Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vântului. Jurnal.

Paul Goma: Scriitorul devenit disident

Fragment din articolul "Paul Goma. Scriitorul devenit disident", publicat în volumul 

Paul Goma și exilul etern, Editura Ratio et Revelatio, 2016. 

Prefaţă de Matei Cazacu. Postfaţă de Liliana Corobca.

Vorbind despre Arhipelagul Gulag al lui Alexandr Soljeniţîn, scriitorul mexican Octavio Paz îl descria ca pe un arhipelag de cerneală şi amărăciune[1]. În viziunea sa, Arhipelagul Gulag „nu era o carte de filozofie politică, ci mai mult o operă istorică: este o mărturie [...] a sistemului represiv fondat în 1918 de bolşevici, rămas intact până în zilele noastre, chiar dacă a fost relativ umanizat de Hruşciov, iar astăzi nu-şi mai arată aspectele monstruoase şi groteşti ale perioadei staliniste”.[2]

Chiar dacă de dimensiuni reduse, sistemul concentraţionar din România din perioada stalinistă nu a fost mai puţin înfricoşător. Valurile succesive de arestări de la sfârşitul anilor 1940 şi din anii 1950 au dus la mutilarea fizică şi psihică a unui număr important de oameni, de la foşti miniştri la simpli ţărani, de la vârstnici la tineri de abia ieşiţi din adolescenţă. Experienţele gulagului românesc sedimentate în mintea celor care le-au trăit, însă păstrate sub tăcere, au putut fi scoase la iveală după schimbarea în 1965 a conducerii P.C.R.

Nicolae Ceauşescu, noul secretar-general al partidului, şi-a început mandatul continuând în primă fază politicile de deschidere spre societate, iniţiate de Gheorghiu-Dej în ultimii săi ani. În  întâlnirile avute cu uniunile de creaţie, Ceauşescu a pledat pentru o mai mare libertate de creaţie, cu respectarea însă a limitelor ideologice[3].

În dorinţa de a se delimita de predecesorul său, Ceauşescu a făcut un pas mai departe. Astfel, cu ocazia Plenarei C.C. din aprilie 1968 şi a prelucrărilor care au urmat[4], au fost demascate inclusiv abuzuri comise de Securitate la sfârşitul anilor 1940 şi în anii 1950. Plenara s-a bucurat de un mare ecou în societate. Mai mult, a fost privită ca o garanţie a ruperii totale de trecut.

Momentul august 1968, când conducerea P.C.R. a refuzat să se alăture invaziei U.R.S.S. şi celorlalte state din Pactul de la Varşovia în Cehoslovacia a strâns şi mai mult legăturile dintre partid – a cărui interfaţă devenise Ceauşescu – şi populaţie.

Dacă la începutul anilor 1960 partidul se deschisese oficial către mase, în 1968 masele erau cele care ieşeau în întâmpinarea partidului. Intelectuali, tineri scriitori, chiar foşti deţinuţi politici, se alăturau P.C.R. Paul Goma era unul dintre ei, devenind membru de partid la 29 august 1968[5].

Perioada liberalizării generase speranţe inclusiv celor care avuseseră de suferit în timpul lui Gheorghiu-Dej. Era şi cazul lui Paul Goma, cărui evoluţie pozitivă poate fi percepută în însemnările sporadice descoperite în jurnalele care i-au fost confiscate de Securitate în 1977. Acestea înregistrează transformările din viaţa sa: publicarea unor mici povestiri, articole în “Luceafărul”, “Scânteia Tineretului”, “Contemporanul”, prima carte publicată – Camera de alături -, căsătoria cu Ana-Maria Năvodaru, slujba de redactor la „România literară”, prima lor casă[6]. În ajunul Crăciunului din 1968, Goma nota: „În general, bine, chiar foate bine. Dea Domnul să meargă tot aşa”[7].

Motivat de deschiderea pe care partidul o afişa pentru denunţarea tarelor trecutului, dar şi de îndemnurile adresate scriitorilor de a trata aceste subiecte în operele lor, Paul Goma începe să scrie despre viaţa în închisoare, în perioada stalinistă. În scurt timp finalizează romanul Ostinato şi la puţină vreme după aceea romanul Uşa.

Nici unul dintre acestea nu va vedea însă lumina tiparului, iar anii în care autorul se luptă cu cenzura, cu editurile, chiar cu foştii colegi de închisoare, deveniţi mai influenţi în lumea literară, vor contribui la radicalizarea lui Paul Goma şi la apropierea sa de momentul intrării în disidenţă.

Ostinato, depus în 1967 la Editura pentru literatură, trece vreme de cinci ani printr-un proces complex la capătul căruia nu se afla însă publicarea. Autorului i se solicită modificări, eliminări de fragmente, manuscrisul este plimbat la Direcţia presei, dată spre evaluare la numeroşi referenţi, este schimbată editura, cartea ajungând la „Eminescu” şi chiar primeşte în 1971 viza E[8]. Cu toate acestea, Ostinato nu este publicat.

