Thursday, July 8, 2021

O recunoaștere binemeritată



"La 1 iulie 2021, în cadrul ceremoniei de conferire a premiilor Fundației Culturale „Magazin istoric” pentru cele mai bune contribuții ale cercetării istorice din anii 2019 și 2020, organizată în cadrul Simpozionului anual de istorie și civilizație bancară „Cristian Popișteanu”, cu sprijinul Băncii Naționale a României, ediția a XXIX-a, dr. Vasile Buga, cercetător asociat la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, coordonatorul Centrului de Studii Ruse și Sovietice ”Florin Constantiniu”, și dr. Florin-Răzvan Mihai, cercetător științific III în cadrul INST, au primit Premiul „Gheorghe Bezviconi” pentru volumul coordonat de aceștia sub titlul Problema Basarabiei în relațiile româno-sovietice (1918-2018).
Dr. Vasile Buga

Premiul a fost oferit de Fondul De Garantare a Depozitelor Bancare. Volumul, apărut la Editura Litera, în anul 2020, prefațat de prof.univ.dr Ioan Scurtu, cuprinde comunicările prezentate de istorici din România și Republica Moldova la conferința consacrată centenarului Unirii Basarabiei cu România (București, 11-12 aprilie 2018)”.
Dr. Florin Răzvan Mihai



Friday, June 11, 2021

Conferința 80 de ani de la declanșarea războiului împotriva U.R.S.S.

 

Centrul de Studii Ruse și Sovietice ,,Florin Constantiniu” din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române are plăcerea de a vă invita să participați la conferința:

 

 

80 de ani de la declanșarea războiului împotriva U.R.S.S.

 

 

Vor lua cuvântul: Prof. univ. dr. Radu Ștefan VERGATTI; Dr. Constantin CORNEANU; Dr. Manuel STĂNESCU; Dr. Ion CONSTANTIN; Dr. Alin SPÂNU. Moderator: Dr. Florin-Răzvan MIHAI, I.N.S.T.

 

Conferința se va desfășura on-line, miercuri, 16 iunie 2021, orele 17.00-18.30.

  

Datele de logare pentru acest eveniment sunt următoarele:

 

Link acces:

https://us02web.zoom.us/j/84389619811?pwd=UkJSaC82OWV5L0tvSnJpR2UyWWxOZz09

Meeting ID: 843 8961 9811

Passcode: 221159

Tuesday, May 18, 2021

CONFERINȚA NAȚIONALĂ: OMUL SUB „TEROAREA ISTORIEI”: INDIVIZI, COMUNITĂȚI, CRIZE ÎN EUROPA SECOLULUI XX


INSTITUTUL NAȚIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI organizează 
joi, 27 mai 2021, conferința națională online

