Vlad Georgescu, cu origini burgheze directe, dar şi prin alianţă[2], şi-a început ascensiunea în cercetarea istorică. Sprijinit de o serie de personalităţi ale culturii româneşti, mai ales de către profesorul Mihai Berza, care-l trata ca pe un fiu, Vlad Georgescu s-a axat exclusiv pe cercetare, evitând să se înscrie în partid, şi preferând, potrivit propriilor afirmaţii, postura de „tovarăş de drum” [3].

Perioada anilor 1967-1974 au fost „cei mai frumoşi şi mai rodnici ani”[4], după aprecierile sale. A avut ocazia să participe la stagii de cercetare în Austria, Grecia, însă cel mai cunoscut a devenit în mediile universitare din Statele Unite ale Americii. Aici a susţinut mai multe cicluri de conferinţe, în 1968-1969 la Berkley şi Stanford, în 1971 la Boulder, Colorado, pentru ca în 1973 să deţină pentru 6 luni postul de profesor la Catedra „Nicolae Iorga” de la Universitatea Columbia din New York. Cu acest prilej îl va cunoaşte pe Zbigniew Brzezinski, cel care va deveni apoi consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter. Totodată, în această perioadă, Vlad Georgescu a publicat patru cărţi, obţinând şi Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române. În plus, numele său va fi vehiculat în legătură cu ocuparea postului de director al Bibliotecii Române din New York[5]. Acest lucru nu se va întâmpla însă şi începând din 1975 trendul ascendent al carierei lui Vlad Georgescu pare să se fi oprit. Nu i se mai permite să plece în străinătate în scop ştiinţific şi nici să mai participe la proiecte de anvergură. În 1976-1977 era scos de la secretariatul tehnico-ştiinţific al Tratatului de Istoria României, pregătit în cadrul Academiei Române, păstrându-şi poziţia doar în urma intervenţiei lui Cornel Burtică[6].

Explicaţia cursului descendent al carierei lui Vlad Georgescu este legată de o serie de elemente ţinând de evoluţia politicii generale a regimului condus de Nicolae Ceauşescu, dar şi de relaţia lui Vlad Georgescu cu instituţii care puteau aproba sau, din contră, bloca ascensiunea acestuia.

În primul rând, reculul ideologic al regimului a însemnat revenirea în prim-plan a competenţelor ideologice. Anunţate în iulie 1971, celebrele teze au generat emoţie în rândul intelectualilor. Implementarea lor însă nu s-a făcut imediat, astfel că de abia din anii 1974-1975 consecinţele refluxului ideologic au început să fie din ce în ce mai vizibile. Aşa cum nota şi Vlad Georgescu în „Mărturisirea” pe care era „încurajat” să o scrie în arestul de la Jilava, după 1974 s-a revenit la dosar, la originea socială, tehnocraţii au încetat a se bucura de vechea trecere, locul fiind luat de activişti[7].

Credem însă că un rol mai important în evoluţia lui Vlad Georgescu l-a avut relaţia ambivalentă pe care acesta a întreţinut-o cu Securitatea vreme de mai mulţi ani.

De-a v-aţi ascunselea cu Securitatea

Istoria „relaţiei zbuciumate” dintre Vlad Georgescu şi Securitate[8] – recrutările repetate, la fel şi abandonarea sa ca informator – indică un caracter atipic al colaborării lui Georgescu cu organele de represiune. Pe de-o parte, lui Vlad Georgescu îi repugna ideea de a da informaţii. În acelaşi timp, era conştient că o bună relaţie cu organele de Securitate era mai mult decât necesară pentru a-şi construi o carieră pe măsura capacităţilor sale intelectuale. Aşa cum vom vedea din analiza episoadelor de colaborare ale istoricului cu Securitatea, acesta a încercat să se folosească de Securitate pentru a reuşi să plece cât mai des în străinătate, să participe la viaţa ştiinţifică internaţională şi, de ce nu, să ocupe funcţii prestigioase. Securitatea, la rândul ei, a cultivat acest joc, folosindu-se de Vlad Georgescu ca de un pion şi renunţând la colaborare ori de câte ori istoricul manifesta reticenţă. Analiza acestui joc „de a v-aţi ascunselea” aşează în lumină cele două piese Vlad Georgescu – Securitatea, obiectivele şi strategiile folosite, dar şi punctele vulnerabile. În cazul lui Vlad Georgescu, acceptarea colaborării a fost o dovadă a slăbiciunii sale, generată de dorinţa ascensiunii profesionale. În acelaşi timp, este posibil ca istoricul să se fi amăgit că ar putea păcăli Securitatea, oferind mai puţin decât se aştepta de la el şi păstrând astfel aparenţa unei conştiinţe curate. În cazul Securităţii, a fost vorba capacitatea extraordinară a unui organ de informaţii şi represiune de a influenţa şi controla viaţa unui om care a acceptat la un moment dat colaborarea. Bunăvoinţa Securităţii s-a manifestat atunci când i-au înlesnit plecările în străinătate, dar şi când i-au sugerat ideea unui sprijin în cazul ocupării postului de la Biblioteca Română din New York. În schimb, de câte ori a suspectat un comportament duplicitar din partea lui Vlad Georgescu, a reacţionat în consecinţă, renunţând la colaborare şi punându-i piedici în îndeplinirea obiectivelor sale. Prea sigură însă de ascendentul pe care-l avea asupra lui Vlad Georgescu, Securitatea nu a reuşit să intuiască virajul acestuia spre disidenţă şi astfel să-l blocheze în avans.