Descumpănit, Goma ameninţa în şedinţa de partid din 24 decembrie 1969 cu predarea carnetului de partid şi cu publicarea în străinătate. „N-ai decât s-o publici în străinătate– îi replica Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor  - dar cum vei mai privi în ochii poporului român?”[9]

Asemeni lui Ostinato, şi următorul roman va fi respins de la publicare. Uşa era depus de autor în 1970 la editura Cartea Românească. Deşi directorul editurii, Marin Preda, i-a dat speranţe de publicare, cartea a fost respinsă. Au contribuit la acest lucru nu doar cenzura, ci şi asperităţile dintre Paul Goma şi fostul coleg de închisoare, Alexandru Ivasiuc, în acel moment redactor la editură. Acesta a vehiculat zvonul potrivit căruia cartea era defăimătoare la adresa cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu.

O nouă discuţie cu Zaharia Stancu elimina orice dubiu asupra posibilităţii de publicare a cărţii. Dialogul este reprodus de Paul Goma într-o însemnare din 30 iunie 1971.

„- Uşa nu e publicabilă. Niciodată, deocamdată, - se corectează – această carte nu va fi aprobată de cenzură.

-         De ce?

-         Critici aparatul de stat.

-         Da, zic, dar de la stânga şi cu durere.

-         N-are a face. Îl critici. Nu se publică.”[10]

Respinse de la publicare, romanele lui Paul Goma au apărut în străinătate, autorul fiind sprijinit în  demersurile sale de Dieter Schlesak şi Dumitru Ţepeneag. Romanul Ostinato a fost publicat simultan în R.F.G. şi Franţa, varianta în limba germană fiind lansată la târgul de carte de la Frankfurt, în octombrie 1971[11].

Evenimentul a determinat proteste vehemente din partea autorităţilor de la Bucureşti, fiind urmate de retragerea standului românesc de la târgul de carte.

Publicarea romanului Ostinato a fost primită cu entuziasm în exilul românesc, mai ales cel parizian. Postul de Radio Europa Liberă a transmis fragmente din roman, iar Virgil Ierunca publica în revista „Limite” un articol elogios la adresa lui Paul Goma [....]

***

[...] Începutul lunii februarie a adus concretizarea primului demers colectiv privind respectarea drepturilor omului. Este vorba despre Scrisoarea deschisă pe care opt români, printre care se afla şi Paul Goma, o adresau, la 8 februarie 1977, statelor participante la conferinţa care urma să se desfăşoare la Belgrad în perioada 4 octombrie 1977-9 martie 1978, şi care trebuia să discute felul în care au fost implementate hotărârile de la Helsinki.

Ideea redactării în comun a unui document apăruse pe fondul dorinţei câtorva persoane de a emigra. Este vorba despre Sergiu Manoliu, Carmen Manoliu, pictori, Emilia şi Erwin Gesswin, instrumentişti la Orchestra Filarmonică Bucureşti, Adalbert Feher, muncitor metalurgist şi Şerban Ştefănescu, toţi cei menţionaţi semnând forma finală a scrisorii.

Proiectul iniţial al scrisorii deschise a fost redactat de Paul Goma, însă textul mai larg, cu valenţe literare, dar care nu accentua în mod special problema liberei circulaţii, nu a fost acceptat de ceilalţi membri ai grupului.

Pentru că această versiune a scrisorii nu este foarte cunoscută, am ales să o prezentăm integral în cele ce urmează:

Declaraţie[1]

Noi, mai jos semnaţii, cetăţeni români, în virtutea prevederilor Constituţiei RSR, ne propunem să analizăm şi să facem cunoscute opiniei publice modul în care sunt sau nu sunt aplicate în România atât Constituţia, cât şi legile ţării, cât şi convenţiile internaţionale pe care statul nostru le-a semnat. Suntem cetăţeni care au suferit şi suferim nu atât din cauza unor legi şi reglementări nedrepte (ceea ce nu înseamnă că acestea nu există), cât mai ales din cauza nerespectării, de către Putere a legilor – pe care, la urma urmei, Puterea le-a elaborat, Puterea le-a aprobat, Puterea le-a dat publicităţii.

Or, o lege – fie ea şi publicată – dacă nu e respectată de însăşi Puterea care a impus-o, nu are nicio valoare. Cetăţenii, indivizii sunt aspru pedepsiţi când încalcă legile. Sunt pedepsiţi şi în virtutea unor dispoziţii secrete, necunoscute muritorilor de rând  - deci reglementări care nu pot fi numite legi şi care n-ar trebui să aibă efecte. Statul însă, Puterea, se conduce şi ne conduce, pedepseşte şi recompensează după criterii care nu au nicio legătură, nici cu Constituţia, nici cu legile interne, nici cu pactele internaţionale.

Se apropie Conferinţa de la Belgrad, la care statele care au semnat Actul Final al Conferinţei de la Helsinki vor trebui să dea seama de modul în care au aplicat, în practică [sic], acordul pe care l-au acceptat de bunăvoie şi nesilite de nimeni

Noi, mai jos semnaţii, ştim, de pe acum, că reprezentanţii statului român vor pretinde că au respectat întocmai procedurile Actului de la Helsinki, vor rosti fraze vagi, neangajate şi, cu seninătate, vor spune neadevăruri. Nu ar fi prima oară.