OMUL SUB „TEROAREA ISTORIEI”: 
INDIVIZI, COMUNITĂȚI, CRIZE ÎN EUROPA SECOLULUI XX 







Friday, April 30, 2021

Paul Goma, 1935-2020. O biografie

Scriitor și disident român, Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935 în Basarabia, pe atunci parte a Regatului României, în satul Mana, comuna Vartici, județul Orhei. A fost al doilea fiu al lui Eufimie și al Mariei Goma, învățători basarabeni.
Nota ultimativă a guvernului U.R.S.S. din iunie 1940 privind cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord a schimbat radical cursul vieții familiei Goma. Ocupația sovietică, rememorată de Paul Goma, copil fiind, înregistrează represiunea rusească, încercarea ocupantului de a șterge identitatea românească, prin epurarea bibliotecilor și arderea cărților românești. Mai traumatizantă a fost însă arestarea tatălui, la 13 ianuarie 1941, „ridicat de NKVD”, dispărut fără urmă timp de doi ani, motiv pentru care a fost declarat decedat. Acesta a fost însă descoperit în viață, în 1943, în lagărul de prizonieri sovietici nr. 1 din Slobozia, Ialomița, și a fost eliberat în octombrie 1943.
În 1944, familia Goma s-a refugiat în România, în Transilvania, unde au trecut prin Centrul de refugiu de la Sibiu, înainte de fi repartizați ca învățători în satul Gusu, Sibiu.
Întoarcerea armelor, la 23 august 1944, și alăturarea României la forțele Națiunilor Unite, inclusiv U.R.S.S., a pus familia Goma, ca și pe alți basarabeni, în pericol de a fi trimiși în Basarabia redevenită sovietică. Pentru a-și pierde urma, familia Goma s-a mutat la Buia, Târnava Mare, apoi a petrecut o perioadă ascunzându-se în păduri. La 13 ianuarie 1945, Paul Goma și părinții săi au fost duși la Sighișoara, la „Centrul de repatriere”. Au reușit totuşi să rămână în România, după ce Eufimie Goma a falsificat actele de identitate astfel încât acestea să ateste nașterea membrilor familiei în Vechiul Regat. Eliberați în mai-iunie 1945, aceștia reușesc să se întoarcă la Buia, Târnava Mare. Până în 1953, la moartea lui Stalin, familia Goma a fost convocată constant la Sighișoara, pentru a fi întrebați dacă vor să revină în Basarabia sovietică.
În perioada 1946-1948, Paul Goma a urmat studiile gimnaziale la Școala Normală „Andrei Șaguna” din Sibiu și, apoi, la Gimnaziul din Șeica Mare, județul Târnava Mare. În 1949, Paul Goma a intrat ca elev bursier în clasa a VIII-a la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Nici perioada gimnaziului și nici cea a liceului nu au fost însă liniștite pentru Paul Goma și familia sa. În 1949, ambii părinți au fost reținuți la Securitatea Mediaș pentru mai multe luni, pentru ca în 1952 tânărul Goma să fie reținut la Securitatea din Sibiu pentru opt zile, pentru că a vorbit în clasă despre partizani și ținea un jurnal intim codificat. Exmatriculat de la liceu, Goma a fost primit cu greu la Liceul „Negru Vodă” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în 1953.
După încercarea eșuată de a fi admis la Institutul de Cinematografie, Paul Goma a fost încadrat în învățământ ca „instructor superior de pioneri”, la școala elementară din comuna Dacia, raionul Rupea, apoi în orașul Rupea, la liceu.
În 1954, Goma a fost admis la Institutul de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”. Însemnările sale referi-toare la această perioadă consemnau: „Doi ani frumoşi, plini. Scriam proză, scriam scenarii de film şi nu mă puteam împăca defel cu întrebările fără răspuns”. Ceea ce se prefigura ca un nou început pentru Paul Goma a durat mai puțin de doi ani.
Astfel, în vara anului 1956, studentul Goma a fost judecat la rectoratul Universităţii din București pentru afirmaţiile cu caracter antisovietic pe care le făcuse la seminariile de marxism: moldovenii din R.S.S. Moldovenească sunt români; trupele sovietice din România sunt trupe de ocupaţie; sistemul de cote este descurajant, iar colectivizarea agriculturii este o eroare economică. Încercările sale de a determina printre studenţi acțiuni de solidarizare cu revoluţionarii din Ungaria au condus la arestarea sa, la 22 noiembrie 1956, când, așa cum scria, „am isprăvit-o şi cu tinereţea şi am intrat în vârsta fără vârstă a puşcăriaşilor”.

Textul integral aici (click!).

Erata: 
Dintr-o regretabilă eroare de culegere, care aparține autorului, în versiunea tipărită a revistei la pagina 235 apare anul 2000 în loc de anul 2020
Corect: 2020
Erata va fi inclusă în versiunea print a revistei AT 2021.

Monday, January 4, 2021

Distincția diplomației – In memoriam Ambasador Paraschiva Bădescu


La sfârșitul anului 2020 ne-a părăsit discret Doamna Ambasador Paraschiva Bădescu, diplomat de carieră, înalt reprezentant al României la cele mai înalte foruri internaționale.
O prezență distinsă, delicată, caldă, în contrast aparent cu formalismul și glaciarul diplomației, doamna ambasador Paraschiva Bădescu a construit cu tenacitate încă de la începutul anilor 1960 o importantă carieră diplomatică.