Relaţia dintre Vlad Georgescu şi Securitate a început la 15 august 1963, când acesta a fost recrutat ca informator, cu numele conspirativ „Mircea Călinescu”. Angajamentul olograf din 1963[9], care confirmă recrutarea, este, de altfel, şi singurul pe care-l regăsim în dosarele sale de reţea, semn că celelalte episoade de colaborare au fost de fapt reactivări ale informatorului. Vlad Georgescu a fost exclus din reţea în 1965 pentru „refuz de colaborare”[10]. Însemnările ofiţerului de Securitate vădesc nemulţumirea faţă de colaborarea cu Vlad Georgescu şi argumentează propunerea de încetare a legăturii cu acesta: „Acest agent trebuie considerat un rebut al muncii noastre încă de la început. Propriu-zis n-a fost şi nu este agent. Deşi tânăr, e foarte liberalist în vederile sale, iar faţă de lt. Nimara M. are o atitudine de sfidare. După ce a acceptat să colaboreze cu organele noastre, treptat a revenit asupra angajamentului luat. Am discutat cu el la întâlnirea de control din 23.07.1965 şi mi-am dat seama că ne pierdem timpul degeaba.”[11]

În mai 1970 s-a produs o nouă recrutare[12], de fapt o reactivare a informatorului „Mircea”. Potrivit planului de dirijare din 6 august 1971, Vlad Georgescu, însărcinat la ISSEE cu problemele de protocol, trebuia să ofere informaţii despre vizitele cercetătorilor din alte ţări: scopul vizitei, persoanele cu care au intrat în contact, discuţiile pe care le-au purtat. Un alt element vizat era depistarea celor care veneau în ţară, fiindu-le trasate sarcini speciale, deci pe linia spionajului străin[13]. Totodată, i se cerea lui Vlad Georgescu să urmărească starea de spirit din rândul angajaţilor, comentarii duşmănoase, nemulţumiri[14]. Potrivit notelor redactate de ofiţerul de legătură, acesta remarca reticenţa lui Georgescu de a da note scrise, dar şi de a se întâlni cu ofiţerul în cadrul unui program organizat. Una din temele predilecte abordate de Vlad Georgescu era cea legată de deplasările peste hotare, mai precis nemulţumirea legată de refuzarea unor călătorii[15]. Acelaşi ofiţer remarca însă atitudinea îmbunătăţită a lui Georgescu după întoarcerea după deplasări în străinătate, furnizarea unor informaţii despre comportamentul în exterior a unor cercetători români în străinătate, dar şi date cu caracter documentar privind emigraţia română[16]. Un alt lucru remarcat a fost faptul că Vlad Georgescu nu a fost retribuit în bani sau obiecte de către Securitate. Şi această colaborare a fost de scurtă durată, fiind încetată doi ani mai târziu, în aprilie 1972, din cauza „atitudinii răuvoitoare” a lui Georgescu[17].

În 1974, asistăm la o nouă reactivare a colaboratorului, sub numele conspirativ „Sandu”[18]. Aceasta s-a produs pe fondul posibilei numiri a lui Vlad Georgescu în funcţia de director al Bibliotecii Române din New York şi în cea de profesor la Catedra „Nicolae Iorga” de la Universitatea Columbia[19]. De această dată, în numai câteva luni, Vlad Georgescu a traversat drumul de la extaz la agonie. Convins în proporţie de 99,991% că va primi cele două funcţii, aşa cum îi scria soţiei sale Ruxandra Racoviţă, la 10 mai 1975[20], Vlad Georgescu îşi va vedea în următoarele luni visurile spulberate. Rămânerea soţiei sale în străinătate, care îi afecta propriile şanse la deplasări în exterior, măsurile organizatorice luate la institut, ne aduc în faţa unui Vlad Georgescu timorat şi dispus la mai multe compromisuri. La o întâlnire solicitată de Vlad Georgescu cu locotenentul Alexandru Chihaia, la 3 aprilie 1975, el se prezintă „destul de frământat, chiar agitat”[21]. Problema abordată cu predilecţie în cadrul discuţiei a fost aceea a plecării în Statele Unite şi a nesiguranţei că va primi aprobarea pentru călătorie. Încercând să-l convingă pe ofiţer că nu va refuza revenirea în ţară, Vlad Georgescu ridică problema încrederii pe care ar vrea să o primească din partea Securităţii: „Acum se pune problema plecării mele. Eu sunt conştient că dacă mă puneţi într-un tipar ca pe toată lumea, eu nu încap în acest tipar. Se pune întrebarea dacă instituţia Dvs. poate să aibă încredere în mine ca să depun sau nu formele de plecare [...]. Sunteţi dispuşi să ne îmbarcăm pe o colaborare de lungă durată? O colaborare care să fie utilă atât pentru istoria noastră, cât şi pentru activitatea dvs.?”[22].

Ceea ce nu ştia la acea dată Vlad Georgescu era că decizia privind refuzul numirii sale la New York fusese deja luată, de vreme ce un raport din 1 iunie 1974 concluziona că „Vlad Georgescu nu prezintă suficiente garanţii pentru a i se încredinţa postul de director de la Biblioteca română din New York”. În acelaşi timp, pentru acest post era propus colaboratorul „Gabi ”, om de ştiinţă[23].

Astfel, ultimul episod al colaborării dintre Vlad Georgescu şi Securitate se încheia în aprilie 1975, iar la puţină vreme pe numele lui Vlad Georgescu organele de Securitate au deschis dosarul de urmărire informativă cu numele conspirativ „Istoricul”[24].

Un ultim angajament îi era luat în 25 mai 1977, înainte de a fi eliberat din arestul de la Rahova, în prezenţa gen. lt. Nicolae Pleşiţă şi a col. Gheorghe Vasile[25]. Contextul în care a fost luat acest angajament, dar şi precizările dintr-un raport elaborat la Secţia a IV-a[26], confirmă ideea că organele de represiune au recurs la o „falsă recrutare”. Securitatea nu mai avea încredere să-şi asume o nouă legătură de colaborare, însă acest nou angajament era un instrument foarte bun de presiune şi intimidare împotriva lui Vlad Georgescu.

Relaţia contradictorie a acestuia cu Securitatea arată că pe lângă capacităţile intelectuale deosebite, istoricul avea şi o dorinţă nestăvilită de afirmare. Într-un regim comunist unde portiţele spre libertate erau puţine şi se puteau închide foarte uşor, Vlad Georgescu a optat pentru o relaţie riscantă cu Securitatea. A încercat să ofere cât mai puţin cu putinţă şi să obţină în schimb cât mai mult. Cele mai multe dintre informările sale priveau discuţiile cu oaspeţi străini sau rapoarte aproape ştiinţifice privind congresele sau colocviile de istorie la care lua parte.