În ultimele trei decenii Puterea în România s-a obişnuit să calce în picioare drepturile fundamentale ale cetăţeanului. În prima perioadă, slujindu-se de teroarea directă: arestări, deportări, „luptă de clasă”, constrângere, asasinat, în anii din urmă, de o teroare mascată: cetăţeanul de rând nu mai este trimis la Canal, dar e prins în acest păienjeniş de „obligaţii”, şantaje politice, interdicţii şi ameninţări, care l-au prefăcut într-un deţinut îmbrăcat în haine civile şi care doarme noaptea în patul său.

În ultimele trei decenii, Puterea s-a obişnuit cu terorizaţii care nu numai că nu pot, ba chiar aplaudă, mulţumind din inimă că încă mai există?că încă mai respiră? În ultimele trei decenii, Puterea s-a obişnuit să ne explice nouă, cetăţenilor, că în numele nostru şi pentru binele nostru face ceea ce face – ne terorizează, ne umileşte, ne pedepseşte.

Noi, mai jos semnaţii, am constatat, cu uimire că am ajuns în Anul Domnului 1977. Am constatat că ne apropiem de sfârşitul secolului al XX-lea şi că de la încheierea celui de-al Doilea Război mondial au trecut 32 de ani – o generaţie. Am constatat că în timp ce unii oameni păşesc pe lună, noi, aici, am coborât îndărăt în istorie, cu sute de ani, într-o stare de robie mai cruntă decât cea a stră-strămoşilor noştri căzuţi în robie. Pentru că lor, robilor de atunci, nu li se spunea că sunt cei mai liberi oameni de pe pământ, nu li se spunea că sunt proprii lor stăpâni, ei nu erau obligaţi să strige în cor că sunt fericiţi, că mulţumesc stăpânului pentru raiul pe care li l-a răsturnat în cap.

Noi, mai jos semnaţii, am constatat că, în acest an, 1977, România nu mai este o insulă izolată, din care şi în care să nu răzbată ceea ce Acordul de la Helsinki numeşte informaţie (subliniere Paul Goma). Puterea ne interzice, în continuare, informaţia scrisă din afara hotarelor, ne dezinformează sau tace în legătură cu ceea ce se petrece, aici, între hotarele noastre. Dar puterea nu mai are...puterea şi eficacitatea de altă dată. Cu picătura, străinii au început să afle ce se întâmplă în ţara lui Dracula.

Picăturile se vor preface în şuvoi dacă noi, cei de aici, terorizaţi vom încerca să ne înfrâgem teama, spaima, sădită în sufletele noastre în cei 30 de ani trecuţi şi să vorbim (subliniere Paul Goma).

Să vorbim nu doar în şoaptă sau prin semne, nu doar oamenilor de încredere care şi ei ar putea fi denunţători.

Să vorbim tare, răspicat, să se audă, să se ştie cât suntem de „liberi”, de „stăpâni pe destinele noastre”, cât suntem de „fericiţi”.

Să vorbim tare, să ne cerem drepturile – care sunt drepturi elementare, nu favoruri.

Să vorbim tare, ca să arătăm altora şi în primul rând nouă înşine, că încă nu ne-au prefăcut în animale de povară, necuvântătoare, că nu am decăzut cu totul din starea de oameni.

Noi, mai jos semnaţii, ne propunem să aducem la cunoştinţa opiniei publice internaţionale sistematica încălcare a drepturilor omului în România. Vom pune pe două coloane textul legilor ţării şi (cu exemple concrete) modul în care Puterea aplică aceste legi.

Noi, mai jos semnaţii, nu constituim o organizaţie. Prezenta declaraţie este deschisă tuturor cetăţenilor români care au suferit şi suferă de pe urma abuzurilor puterii.

Suntem încredinţaţi că glasul nostru nu va suna în pustiu. Pentru că nu cerem decât respectarea unor legi existente.

Februarie 1977

---

[1] A.C.N.S.A.S, Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 25, f. 10-12. Documentul reprezintă varianta olografă a proiectului Scrisorii deschise, redactată de Paul Goma. Acesta, împreună cu alte documente, au fost confiscate de Securitate cu ocazia arestării lui Paul Goma. Pe prima foaie a documentului se găseşte însemnarea olografă a lui Paul Goma: „Materialul reprezintă proiectul Declaraţiei discutată cu familia Manoliu şi familia Geswein, neacceptată de aceştia. 15 aprilie 1977. ss Paul Goma”.

---

[1] Expresia a fost preluată de la Octavio Paz, „Qui seme le vent”, în Cahiers de L’Est, Janvier 1975, p. 18.

[2] Ibidem, p. 22.

[3] Vezi Ana-Maria Cătănuş, Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980,  Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2014, pp. 70-72.

[4] Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne, 1965-1989, vol. I, Do-Minor, Iaşi, 2001, p. 34-35.

[5] Ana-Maria Cătănuş, Vocaţia libertăţii, p. 92.