https://titulescu.eu


Așa cum mărturisea într-un interviu cuprinzător pentru revista Qvorum, drumul diplomatului de carieră, și al domniei sale în particular, a început cu sarcini de serviciu aparent modeste, dar care asigură în fapt baza pentru orice reprezentare profesionistă a unui stat la nivel internațional:  note (inclusiv stenografie), traduceri, sinteze ale diferitelor dezbateri, analize, pregătirea dosarelor documentare în vederea diferitelor vizite.
Participarea alături de diplomați de vârf ai României la reuniuni și negocieri internaționale a  constituit pentru Doamna Ambasador Bădescu „o academie diplomatică” , de la personalități precum Acad.Mircea Malița, Ambasadorii Nicolae Ecobescu, Valentin Lipatti, Constantin Flitan, Constantin Ene, Constantin Vlad, Constantin Oancea ș.a deprinzând  „tainele profesiei de diplomat”.
Începând cu anii 1970 și după revenirea în cadrul Ministerului Afacerilor Externe după o activitate de 10 ani (1980-1989) la Redacția Publcațiilor pentru Străinătate, Doamna ambasador Bădescu a fost implicată activ în procesul de securitate europeană care a debutat cu Conferința pentru Securitate Europeană (CSCE, devenit ulterior OSCE). Acesta a fost încununat cu Actul Final de la Helsinki, semnat la 1 august 1975, document la redactarea căruia „diplomația română și-a adus o contribuție de substanță”.

Amb. Paraschiva Bădescu
Amb. Paraschiva Bădescu
https://www.osce.org/montenegro/11769 

Activitatea diplomatică a Doamnei Ambasador a continuat să fie strâns legată de OSCE, context în care a îndeplinit mai multe misiuni, printre care: șef al Centrului OSCE în Turkmenistan (2002-2004); adjunct al Șefului Misiunii OSCE în Serbia-Muntenegru (2005-2006); Șef al Misiunii OSCE în Muntenegru (2006-2010); Șef al Misiunii ODIHR/OSCE pentru Observarea Alegerilor Prezidențiale din Tadjikistan (2013).
Ca o încununare a muncii sale, la 20 decembrie 2012, Doamnei Ambasador Bădescu i-a fost conferită Medalia OSCE pentru  activitatea  deosebită în OSCE.
Autor de studii și lucrări pe teme de relații internaționale, Doamna Ambasador Paraschiva Bădescu a susținut conferințe la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului și Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul INST. Totodată, a acordat un prețios sprijin redacției revistei „Arhivele Totalitarismului” în selectarea, traducerea și editarea unor articole științifice elaborate de autori din Federația Rusă și alte republici ale spațiului ex-sovietic.
Un diplomat desăvârșit, clădit prin muncă asiduă, devotament, disciplină, abnegație și modestie, Doamna Ambasador Paraschiva Bădescu rămâne în amintirea noastră prin înaltul ei profesionalism, spiritul de obiectivitate și echilibru, prin dăruirea și  deschiderea reală către dialog, prin nota de distincție, dar și căldură sufletească, pe care o aducea prezența domniei sale.
 
*
Informațiile privind activitatea diplomatică au fost extrase din  INTERVIU: E.S. DNA. AMBASADOR PARASCHIVA BĂDESCU http://qvorum.ro/interviu-e-s-dna-ambasador-paraschiva-badescu/

Dr. Vasile Buga, Coordonatorul CSRS
Dr. Ana-Maria Cătănuș

Monday, April 13, 2020

In memoriam Florin Constantiniu

Acum opt ani, tot în preajma sfintelor sărbători de Paşte, profesorul Florin Constantiniu ne-a părăsit. 
Discret, cu delicateţea care-l caracteriza şi care putea oricând să devină sinonim numelui său.
Deşi plecat, profesorul Constantiniu a rămas cu noi, evocat des în sufletele noastre, în amintirile noastre şi, public, la conferinţele pe care le organizăm la Centrul care este onorat să-i poarte numele.
Redăm mai jos un text pe care l-am scris în anul 2012, la puţină vreme după dispariţia profesorului Constantiniu, un text care rămâne valabil în litera şi spiritul lui.