O explicaţie posibilă pentru refuzul lui Vlad Georgescu de a da note scrise sau a-i trage de limbă pe cei cu care intra în contact, aşa cum îi era solicitat de ofiţerii de securitate, ar putea fi legată de încercarea sa de a păstra în faţa propriei conştiinţe o minimă aparenţă de moralitate. La fel, încercarea de a construi colaborarea în proprii termeni – de exemplu, contactarea ofiţerului de legătură doar atunci când va avea ceva de spus – ne duce cu gândul la faptul că Vlad Georgescu refuza în primul rând mental calitatea de informator tipic.

În ciuda acestei complicate istorii cu Securitatea, credem că trezirea de conştiinţă a lui Vlad Georgescu, concretizată în disidenţa sa din primăvara anului 1977, a fost una autentică. Ea nu poate fi negată, iar conţinutul acesteia – percepţia asupra realităţii comuniste din România, soluţiile pe care le imagina – l-au transformat într-un veritabil adversar al regimului.

Disidenţă şi exil

Din ce în ce mai dezamăgit şi conştient de cursul ireversibil al schimbărilor intervenite în România după 1971, Vlad Georgescu a alunecat spre disidenţă. În aceste condiţii, la începutul anului 1977, el punea pe hârtie un „Program al mişcării disidente din România”, de altfel singurul program de acest fel redactat în România. Parte a unui ciclu de scrieri din care mai făceau parte „Politică şi istorie, cazul comuniştilor români”, o analiză a situaţiei social-politice a României în perioada 1944-1977 şi un pamflet la adresa lui Nicolae Ceauşescu, intitulat „Ciuma lui Caragea”, „Programul mişcării disidente din România”[27] oferea un posibil fundament programatic pentru orice demers disident.

Inspirându-se după modelul Cartei 77, Programul recunoştea Constituţia ţării, precum şi articolele care statuau că România este o ţară socialistă şi că forţa politică conducătoare a întregii societăţi e P.C.R., solicitând însă includerea în Constituţie a dreptului la disidenţă, recunoaşterea dreptului de a fi de altă părere şi propunând înfiinţarea unei organizaţii legale intitulată Mişcarea pentru sprijinirea democraţiei. Aceasta ar fi avut caracterul unei organizaţii obşteşti menită „a aminti forţei politice conducătoare propriile sale legi, atunci când ele sunt uitate sau încălcate”[28].

Totodată, documentul atrăgea atenţia asupra faptului că prevederile unor articole din legea fundamentală a ţării, cu precădere cele care garantau drepturile cetăţenilor, erau fie aplicate selectiv, fie încălcate grav: „Românii nu sunt cetăţeni, ci supuşi, drepturile au devenit privilegii, ele nu mai sunt naturale, ci se capătă ca răsplată... România este o mare rezervaţie naturală, minunată, dar totuşi înconjurată cu o plasă selectivă care împiedică libera circulaţie, care filtrează oamenii şi ideile”[29].

La 28 martie 1977, Vlad Georgescu reuşea să transmită textele ambasadorului american Harry Barnes, urmând ca acesta să le trimită în străinătate spre a fi difuzate. A doua zi, la 29 martie, Vlad Georgescu era arestat sub acuzaţia de „punere în slujba intereselor unei puteri străine şi furnizarea reprezentanţilor acesteia de date ce pun în pericol securitatea statului român”[30].

Tonul acţiunilor represive a fost dat chiar de şeful statului, Nicolae Ceauşescu, care, nemulţumit de lipsa de eficacitate a organelor de securitate, stabilea, în şedinţa C.P.Ex. din 30 martie 1977, măsurile care se impuneau. Limbajul secretarului-general era edificator în privinţa felului în care erau percepuţi opozanţii regimului. Astfel, Vlad Georgescu era catalogat drept „un măgar, aşa, de ultimă speţă”[31], soluţia în cazul lui fiind sugerată tot de şeful statului: „să-l trântim 20-25 de ani şi să muncească până o învăţa istoria bine”[32]. În egală măsură, şeful statului era nemulţumit de întârzierea de a reacţiona a Securităţii, care ar fi trebuit să ia măsuri înainte ca întâlnirea dintre Vlad Georgescu şi ambasadorul american să aibă loc. Reacţia defazată a Securităţii era de altfel destul de greu de înţeles dacă luăm în considerare faptul că aceasta, prin măsurile de filaj şi ascultare a discuţiilor din casa istoricului, era curent şi cu relaţiile apropiate dintre Vlad Georgescu şi diplomatul american, dar şi cu pregătirea „Programului mişcării disidente”[33].

Reţinut în perioada 29 martie – 25 mai 1977 sub acuzaţia de „trădare prin transmitere de secrete”, prevăzută de art. 157 al. 2 CP, Vlad Georgescu şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în arestul închisorii Rahova. Tratamentul aplicat lui Georgescu este interesant sub aspectul atitudinii şi mijloacelor folosite de organele de represiune pentru a-l determina să-şi recunoască vina şi să-şi reconsidere atitudinea. Aflat simultan cu Paul Goma la Rahova, Georgescu nu a fost bruscat fizic, în cazul său anchetatorii recurgând la supraveghere permanentă, intimidare şi influenţare psihologică.

 Supravegherea şi influenţarea s-au realizat prin „tehnică operativă şi agentura din cameră”, adică înregistrarea discuţiilor din celulă şi infiltrarea unui ofiţer în cameră, sub acoperirea că ar fi fost un arestat de drept comun. În cazul lui Vlad Georgescu, acesta a fost „Costel Trandu”, în realitate ofiţerul Paul Ionescu[34]. Notele realizate de acesta prezintă evoluţia stării de spirit a lui Vlad Georgescu, în timpul reţinerii sale, dar şi modul în care ofiţerul a contribuit la modificarea lor. Astfel, încet, încet, Vlad Georgescu îşi pierde siguranţa iniţială că va fi eliberat în urma presiunilor americanilor, devenind din ce în ce mai îngrijorat de o posibilă condamnare, în urma informaţiilor/părerilor furnizate de Trandu/Ionescu[35]. O modalitate de intimidare a lui Georgescu a fost prin difuzarea de informaţii despre cazul Goma, prezentat ca fiind foarte aproape de o condamnare de durată. Trimiterile la soarta lui Goma erau făcute tocmai pentru a-l determina pe Georgescu să facă o analogie între cazul său şi al lui Paul Goma, care să-l ducă la concluzia că va primi aceeaşi pedeapsă. În plus, tot în scop de intimidare, Vlad Georgescu a fost transferat pentru câteva zile şi la închisoarea Jilava[36].