[6] A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, agenda 19/1966, agenda 4/1967, agenda 8/1967-1968.

[7] Idem, Agenda nr. 8, f. 5v.

[8] Idem, vol. 33, f. 273.

[9] Idem, Agenda nr. 8, f. 6.

[10] Idem, Agenda nr. 5, f. 22 v.

[11] Romanul Ostinato era publicat de Editura Suhrkamp, în R.F.G., şi de Gallimard, în Franţa, sub titlul La cellule des liberables. În 1972, aceleaşi edituri publicau romanul Uşa, respins şi el de cenzură în România.

[12] A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 32, f. 202.

[13] Notă-Raport, 15 ianuarie 1972. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, Dos. nr. 2217, vol.3, f. 326.

[14] A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol 25, f. 126.

[15] A.C.N.S.A.S, Fond Manuscrise Paul Goma, dos. nr. 25, f. 112.

[16] Catherine Durandin, Le Paris de Paul Goma, în Le Paris des Étrangers depuis 1945, Antoine Marès and Pierre Milza (ed.). http://books.openedition.org/psorbonne/950

© Copyright Dissidentia 2016

Vlad Georgescu: O istorie complicată

Extras din lucrarea Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980, Institutul Naţional pentru StudiulTotalitarismului, Bucureşti, 2014, pp. 104-111.

Cunoscut în principal datorită activităţii sale de la postul de radio Europa Liberă, unde, în anii 1980, a ocupat postul de director adjunct, apoi de director al secţiei româneşti, istoricul Vlad Georgescu a fost şi unul dintre primii disidenţi români, în 1977.

Deşi a avut loc simultan cu mişcarea pentru drepturile omului al cărei lider a fost Paul Goma, fiind influenţată totodată de acelaşi eveniment – lansarea Cartei 77 – disidenţa lui Vlad Georgescu a fost mult mai puţin cunoscută. Dacă Paul Goma se bucura de mai mulţi ani de o notorietate destul de mare, Vlad Georgescu era un om de ştiinţă cunoscut mai ales în mediul academic restrâns. În plus, prin tipul de discurs şi de manifestare, Paul Goma şi-a propus un demers colectiv şi a reuşit să atragă numeroşi oameni. Acest lucru nu a fost însă valabil pentru Vlad Georgescu, a cărui atitudine ducea mai mult cu gândul la un demers solitar, chiar dacă axat pe aceeaşi problematică a respectării drepturilor omului.

Istoric strălucit, aşa cum a fost descris, disident şi sprijinitor al disidenţei româneşti, istoria lui Vlad Georgescu a fost una complicată de relaţia pe care acesta a întreţinut-o cu Securitatea în perioada anilor 1963-1974. Deşi aceasta din urmă nu poate fi ignorată, ţinând de adevărul istoric, considerăm că ea nu poate impieta asupra conţinutului disidenţei lui Vlad Georgescu sau a activităţii sale împotriva regimului comunist dusă de la microfonul Radio Europa Liberă.

Cariera de istoric a lui Vlad Georgescu a fost legată de Institutul de Studii Sud-Est Europene. Astfel, după ce între 1959-1963 a fost muzeograf la Muzeul Româno-Rus, Georgescu a fost angajat ca documentarist şi, apoi, cercetător la ISSEE, în anii 1963-1979[1].

Liberalizarea din a doua jumătate a anilor 1960 s-a dovedit benefică şi pentru tânărul cercetător Vlad Georgescu. Într-o perioadă în care dosarul şi originea socială nu mai reprezentau argumente pentru discriminarea profesională, Vlad Georgescu, cu origini burgheze directe, dar şi prin alianţă[2], şi-a început ascensiunea în cercetarea istorică. Sprijinit de o serie de personalităţi ale culturii româneşti, mai ales de către profesorul Mihai Berza, care-l trata ca pe un fiu, Vlad Georgescu s-a axat exclusiv pe cercetare, evitând să se înscrie în partid, şi preferând, potrivit propriilor afirmaţii, postura de „tovarăş de drum” [3].

Perioada anilor 1967-1974 au fost „cei mai frumoşi şi mai rodnici ani”[4], după aprecierile sale. A avut ocazia să participe la stagii de cercetare în Austria, Grecia, însă cel mai cunoscut a devenit în mediile universitare din Statele Unite ale Americii. Aici a susţinut mai multe cicluri de conferinţe, în 1968-1969 la Berkley şi Stanford, în 1971 la Boulder, Colorado, pentru ca în 1973 să deţină pentru 6 luni postul de profesor la Catedra „Nicolae Iorga” de la Universitatea Columbia din New York. Cu acest prilej îl va cunoaşte pe Zbigniew Brzezinski, cel care va deveni apoi consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter. Totodată, în această perioadă, Vlad Georgescu a publicat patru cărţi, obţinând şi Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române. În plus, numele său va fi vehiculat în legătură cu ocuparea postului de director al Bibliotecii Române din New York[5]. Acest lucru nu se va întâmpla însă şi începând din 1975 trendul ascendent al carierei lui Vlad Georgescu pare să se fi oprit. Nu i se mai permite să plece în străinătate în scop ştiinţific şi nici să mai participe la proiecte de anvergură. În 1976-1977 era scos de la secretariatul tehnico-ştiinţific al Tratatului de Istoria României, pregătit în cadrul Academiei Române, păstrându-şi poziţia doar în urma intervenţiei lui Cornel Burtică[6].