*


Cine a avut şansa măcar o dată să-l asculte pe Florin Constantiniu, Profesorul Constantiniu, nu a avut cum să scape facinaţiei exercitate de acesta. 
Îmi aduc aminte de sălile de curs de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, de conferinţele ţinute de domnul Profesor. 
Îmi aduc aminte de linistea care se instala în sală atunci când acesta începea să vorbească. Până şi cei mai plictisiţi dintre studenţi se opreau din şuşotit, din foşnăitul hârtiilor. Şi îmi mai aduc aminte de ceva: îmi aduc aminte de bucuria pe care am resimţit-o de fiecare dată când l-am ascultat.
Nu era cu putinţă să fie altfel! 
Pentru că Profesorul Constantiniu combina o cultură vastă cu o exprimare clară, frumoasă, electrizantă, o cunoaştere exhaustivă cu o fineţe a spiritului rar întâlnită. 
Profesorul Constantiniu era o lume întreagă strânsă într-un singur om.
Foto: Cristina Nichitus Roncea 
Istoria despre care vorbea profesorul Constantiniu putea să fie complexă, controversată sau nedreaptă, dar niciodată seacă. 
Istoria despre care vorbea profesorul Constantiniu era fascinantă şi părea foarte aproape. Dacă întindeai mâna, puteai să o atingi!
Dacă cineva era mai potrivit să scrie, să vorbească despre istorie, acesta era profesorul Constantiniu. 
Cine a avut şansa să-l cunoască pe profesorul Constantiniu, nu are cum să nu-şi aducă aminte de modestia sa absolută, aproape de neînţeles în lumea în care trăim, de atenţia egală pe care o acorda tuturor celor care îl abordau. 
Cine a avut şansa să-l cunoască pe profesorul Constantiniu nu poate să nu-şi aducă aminte de tăria cu care lua partea binelui, bunului simţ, măsurii, căci da, nouă ne cam lipseşte măsura, dar şi cum se răzvrătea împotriva nedreptăţii. Doar că la profesorul Constantiniu până şi răzvrătirea era altfel, nu era vindicativă, ci tristă, acea tristeţe care vine din străfundurile sufletului unui om.
Acum, la finalul acestor rânduri, care nu pot să transmită decât o fărâmă din tot ce a sădit profesorul Constantiniu în sufletul meu şi al multor altor oameni - sunt convinsă de asta!- nu pot să spun decât că sunt recunoscătoare că am avut atât de multe şanse: să-l ascult, să-l cunosc, să învăţ despre istorie, despre viaţă, dar mai ales despre oameni de la Profesorul Florin Constantiniu.
Plecarea Profesorului Florin Constantiniu acum în pragul învierii Domnului mă întristează profund, însă îmi dă speranţa că este doar o trecere către un loc unde se strâng la final oamenii cu suflet frumos.
"Adevărat, adevărat vă zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce m-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă". 
Dumnezeu să-l odihnească!


Ana-Maria Cătănuş

Monday, March 30, 2020

Paul Goma şi mişcarea pentru drepturile omului în România

Fragment din volumul Vocația libertății. Forme de disidență în România anilor 1970-1980, Ana-Maria Cătănuș, INST, 2014
accesibil integral aici


În memoria colectivă, disidenţa din România a fost asociată pe drept cuvânt cu scriitorul Paul Goma. Chiar dacă în urma represiunii la care a fost supus, Paul Goma a fost nevoit să părăsească România în toamna anului 1977, gesturile sale dedisidenţă au fost răsunătoare. În plus, demersul său, la care s-au adăugat şi alte persoane, a făcut ca în România să se vorbească despre mişcarea pentru drepturile omului sau mişcarea Goma.
Cea mai importantă voce a disidenţei româneşti, potrivit exilului românesc, dar şi presei occidentale, „scriitor fără talent”, „omul ruşilor”, după aprecierile regimuluide la Bucureşti, dar şi a majorităţii colegilor de breaslă, Paul Goma a fost înainte de toate un om care prin curajul său a inspirat alţi oameni să ridice glasul împotriva unui regim care aluneca tot mai vizibil spre dictatură.
Asemeni celorlalţi disidenţi, Paul Goma nu a devenit disident peste noapte. Trecerea de cealaltă parte a baricadei a fost urmarea unei evoluţii graduale, a acumulărilor de experienţe, apoi a conştientizării naturii reale a regimului comunist.
De aceea, înainte de analiza perioada disidenţei sale se cuvine să încercăm să răspundem la o întrebare: cine a fost Paul Goma?