Vlad Georgescu a fost eliberat la 25 mai 1977, nu înainte însă de a scrie o Mărturisire şi o cerere de clemenţă. Tiparul după care a fost redactată declaraţia-Mărturisire a fost acelaşi ca în cazul lui Goma, semn că sugestiile privind ceea ce ar fi trebuit să conţină proveneau de la anchetatori. Era vorba despre date biografice, evoluţie profesională, ce anume a determinat activitatea contra regimului comunist şi, fireşte, exprimarea regretului pentru faptele comise. Astfel, în cazul lui Vlad Georgescu, acesta îşi explica gesturile disidente prin „influenţele din afară, relaţiile cu ambasada americană nu puteau să nu aibă o înrâurire negativă asupra mea, facilitată şi de un anumit fond latent decurgând din originea mea socială”[37].

La scurtă vreme după eliberare, lui Vlad Georgescu i s-a permis să-şi reia activitatea la Institutul de Studii Sud-Est Europene. A fost însă monitorizat cu regularitate de Securitate în privinţa atitudinii faţă de regim. Deşi vizibil marcat de perioada reţinerii, Vlad Georgescu nu şi-a reconsiderat poziţia faţă de regim, declarând că „e bucuros că nu s-a lăsat «recuperat » [şi] că e în ordine cu propria sa conştiinţă”[38]. Acest comportament era confirmat şi de un document din 5 septembrie 1978, în care se apreciau următoarele: „Poziţia faţă de regim: net alienată şi ostilă. Consideră că regimul din ţară reprezintă o falsificare şi în orice caz, un eşec al principiilor de la care se reclamă. Că este o dictatură personală ale cărei efecte sunt însă mult agravate de laşitatea la toate treptele corupţiei la un număr din ce mai mare de anonimi”[39].

Vlad Georgescu a părăsit ţara doi ani mai târziu, ca bursier al Fundaţiei „Woodrow Wilson”, după nenumărate intervenţii în favoarea sa din partea unor personalităţi americane. Ajuns în exil, Georgescu a devenit unul dintre cei care de la microfonul Europei Libere a acordat un sprijin constant disidenţilor din România, uneori fiind canalul direct care asigura legătura disidenţilor români cu media occidentală.

Chiar şi în aceste condiţii, istoria sa complicată cu Securitatea nu s-a încheiat. Devenit directorul Secţiei româneşti de la Radio Europa Liberă, Vlad Georgescu a devenit din nou o ţintă a Securităţii.

Acest episod va fi analizat pe larg în capitolul al XII-lea, care tratează problema Securităţii şi a Radio Europa Liberă.

---

[1] ACNSAS, Fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 135v.

[2] Tatăl lui Vlad Georgescu, fusese inginer agronom cu studii la Paris şi Londra. De asemenea, prima soţie a lui Vlad Georgescu, balerina Ruxandra Racoviţă, era descendentă a familiei de domnitori moldoveni Racoviţă.

[3] A.C.N.S.A.S., Fond SIE, dos. nr. 39, vol. 3, f. 27-39.

[4] Ibidem.

[5] Un raport elaborat în cadrul Securităţii, în 1974, menţiona perspectivele lui Vlad Georgescu de a fi numit director al Bibliotecii Române din New York, însă concluziona că acesta „nu îndeplineşte toate condiţiile necesare pentru a fi numit în posturile din exterior”. Se pare că eşecul în a ocupa acest post a alimentat şi mai mult nemulţumirea lui Vlad Georgescu faţă de regim.

[6] A.C.N.S.A.S., fond SIE, dos. nr. 39, vol. 3, f. 27-39.

[7] Ibidem.

[8] În acest sens, vezi şi Liviu Ţăranu, Vlad Georgescu în dos.ele Securităţii, în „Magazin Istoric”, nr. 7, iulie 2008, p. 18-22.

[9] A.C.N.S.A.S., dos. nr. 27085, vol 1, partea 1, f. 11.

[10] Idem, fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 4

[11] A.C.N.S.A.S., fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 78 v.

[12] Referat cu propunerea de a se aproba recrutarea ca informator a numitului Vlad Georgescu. 9 III 1970. Idem, Fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 2.

[13] A.C.N.S.A.S., fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 10.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, f. 7.

[16] Ibidem, f.8.

[17] Ibidem, f.1.

[18] Ibidem, vol. 2, f. 2.

[19] Idem, dos. nr. 27085, vol 1, partea 1, f. 28.

[20] Ibidem, f. 25.

[21] Ibidem, vol. 3, f. 1-2.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, f. 64.

[24] A.C.N.S.A.S., Fonf Informativ, dos. nr. 15155, 5 volume.

[25] Ibidem, f. 559-560.

[26] Ibidem, f. 990.

[27] Documentul era calificat de matematicianul Mihai Botez drept „un exemplu de ţinută şi măsură comparabil cu documentele mult mai cunoscute, elaborate în aceeaşi perioadă în alte ţări comuniste, ca celebra Cartă 77”. Cei care au spus nu. Oponenţi şi disidenţi în anii ’70-’80, Romulus Rusan (ed.), Fundaţia Academia Civică, 2005, p. 99.

[28] Programul mişcării disidente din România, în Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comunişilor români, 1944-1977, Jon Dumitru-Verlag, München, 1983, p. 119-123.

[29] Ibidem.

[30] A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 210.

[31] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 42/1977, Stenograma şedinţei Comitetului politic Executiv din 30 martie 1977, f. 2.

[32] Ibidem, f. 4.