Explicaţia cursului descendent al carierei lui Vlad Georgescu este legată de o serie de elemente ţinând de evoluţia politicii generale a regimului condus de Nicolae Ceauşescu, dar şi de relaţia lui Vlad Georgescu cu instituţii care puteau aproba sau, din contră, bloca ascensiunea acestuia.

În primul rând, reculul ideologic al regimului a însemnat revenirea în prim-plan a competenţelor ideologice. Anunţate în iulie 1971, celebrele teze au generat emoţie în rândul intelectualilor. Implementarea lor însă nu s-a făcut imediat, astfel că de abia din anii 1974-1975 consecinţele refluxului ideologic au început să fie din ce în ce mai vizibile. Aşa cum nota şi Vlad Georgescu în „Mărturisirea” pe care era „încurajat” să o scrie în arestul de la Jilava, după 1974 s-a revenit la dosar, la originea socială, tehnocraţii au încetat a se bucura de vechea trecere, locul fiind luat de activişti[7].

Credem însă că un rol mai important în evoluţia lui Vlad Georgescu l-a avut relaţia ambivalentă pe care acesta a întreţinut-o cu Securitatea vreme de mai mulţi ani.

De-a v-aţi ascunselea cu Securitatea

Istoria „relaţiei zbuciumate” dintre Vlad Georgescu şi Securitate[8] – recrutările repetate, la fel şi abandonarea sa ca informator – indică un caracter atipic al colaborării lui Georgescu cu organele de represiune. Pe de-o parte, lui Vlad Georgescu îi repugna ideea de a da informaţii. În acelaşi timp, era conştient că o bună relaţie cu organele de Securitate era mai mult decât necesară pentru a-şi construi o carieră pe măsura capacităţilor sale intelectuale. Aşa cum vom vedea din analiza episoadelor de colaborare ale istoricului cu Securitatea, acesta a încercat să se folosească de Securitate pentru a reuşi să plece cât mai des în străinătate, să participe la viaţa ştiinţifică internaţională şi, de ce nu, să ocupe funcţii prestigioase. Securitatea, la rândul ei, a cultivat acest joc, folosindu-se de Vlad Georgescu ca de un pion şi renunţând la colaborare ori de câte ori istoricul manifesta reticenţă. Analiza acestui joc „de a v-aţi ascunselea” aşează în lumină cele două piese Vlad Georgescu – Securitatea, obiectivele şi strategiile folosite, dar şi punctele vulnerabile. În cazul lui Vlad Georgescu, acceptarea colaborării a fost o dovadă a slăbiciunii sale, generată de dorinţa ascensiunii profesionale. În acelaşi timp, este posibil ca istoricul să se fi amăgit că ar putea păcăli Securitatea, oferind mai puţin decât se aştepta de la el şi păstrând astfel aparenţa unei conştiinţe curate. În cazul Securităţii, a fost vorba capacitatea extraordinară a unui organ de informaţii şi represiune de a influenţa şi controla viaţa unui om care a acceptat la un moment dat colaborarea. Bunăvoinţa Securităţii s-a manifestat atunci când i-au înlesnit plecările în străinătate, dar şi când i-au sugerat ideea unui sprijin în cazul ocupării postului de la Biblioteca Română din New York. În schimb, de câte ori a suspectat un comportament duplicitar din partea lui Vlad Georgescu, a reacţionat în consecinţă, renunţând la colaborare şi punându-i piedici în îndeplinirea obiectivelor sale. Prea sigură însă de ascendentul pe care-l avea asupra lui Vlad Georgescu, Securitatea nu a reuşit să intuiască virajul acestuia spre disidenţă şi astfel să-l blocheze în avans.

Relaţia dintre Vlad Georgescu şi Securitate a început la 15 august 1963, când acesta a fost recrutat ca informator, cu numele conspirativ „Mircea Călinescu”. Angajamentul olograf din 1963[9], care confirmă recrutarea, este, de altfel, şi singurul pe care-l regăsim în dosarele sale de reţea, semn că celelalte episoade de colaborare au fost de fapt reactivări ale informatorului. Vlad Georgescu a fost exclus din reţea în 1965 pentru „refuz de colaborare”[10]. Însemnările ofiţerului de Securitate vădesc nemulţumirea faţă de colaborarea cu Vlad Georgescu şi argumentează propunerea de încetare a legăturii cu acesta: „Acest agent trebuie considerat un rebut al muncii noastre încă de la început. Propriu-zis n-a fost şi nu este agent. Deşi tânăr, e foarte liberalist în vederile sale, iar faţă de lt. Nimara M. are o atitudine de sfidare. După ce a acceptat să colaboreze cu organele noastre, treptat a revenit asupra angajamentului luat. Am discutat cu el la întâlnirea de control din 23.07.1965 şi mi-am dat seama că ne pierdem timpul degeaba.”[11]