O incursiune biografică. Paul Goma – drumul spre disidenţă

Născut în 1935, de cealaltă parte a Prutului, în Basarabia, Paul Goma s-a bucurat puţină vreme de liniştea unui cămin. „În 1940 (încă nu aveam cinci ani) ruşii au ocupat Basarabia. Ţin minte totul. Încercarea de refugiu, eşuată, pentru că ruşii închiseseră graniţa peste Prut, mult mai devreme decât promiseseră. A urmat pierderea tatălui, considerat mort, după ce în 1941 fusese ridicat de ofiţeri NKVD şdus în Siberia, şi regăsirea lui în România, în Lagărul de prizonieri sovietici nr. 1 de la Slobozia!, refugiul în Transilvania, în 1944, pierderea pentru câteva luni a ambilor părinţi, duşi în 1949 la Securitatea din Mediaş.
Perioada liceului nu a fost nici ea lipsită de probleme. În mai 1952, Paul Goma, elev la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu era convocat şi reţinut la Securitatea Sibiu opt zile pentru că vorbise în clasă despre partizani şi păstra un jurnal-intim codificat. A fost exmatriculat şi cu greu a reuşit să fie primit la liceul din Făgăraş, pe care l-a absolvit în 1953.
Admiterea la Institutul de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”, în 1954, a reprezentat începutul unei noi etape pentru Paul Goma. Însemnările sale referitoare la această perioadă consemnau: „doi ani frumoşi, plini. Scriam proză, scriam scenarii de film şi nu mă puteam împăca defel cu întrebările fără răspuns. În
22 noiembrie 1956 am primit un răspuns şi am isprăvit-o şi cu tinereţea şi am intrat în vârsta fără vârstă a puşcăriaşilor”. În vara anului 1956, Paul Goma era judecat la rectoratul Universităţii pentru afirmaţiile pe care le făcuse la seminariile de marxism: moldovenii din R.S.S. Moldovenească sunt români; trupele sovietice din România sunt trupe de ocupaţie; sistemul de cote este descurajant, iar colectivizarea agriculturii este o eroare economică.
Izbucnirea revoluţiei în Ungaria, în toamna anului 1956, nu a rămas fără ecou în rândurile studenţilor români. După încercarea nereuşită de a determina, împreună cu un coleg, Horia Florian Popescu, declanşarea unei greve în rândul studenţilor de anul V, pentru a protesta împotriva arestării unor elemente „contrarevoluţionare” din cadrul Facultăţii de Filologie, Paul Goma recurgea la altă formă de protest. A scris un text în care eroul principal voia să se solidarizeze cu revoluţionarii din Ungaria, intenţionând ca împreună cu colegii de facultate să facă o manifestaţie împotriva «amestecului Uniunii Sovietice în treburile Republicii Populare Ungare». Văzând că nu poate atrage alţi studenţi de partea sa, eroul îşi depunea carnetul de partid. Fragmentul literar, intitulat „Singur”, va fi citit de Goma la seminarul de măiestrie literară, în 15 noiembrie 1956.
În urma arestării, Paul Goma a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică şi încarcerat la închisoarea Jilava, ulterior fiind transferat la Gherla. La încheierea perioadei de detenţie, în 1958, i s-a impus domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti, raionul Feteşti, pentru 36 de luni,
pentru ca la expirarea termenului, în 1961, măsura să fie prelungită cu încă 24 de luni.
Fără îndoială, anii închisorii şi-au pus amprenta asupra omului Paul Goma, iar cărţile pe care le va scrie ulterior vor relua, aproape obsesiv, tema închisorii, în fapt, tema represiunii. Asemeni lui Anatolii Marcenko, pentru Paul Goma a scrie despre închisoare nu era doar o eliberare, ci, în primul rând, o datorie: datoria de a povesti, datoria de a nu uita, o datorie pe care toţi cei care au suferit, au fost închişi, trebuie să o îndeplinească tocmai pentru ca cei care vor urma „să ştie”. „E păcat că bătrânii tac. Ar trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se pricepe, să povestească prin ce-au trecut. La urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie atât de liniştiţi călăii, să nu mai fie siguri că victimele lor n-or să îndrăznească să sufle o vorbă. [...] Fiecare ţară are tineretul pe care îl merită. Iar bătrânii să facă bine să rupă sigiliul de la gură şi să le spună adevărul, nu să le recomande tăcerea, duplicitatea, «înţelepciunea» – adică tot tăcerea”