[33] Un transcript al interceptărilor discuţiilor din casa lui Vlad Georgescu relevă că în data de 16 martie 1977 Vlad Georgescu dădea citire cu voce tare, probabil mamei sale cu care locuia, „Programului mişcării disidente”. De altfel, discuţiile din casa lui Vlad Georgescu apar ca fiind înregistrate pe o perioadă de mai mulţi ani, între 1975-1979. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dos. nr. 15155, vol. 4 (tehnică operativă), f. 10.

[34] Idem, Fond Penal, dos. nr. 38, vol. 3.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, f. 82.

[37] Idem, Fond SIE, dos.nr. 39, vol. 3, f. 14.

[38] Idem, Fond Informativ, dos. nr. 15155, vol. 1, f. 19v.

[39] Ibidem, f. 19.

© Copyright Dissidentia 2015

Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980

Disidenţa a fost un fenomen care a cunoscut o dezvoltare considerabilă începând cu anii 1960 în URSS şi apoi în Europa Centrală. Dar nu şi România, unde disidenţa a rămas la nivelul unei constelaţii de istorii personale. Lucrarea noastră încearcă să analizeze această situaţie răspunzând la o serie de întrebări: ce a fost disidenţa în România, cine au fost disidenţii, care au fost elementele care au blocat sau, din contră, au susţinut dezvoltarea disidenţei. 

Lucrarea noastră este organizată pe mai multe secvenţe. 

Prima încearcă să definească disidenţa prin plasarea fenomenului într-un spaţiu geografic, politic şi temporal. 

A doua, adună laolaltă cele mai reprezentative manifestări de disidenţă din U.R.S.S. şi Europa de Est, scopul fiind identificarea rădăcinilor acestui tip de opoziţie, a conţinutului şi formelor de acţiune, a dimensiunii acestui fenomen, dar şi a impactului asupra societăţilor în care s-au dezvoltat. 

A treia parte, cea mai consistentă, analizează disidenţa din România. Utilizand instrumentele sociologiei, am construit o tipologie din perspectiva mediului socio-profesional al disidenţilor, dar şi a specificului etnic. Drept urmare, am evidenţiat patru mari categorii: disidenţa din mediul religios, disidenţa din mediul ştiinţific, universitar şi tehnic, disidenţa din mediul literar şi disidenţa cu specific etnic. În cadrul fiecărei categorii au fost trasate direcţiile generale de evoluţie ale domeniului în ultimele două decenii de comunism şi au fost evidenţiate şi analizate principalele gesturi de disidenţă. De asemenea, am ales să prezentăm sub denumirea de „disidenţa din partid” cele câteva luări de poziţie împotriva lui Nicolae Ceauşescu venite din partea unor membri cu o activitate îndelungată în partid (Constantin Pârvulescu, „scrisoarea celor şase” ş.a.). Am precizat totodată în lucrare că aceste manifestări nu au reprezentat gesturi veritabile de disidenţă, ci mai mult răbufniri determinate de o anumită situaţie şi, în special, de cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Lucrarea conţine studii de caz pentru unii dintre cei mai reprezentativi disidenţi : Paul Goma, istoricul Vlad Georgescu, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, matematicianul şi viitorologul Mihai Botez, profesoara Doina Cornea, scriitorul Dorin Tudoran. Nu lipsesc însă din analiza fenomenului contribuţiile unor persoane precum Mariana Celac, Pavel Nicolescu, Iosif Ţon, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Radu Filipescu sau Mircea Dinescu.

În final, am considerat important să abordăm cei doi factori care au influenţat dezvoltarea şi răspândirea disidenţei din România: Securitatea şi Radio Europa Liberă. 

Disidenţa a fost în principal o mişcare etică, morală. Critica publică, deschisă la adresa regimului comunist a fost însă doar o parte din activitatea disidenţilor, aceea de a expune tarele regimului, închistarea sa, refuzul de a accepta dialogul, fie că era vorba despre decizii politice, economice sau care vizau sfera culturală. Cea mai consistentă parte a disidenţei a constat în construirea unor modele alternative de existenţă în comunism, la baza căruia se găseau onestitatea, competenţa, respectul pentru diversitatea de opinii. 

Disidenţa, prin ea însăşi, nu a dus la prăbuşirea comunismului, dar a sădit seminţele unei societăţi libere şi mai sănătoase în era post 1989.

INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI, 300 p., 2014, în curs de apariţie

Volum publicat cu sprijinul Administraţiei Fondului Naţional Cultural

Un război niciodată declarat: Securitatea versus Europa Liberă

Instrumente de luptă ale S.U.A. în războiul propagandistic împotriva lumii comuniste, posturile de radio Europa liberă şi Libertatea au reprezentat şi un vector de ingerinţă în afacerile interne ale statelor comuniste. Pentru cetăţenii Europei de Est şi ai Uniunii Sovietice însă, REL/RL au reprezentat una dintre puţinele posibilităţi de a păstra legătura cu lumea de dincolo de Cortina de Fier.
Prin decizia de creare a posturilor de radio de substituţie REL/RL, în 1949, Statele Unite au avut în vedere raţiuni pragmatice, urmărind ca prin structura şi conţinutul editorial al celor două posturi, unificate în anul 1976, să se încurajaze acţiunile de opoziţie în interiorul statelor comuniste. În acest sens, posturile au fost organizate în departamente/secţii naţionale, programele au fost difuzate în limbile materne, iar redacţiile au fost populate cu emigranţi proveniţi din ţările comuniste, mulţi dintre aceştia fiind persoane care se bucuraseră de recunoaştere în domeniul în care activaseră în ţară.

Richard H. Cummings, 

Securitatea contra Radio Europa Liberă, 

traducere de Traian Bratu şi Lia Galic, 

Adevărul, IRIR, 2011, 269 p.

La provocările ridicate de existenţa REL/RL, regimurile comuniste au răspuns cu o serie de măsuri menite să blocheze activitatea postului de radio, mergând de la bruierea emisiei, la identificarea şi sancţionarea cetăţenilor care nu doar audiau postul, ci şi menţineau legătura cu acesta, transmiţând informaţii din ţară. La acestea s-a adăugat încercarea de a exercita o influenţă asupra alcătuirii conţinutului editorial al postului, prin presiuni exercitate asupra redactorilor REL/RL sau prin infiltrarea de agenţi în interiorul posturilor.