În mai 1970 s-a produs o nouă recrutare[12], de fapt o reactivare a informatorului „Mircea”. Potrivit planului de dirijare din 6 august 1971, Vlad Georgescu, însărcinat la ISSEE cu problemele de protocol, trebuia să ofere informaţii despre vizitele cercetătorilor din alte ţări: scopul vizitei, persoanele cu care au intrat în contact, discuţiile pe care le-au purtat. Un alt element vizat era depistarea celor care veneau în ţară, fiindu-le trasate sarcini speciale, deci pe linia spionajului străin[13]. Totodată, i se cerea lui Vlad Georgescu să urmărească starea de spirit din rândul angajaţilor, comentarii duşmănoase, nemulţumiri[14]. Potrivit notelor redactate de ofiţerul de legătură, acesta remarca reticenţa lui Georgescu de a da note scrise, dar şi de a se întâlni cu ofiţerul în cadrul unui program organizat. Una din temele predilecte abordate de Vlad Georgescu era cea legată de deplasările peste hotare, mai precis nemulţumirea legată de refuzarea unor călătorii[15]. Acelaşi ofiţer remarca însă atitudinea îmbunătăţită a lui Georgescu după întoarcerea după deplasări în străinătate, furnizarea unor informaţii despre comportamentul în exterior a unor cercetători români în străinătate, dar şi date cu caracter documentar privind emigraţia română[16]. Un alt lucru remarcat a fost faptul că Vlad Georgescu nu a fost retribuit în bani sau obiecte de către Securitate. Şi această colaborare a fost de scurtă durată, fiind încetată doi ani mai târziu, în aprilie 1972, din cauza „atitudinii răuvoitoare” a lui Georgescu[17].

În 1974, asistăm la o nouă reactivare a colaboratorului, sub numele conspirativ „Sandu”[18]. Aceasta s-a produs pe fondul posibilei numiri a lui Vlad Georgescu în funcţia de director al Bibliotecii Române din New York şi în cea de profesor la Catedra „Nicolae Iorga” de la Universitatea Columbia[19]. De această dată, în numai câteva luni, Vlad Georgescu a traversat drumul de la extaz la agonie. Convins în proporţie de 99,991% că va primi cele două funcţii, aşa cum îi scria soţiei sale Ruxandra Racoviţă, la 10 mai 1975[20], Vlad Georgescu îşi va vedea în următoarele luni visurile spulberate. Rămânerea soţiei sale în străinătate, care îi afecta propriile şanse la deplasări în exterior, măsurile organizatorice luate la institut, ne aduc în faţa unui Vlad Georgescu timorat şi dispus la mai multe compromisuri. La o întâlnire solicitată de Vlad Georgescu cu locotenentul Alexandru Chihaia, la 3 aprilie 1975, el se prezintă „destul de frământat, chiar agitat”[21]. Problema abordată cu predilecţie în cadrul discuţiei a fost aceea a plecării în Statele Unite şi a nesiguranţei că va primi aprobarea pentru călătorie. Încercând să-l convingă pe ofiţer că nu va refuza revenirea în ţară, Vlad Georgescu ridică problema încrederii pe care ar vrea să o primească din partea Securităţii: „Acum se pune problema plecării mele. Eu sunt conştient că dacă mă puneţi într-un tipar ca pe toată lumea, eu nu încap în acest tipar. Se pune întrebarea dacă instituţia Dvs. poate să aibă încredere în mine ca să depun sau nu formele de plecare [...]. Sunteţi dispuşi să ne îmbarcăm pe o colaborare de lungă durată? O colaborare care să fie utilă atât pentru istoria noastră, cât şi pentru activitatea dvs.?”[22].

Ceea ce nu ştia la acea dată Vlad Georgescu era că decizia privind refuzul numirii sale la New York fusese deja luată, de vreme ce un raport din 1 iunie 1974 concluziona că „Vlad Georgescu nu prezintă suficiente garanţii pentru a i se încredinţa postul de director de la Biblioteca română din New York”. În acelaşi timp, pentru acest post era propus colaboratorul „Gabi ”, om de ştiinţă[23].

Astfel, ultimul episod al colaborării dintre Vlad Georgescu şi Securitate se încheia în aprilie 1975, iar la puţină vreme pe numele lui Vlad Georgescu organele de Securitate au deschis dosarul de urmărire informativă cu numele conspirativ „Istoricul”[24].

Un ultim angajament îi era luat în 25 mai 1977, înainte de a fi eliberat din arestul de la Rahova, în prezenţa gen. lt. Nicolae Pleşiţă şi a col. Gheorghe Vasile[25]. Contextul în care a fost luat acest angajament, dar şi precizările dintr-un raport elaborat la Secţia a IV-a[26], confirmă ideea că organele de represiune au recurs la o „falsă recrutare”. Securitatea nu mai avea încredere să-şi asume o nouă legătură de colaborare, însă acest nou angajament era un instrument foarte bun de presiune şi intimidare împotriva lui Vlad Georgescu.

Relaţia contradictorie a acestuia cu Securitatea arată că pe lângă capacităţile intelectuale deosebite, istoricul avea şi o dorinţă nestăvilită de afirmare. Într-un regim comunist unde portiţele spre libertate erau puţine şi se puteau închide foarte uşor, Vlad Georgescu a optat pentru o relaţie riscantă cu Securitatea. A încercat să ofere cât mai puţin cu putinţă şi să obţină în schimb cât mai mult. Cele mai multe dintre informările sale priveau discuţiile cu oaspeţi străini sau rapoarte aproape ştiinţifice privind congresele sau colocviile de istorie la care lua parte.

O explicaţie posibilă pentru refuzul lui Vlad Georgescu de a da note scrise sau a-i trage de limbă pe cei cu care intra în contact, aşa cum îi era solicitat de ofiţerii de securitate, ar putea fi legată de încercarea sa de a păstra în faţa propriei conştiinţe o minimă aparenţă de moralitate. La fel, încercarea de a construi colaborarea în proprii termeni – de exemplu, contactarea ofiţerului de legătură doar atunci când va avea ceva de spus – ne duce cu gândul la faptul că Vlad Georgescu refuza în primul rând mental calitatea de informator tipic.

În ciuda acestei complicate istorii cu Securitatea, credem că trezirea de conştiinţă a lui Vlad Georgescu, concretizată în disidenţa sa din primăvara anului 1977, a fost una autentică. Ea nu poate fi negată, iar conţinutul acesteia – percepţia asupra realităţii comuniste din România, soluţiile pe care le imagina – l-au transformat într-un veritabil adversar al regimului.

Disidenţă şi exil

Din ce în ce mai dezamăgit şi conştient de cursul ireversibil al schimbărilor intervenite în România după 1971, Vlad Georgescu a alunecat spre disidenţă. În aceste condiţii, la începutul anului 1977, el punea pe hârtie un „Program al mişcării disidente din România”, de altfel singurul program de acest fel redactat în România. Parte a unui ciclu de scrieri din care mai făceau parte „Politică şi istorie, cazul comuniştilor români”, o analiză a situaţiei social-politice a României în perioada 1944-1977 şi un pamflet la adresa lui Nicolae Ceauşescu, intitulat „Ciuma lui Caragea”, „Programul mişcării disidente din România”[27] oferea un posibil fundament programatic pentru orice demers disident.

Inspirându-se după modelul Cartei 77, Programul recunoştea Constituţia ţării, precum şi articolele care statuau că România este o ţară socialistă şi că forţa politică conducătoare a întregii societăţi e P.C.R., solicitând însă includerea în Constituţie a dreptului la disidenţă, recunoaşterea dreptului de a fi de altă părere şi propunând înfiinţarea unei organizaţii legale intitulată Mişcarea pentru sprijinirea democraţiei. Aceasta ar fi avut caracterul unei organizaţii obşteşti menită „a aminti forţei politice conducătoare propriile sale legi, atunci când ele sunt uitate sau încălcate”[28].

Totodată, documentul atrăgea atenţia asupra faptului că prevederile unor articole din legea fundamentală a ţării, cu precădere cele care garantau drepturile cetăţenilor, erau fie aplicate selectiv, fie încălcate grav: „Românii nu sunt cetăţeni, ci supuşi, drepturile au devenit privilegii, ele nu mai sunt naturale, ci se capătă ca răsplată... România este o mare rezervaţie naturală, minunată, dar totuşi înconjurată cu o plasă selectivă care împiedică libera circulaţie, care filtrează oamenii şi ideile”[29].

La 28 martie 1977, Vlad Georgescu reuşea să transmită textele ambasadorului american Harry Barnes, urmând ca acesta să le trimită în străinătate spre a fi difuzate. A doua zi, la 29 martie, Vlad Georgescu era arestat sub acuzaţia de „punere în slujba intereselor unei puteri străine şi furnizarea reprezentanţilor acesteia de date ce pun în pericol securitatea statului român”[30].

Tonul acţiunilor represive a fost dat chiar de şeful statului, Nicolae Ceauşescu, care, nemulţumit de lipsa de eficacitate a organelor de securitate, stabilea, în şedinţa C.P.Ex. din 30 martie 1977, măsurile care se impuneau. Limbajul secretarului-general era edificator în privinţa felului în care erau percepuţi opozanţii regimului. Astfel, Vlad Georgescu era catalogat drept „un măgar, aşa, de ultimă speţă”[31], soluţia în cazul lui fiind sugerată tot de şeful statului: „să-l trântim 20-25 de ani şi să muncească până o învăţa istoria bine”[32]. În egală măsură, şeful statului era nemulţumit de întârzierea de a reacţiona a Securităţii, care ar fi trebuit să ia măsuri înainte ca întâlnirea dintre Vlad Georgescu şi ambasadorul american să aibă loc. Reacţia defazată a Securităţii era de altfel destul de greu de înţeles dacă luăm în considerare faptul că aceasta, prin măsurile de filaj şi ascultare a discuţiilor din casa istoricului, era curent şi cu relaţiile apropiate dintre Vlad Georgescu şi diplomatul american, dar şi cu pregătirea „Programului mişcării disidente”[33].