Angajaţii REL/RL au devenit ţintele atacurilor psihologice, fiind hărţuiţi permanent, ameninţaţi, atât ei, cât şi familiile lor. Totodată, s-a încercat discreditarea acestora în faţa colegilor, dar şi a conducerii americane a postului. În cazuri extreme, angajaţi sau colaboratori ai postului au fost ţintele unor atacuri care le-au pus viaţa în pericol, unele dintre acestea soldându-se chiar cu decesul celor vizaţi. Deşi, în toate aceste situaţii, principalele suspiciuni au mers în direcţia serviciilor de securitate ale statelor comuniste, doar pentru o parte dintre acestea cercetările desfăşurate au putut duce la concluzia clară a implicării organelor represive din ţările comuniste.

Modului în care statele comuniste şi serviciile lor de informaţii au ales să lupte dincolo de graniţele lor împotriva REL/RL îi este dedicată şi cartea lui Richard H. Cummings, Securitatea contra Radio Europa Liberă.

Cartea, aşa cum reiese şi din titlu, se concentrează în mod special asupra acţiunilor întreprinse de regimul de la Bucureşti şi Securitatea românească împotriva REL şi a redactorilor secţiei româneşti a postului. Acestora le sunt alocate patru din cele şapte capitole ale lucrării. În plus, autorul a adăugat secţiunilor dedicate României alte două capitole care abordează operaţiuni ale serviciilor secrete bulgare şi sovietice. În acest sens, autorul prezintă cazul asasinării opozantului bulgar, Gheorghi Markov, dar şi operaţiunile de penetrare a REL, prin infiltrarea de agenţi, coordonate de sovietici.

Un capitol lămuritor şi binevenit în economia lucrării este cel introductiv. Acesta accentuează principalele momente din evoluţia REL/RL, de la primele discuţii referitoare la modalităţile de transmitere de ştiri şi informaţii către popoarele aflate sub dominaţie sovietică, din 1947-1948, la înfiinţarea Comitetului pentru o Europă liberă, la New York, la 17 mai 1949, transmiterea primului program către Cehoslovacia, la 4 iulie 1950, evenimentele din Ungaria, 1956, şi influenţa acestora asupra modificărilor operate la nivelul funcţionării REL, până la transformările din anii 1970, respectiv unificarea REL-RL.

Din perspectiva documentării, volumul lui Richard Cummings face apel la o gamă variată de surse: documente provenite din arhiva STASI, materiale redactate de serviciile de informaţii maghiare, aflate în posesia autorului, documente din arhiva CNSAS, surse de istorie orală. În cazul celor din urmă, autorul face apel în principal la propria memorie, în calitate de participant – observator activ la evenimentele prezentate. În acest context, trebuie să precizăm faptul că Richard Cummings a fost şeful Serviciului de Securitate al REL/RL începând cu 1980. Mărturiilor sale li se adaugă cele ale unor persoane care au fost martori la evenimente, respectiv angajaţi sau colaboratori ai REL/RL. Sursele menţionate sunt completate de volume de specialitate pe problematica evoluţiei REL/RL sau a serviciilor secrete.

Raportat la bibliografia folosită de autor, trebuie să remarcăm totuşi faptul că deşi analiza vizează în special Securitatea din România, autorul foloseşte în documentarea sa foarte puţine surse româneşti. Avem aici în vedere cele doar câteva documente elaborate de Securitate la care autorul face trimitere în interiorul lucrării, unele fiind redate in extenso în anexele lucrării – Plan de măsuri în cazul Noel Bernard, conspirativ „Şacalul” (Anexa D), o telegramă cifrată (Anexa F), o Informare privind stadiul îndeplinirii sarcinilor din Programul de măsuri „Eterul” (Anexa G) –, precum şi două documente redactate după 1989 şi având ca sursă Serviciul Român de Informaţii.

 De asemenea, consultând bibliografia de la sfârşitul lucrării, putem remarca faptul că din cele 40 de cărţi menţionate, doar două vizează în mod direct România, respectiv cartea lui Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea, şi memoriile generalului de Securitate defector, I.M. Pacepa.

Parţial o carte de mărturii, parţial o carte de analiză, volumul lui Richard Cummings încearcă să elucideze o serie de evenimente traumatice care au vizat REL/RL şi pe o serie de angajaţi ai secţiei române a postului. Este vorba despre atacul cu bombă de la sediul Europei libere de la Munchen, din 21 februarie 1981, la tentativa de asasinat la adresa lui Emil Georgescu petrecută câteva luni mai târziu, dar şi numeroasele ameninţări proferate la adresa altor angajaţi ai secţiei româneşti, printre aceştia Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu. În spatele tuturor s-au aflat - încearcă să demonstreze autorul - regimul de la Bucureşti şi Securitatea românească, prin secţia sa externă CIE/DIE.

Prin abordarea temelor menţionate autorul încearcă să ofere explicaţii asupra unor evenimente asupra cărora persistă semne de întrebare: cine şi de ce a orchestrat atacurile împotriva sediului REL sau a lui Emil Georgescu? a dezvoltat România o armă secretă cu care a asasinat prin iradiere figuri importante ale secţiei române de la REL?

De interes pentru publicul din România, aceste întrebări îşi găsesc însă doar parţial răspunsul în lucrarea lui Richard Cummings.

În capitolul al II-lea al lucrării, intitulat Ultimul tangou la München: Carlos Şacalul şi atentatul de la Europa liberă, autorul zugrăveşte tabloul evenimentelor care au dus la atentatul din februarie 1981, încercând totodată să stabilească instigatorii, executanţii şi contextul în care au avut loc pregătirea şi executarea atentatului.

Astfel, plecând de la contactele iniţiate de Securitatea românească şi teroristul Carlos la finele anilor 1980, în vederea eliminării generalului defector Ion Mihai Pacepa, autorul stabileşte o legătură de cauzalitate directă între Securitatea românească, Carlos şi atentatul de la Europa liberă: „Pacepa nu avea cum să ştie ori să-şi imagineze că fuga sa, ca o ironie a sorţii, avea să ducă, în cele din urmă, la atentatul comis de Carlos asupra postului de radio Europa liberă la 21 februarie 1981” (p. 52).

Deşi autorul invocă mai multe surse pentru a demonstra implicarea directă a regimului de la Bucureşti în atentatul comis la adresa REL, informaţiile, documentele prezentate, precum şi maniera de analiză lasă loc echivocului.

Principalele surse folosite de autor în susţinerea acestei ipoteze sunt un Plan de măsuri în cazul Noel Bernard, conspirativ „Şacalul”, elaborat de UM 0544 a DSS, la 18.08.1980, şi o serie de rapoarte ale serviciilor secrete maghiare privind monitorizarea convorbirilor telefonice pe care Carlos le-ar fi avut cu membri ai organizaţiei teroriste, dar şi cu lt.col. Sergiu Nica, persoana care asigura contactul cu „Şacalul” pentru Securitatea română. Monitorizarea activităţii lui Carlos de către serviciile secrete s-a făcut în condiţiile în care teroristul venezuelean şi organizaţia sa au folosit Budapesta ca locaţie pentru bază lor de operaţiuni în intervalul 1979-1985.

Primul document conţine, aşa cum subliniază autorul, „singura referinţă directă cunoscută până acum la atentatul cu bombă” (p. 54). Dedicat în mare parte măsurilor care urmau a fi luate împotriva directorului secţiei româneşti, Noel Bernard, un fragment al planului de măsuri vorbeşte despre „întreprinderea de măsuri speciale în scopul paralizării obiectivului „Europa liberă”. Se avea în vedere studierea (s.n.) clădirilor şi instalaţiilor postului, sistemul de pază şi securitate punctele vulnerabile etc., în scopul găsirii unor căi şi soluţii concrete pentru folosirea mijloacelor adecvate în vederea avarierii şi distrugerii clădirilor şi instalaţiilor postului de radio Europa liberă, prin plasarea de explozivi, provocarea de incendii etc. (p. 54).

În sprijinul ipotezei implicării regimului de la Bucureşti în atentat, autorul face apel la un raport maghiar de monitorizare a convorbirilor telefonice purtate de Carlos cu membri apropiaţi din organizaţie, precum şi cu Sergiu Nica, înainte şi după producerea atentatului. Potrivit autorului, între cei doi ar fi avut loc mai multe convorbiri telefonice înainte şi după producerea atentatului. În ceea ce priveşte provenienţa documentului citat, autorul precizează că acesta a fost transmis alături de alte documente procuraturii germane şi că astfel a ajuns în posesia unor copii. Este greu de identificat însă momentul când s-a produs acest lucru, pentru că autorul nu indică nicio dată.

Analizarea mai atentă a surselor la care face apel autorul, dar şi raportarea acestora la informaţiile pe care însuşi autorul le oferă în continuare, indică faptul că episodul atentatului de la Europa liberă este departe de a fi elucidat. Asemeni unui puzzle incomplet, o parte din piesele menite să completeze tabloul atentatului de la REL fie nu se potrivesc, fie lipsesc.

În ceea ce priveşte Planul de măsuri elaborat în 1980, putem remarca faptul că acesta conţine o serie de măsuri care se preconiza a fi luate într-un anumit interval de timp. În lipsa altor documente care să fie coroborate cu acesta, este greu de stabilit dacă sarcinile dispuse au fost îndeplinite sau nu. Şi, mai departe, dacă odată îndeplinite, au generat alte măsuri, precum trecerea la pasul următor, al punerii în practică a unui atentat.  Ceea ce reţine atenţia este însă faptul că documentul citat, elaborat în cadrul UM 0544, nu este avizat la un nivel superior al DSS, respectiv de către ministrul de interne, Tudor Postelnicu sau lt.col. Iulian Vlad. În condiţiile în care cei doi aprobau planuri de măsuri împotriva unora dintre disidenţii din România, este greu de crezut că un demers care ar fi avut ca finalitate un atentat asupra REL să se desfăşoare fără girul celor doi.

De asemenea, şi asupra monitorizărilor serviciilor secrete maghiare citate de autor planează semne de întrebare. Acestea devin preganante în condiţiile în care autorul citează răspunsul oficial al procurorului general al Ungariei, Györgyi Kalman, în legătură cu investigaţia făcută în Ungaria asupra grupului Carlos. Astfel, dacă în documentul citat oficialul maghiar prezintă ca o certitudine comiterea atentatului de către Carols şi membrii grupării sale, acelaşi document nu face nicio referire la eventualele legături ale teroristului venezuelean cu Securitatea română. Mai mult, în document sunt menţionate exclusiv convorbirile telefonice dintre Carlos şi executanţi, nu şi cele care ar fi avut loc între Carlos şi Sergiu Nica. Sfârşitul scrisorii procurorului maghiar este în măsură să adâncească şi mai mult confuzia: „Benzile de magnetofon pe care au fost înregistrate convorbirile telefonice interceptate şi menţionate mai sus au fost şterse şi refolosite. Nu există probe adiţionale care să confirme sau să infirme datele operative descoperite în cursul investigaţiei noastre” (p. 74).

În ceea ce priveşte atentatul de la Europa Liberă, partea română a susţinut neimplicarea în acest eveniment. În acest sens, autorul citează răspunsul oficial al directorului SRI, Virgil Măgureanu, primit în 1992. Acesta confirmă contactarea lui Carlos în vederea neutralizării lui I.M. Pacepa, acţiunile de intimidare la adresa anagajaţilor postului, însă, în legătură cu atentatul de la Europa liberă, Măgureanu afirmă: „Deşi structurile externe ale Securităţii aveau ca sarcină neutralizarea celor mai activi angajaţi ai postului, nu rezultă ca fostul DSS să fi fost implicat în atacarea REL, la 21 februarie 1981”. În acest context, trebuie să menţionăm că nici în raportul scris de Sergiu Nica în 1990, citat de asemenea de autor, nu există vreo referire la atentat (Anexa C).

Analizarea modului în care Securitatea a acţionat împotriva secţiei româneşti a Europei libere face obiectului capitolelor III, IV şi V. Cu acest prilej sunt prezentate ameninţările şi tentativa de asasinat asupra lui Emil Georgescu, dar şi măsurile luate împotriva lui Vlad Georgescu sau Noel Bernard.

Aici, ca şi în cazul capitolului dedicat atentatului de la Europa liberă, evenimentele nu sunt prezentate într-o manieră clară, simţindu-se totodată lipsa unei analize critice a surselor. În anumite cazuri, autorul se mulţumeşte să expună faptele, să prezinte versiunile celor implicaţi în evenimente fără să pună sub semnul întrebării cele afirmate. Întreaga responsabilitate este lăsată pe umerii cititorului, autorul lăsând impresia că se derobează de asumarea unui punct de vedere tranşant.

Un exemplu în acest sens este dat de prezentarea a ceea ce ar fi putut fi una dintre ultimele încercări de asasinare a lui Emil Georgescu. Petrecută la un an după ce redactorul Europei libere fusese înjunghiat de 22 de ori, această ultimă tentativă de asasinare a fost dejucată prin faptul că atentatorul s-a prezentat la ambasada S.U.A. din Bonn şi a povestit cum fusese racolat de Securitate pentru a-l ucide pe Emil Georgescu. Potrivit acestuia, racolarea se produsese împotriva  voinţei sale, iar ulterior, la întâlnirea cu un anume colonel Tudor, i s-a spus că trebuie să asasineze un „bandit” care lucra pentru secţia română a Europei Libere (p. 113).  Dincolo de fantasticul poveştii expuse de Adrian C., surprind comentariile autorului, în măsură să valideze povestea spusă de presupusul „defector”: „Povestea lui C. legată de recrutarea sa de către colonelul Tudor era plauzibilă: existau informaţii despre existenţa unui colonel Tudor în Securitate” (p. 113).

Prin vehicularea unei avalanşe de informaţii referitoare la atentate, arvunirea  de terorişti, racolarea de cetăţeni români sau străini pentru a comite asasinate, autorul reuşeşte să realizeze un portret cu tuşe extrem de îngroşate al Securităţii din România. În aceste condiţii, pericolul ca realitatea să se confunde cu ficţiunea este suficient de mare.

În cazul Emil Georgescu, victimă deja a unui atac care puţin a lipsit să-l coste viaţa, vehicularea ideii că regimul de la Bucureşti persista în hotărârea de a-l asasina pe E. Georgescu vine pe filiera unui raport al Ministerului de Interne vest-german din 1982, în care se spunea: „După eşecul acestui atentat, alte persoane din serviciile secrete române au primit misiunea de a-l lichida pe emigrantul român o dată pentru totdeauna” (p. 112). Fără a avea acces la sursele care au condus la concluzia exprimată de instituţia germană, nu putem să nu ne punem întrebarea dacă regimului Ceauşescu, extrem de preocupat de imaginea sa externă, i-ar fi folosit o nouă tentativă de asasinat la adresa lui Emil Georgescu, în condiţiile în care cazul Georgescu era viu în conştiinţa publică occidentală.

Faptul că regimul de la Bucureşti a privilegiat modalităţi de acţiune mai puţin vizibile împotriva redactorilor REL şi mai ales a conducerii secţiei, poate fi exemplificată prin cazul Vlad Georgescu. 

Şi în acest caz, autorul pare a înclina balanţa în favoarea percepţiilor existente în epocă vizavi de planurile Securităţii pentru noul director al secţiei româneşti. În  acest sens, citează un fragment dintr-o relatare aparţinând lui Nestor Rateş: „Securitatea nu-şi făcea iluzii în privinţa felului în care avea să conducă postul de radio. De la bun început, au conceput planul neutralizării lui complete. [...] Însemna lichidarea” (p. 124).

Analiza dosarelor de la Securitate ale lui Vlad Georgescu indică o supraveghere constantă a activităţilor acestuia. Erau urmăriţi membrii familiei, prieteni, erau racolaţi informatori în rândul apropiaţilor acestuia. Detalii despre starea de sănătate sau despre locuinţă erau documentate permanent. Securitatea a recurs la o multitudine de măsuri pentru a-l şantaja pe Vlad Georgescu, folosindu-se de legăturile pe care acesta le avusese în ţară cu Securitatea, pentru a-l ameninţa, pentru a-l discredita în faţa colectivului de REL şi chiar a conducerii postului. Hăţişul metodelor folosite de Securitate a fost unul înfiorător, menit a crea senzaţia că nimic şi nimeni nu te puteau apăra de ea. Cu toate acestea, din informaţiile existente până acum, Securitatea nu a trecut în cazul lui Vlad Georgescu la acţiuni care să atenteze la viaţa acestuia.

În ansamblu, lucrarea lui Richard H. Cummings are meritul de a ne readuce în atenţie practicile Securităţii la adresa celor care, din redacţiile Europei libere, transmiteau cuvântul liber.

Intimidarea, hărţuirea, discreditarea au fost instrumente pe care Securitatea română le-a folosit în mod constant la adresa angajaţilor români. Alături de acestea, trimiterea bombelor deghizate în cărţi, molestarea angajaţilor postului au urmărit acelaşi scop: să sădească frica, să-i determine să părăsească postul şi să abandoneze lupta.

Toate acestea au fost documentate atât prin mărturiile victimelor, cât şi prin nenumărate documente elaborate chiar de braţul înarmat al regimului, Securitatea.

Pentru toate celelalte practici amintite în acest volum, înainte de exprimarea unor puncte de vedere definitive, este nevoie de o cercetare mai riguroasă, care să aibă în vedere sursele existente, provenienţa, dar şi credibilitatea lor, contextul în care au fost produse.

Pentru că, deşi istoria se reţine mai bine atunci când este spusă sub forma unei poveşti, nu mai este istorie atunci când devine poveste.

"Arhivele Totalitarismului", nr. 3-4/2012, pp. 270-275.

© Copyright Dissidentia 2012.