Reţinut în perioada 29 martie – 25 mai 1977 sub acuzaţia de „trădare prin transmitere de secrete”, prevăzută de art. 157 al. 2 CP, Vlad Georgescu şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în arestul închisorii Rahova. Tratamentul aplicat lui Georgescu este interesant sub aspectul atitudinii şi mijloacelor folosite de organele de represiune pentru a-l determina să-şi recunoască vina şi să-şi reconsidere atitudinea. Aflat simultan cu Paul Goma la Rahova, Georgescu nu a fost bruscat fizic, în cazul său anchetatorii recurgând la supraveghere permanentă, intimidare şi influenţare psihologică.

 Supravegherea şi influenţarea s-au realizat prin „tehnică operativă şi agentura din cameră”, adică înregistrarea discuţiilor din celulă şi infiltrarea unui ofiţer în cameră, sub acoperirea că ar fi fost un arestat de drept comun. În cazul lui Vlad Georgescu, acesta a fost „Costel Trandu”, în realitate ofiţerul Paul Ionescu[34]. Notele realizate de acesta prezintă evoluţia stării de spirit a lui Vlad Georgescu, în timpul reţinerii sale, dar şi modul în care ofiţerul a contribuit la modificarea lor. Astfel, încet, încet, Vlad Georgescu îşi pierde siguranţa iniţială că va fi eliberat în urma presiunilor americanilor, devenind din ce în ce mai îngrijorat de o posibilă condamnare, în urma informaţiilor/părerilor furnizate de Trandu/Ionescu[35]. O modalitate de intimidare a lui Georgescu a fost prin difuzarea de informaţii despre cazul Goma, prezentat ca fiind foarte aproape de o condamnare de durată. Trimiterile la soarta lui Goma erau făcute tocmai pentru a-l determina pe Georgescu să facă o analogie între cazul său şi al lui Paul Goma, care să-l ducă la concluzia că va primi aceeaşi pedeapsă. În plus, tot în scop de intimidare, Vlad Georgescu a fost transferat pentru câteva zile şi la închisoarea Jilava[36].

Vlad Georgescu a fost eliberat la 25 mai 1977, nu înainte însă de a scrie o Mărturisire şi o cerere de clemenţă. Tiparul după care a fost redactată declaraţia-Mărturisire a fost acelaşi ca în cazul lui Goma, semn că sugestiile privind ceea ce ar fi trebuit să conţină proveneau de la anchetatori. Era vorba despre date biografice, evoluţie profesională, ce anume a determinat activitatea contra regimului comunist şi, fireşte, exprimarea regretului pentru faptele comise. Astfel, în cazul lui Vlad Georgescu, acesta îşi explica gesturile disidente prin „influenţele din afară, relaţiile cu ambasada americană nu puteau să nu aibă o înrâurire negativă asupra mea, facilitată şi de un anumit fond latent decurgând din originea mea socială”[37].

La scurtă vreme după eliberare, lui Vlad Georgescu i s-a permis să-şi reia activitatea la Institutul de Studii Sud-Est Europene. A fost însă monitorizat cu regularitate de Securitate în privinţa atitudinii faţă de regim. Deşi vizibil marcat de perioada reţinerii, Vlad Georgescu nu şi-a reconsiderat poziţia faţă de regim, declarând că „e bucuros că nu s-a lăsat «recuperat » [şi] că e în ordine cu propria sa conştiinţă”[38]. Acest comportament era confirmat şi de un document din 5 septembrie 1978, în care se apreciau următoarele: „Poziţia faţă de regim: net alienată şi ostilă. Consideră că regimul din ţară reprezintă o falsificare şi în orice caz, un eşec al principiilor de la care se reclamă. Că este o dictatură personală ale cărei efecte sunt însă mult agravate de laşitatea la toate treptele corupţiei la un număr din ce mai mare de anonimi”[39].

Vlad Georgescu a părăsit ţara doi ani mai târziu, ca bursier al Fundaţiei „Woodrow Wilson”, după nenumărate intervenţii în favoarea sa din partea unor personalităţi americane. Ajuns în exil, Georgescu a devenit unul dintre cei care de la microfonul Europei Libere a acordat un sprijin constant disidenţilor din România, uneori fiind canalul direct care asigura legătura disidenţilor români cu media occidentală.

Chiar şi în aceste condiţii, istoria sa complicată cu Securitatea nu s-a încheiat. Devenit directorul Secţiei româneşti de la Radio Europa Liberă, Vlad Georgescu a devenit din nou o ţintă a Securităţii.

Acest episod va fi analizat pe larg în capitolul al XII-lea, care tratează problema Securităţii şi a Radio Europa Liberă.

---

[1] ACNSAS, Fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 135v.

[2] Tatăl lui Vlad Georgescu, fusese inginer agronom cu studii la Paris şi Londra. De asemenea, prima soţie a lui Vlad Georgescu, balerina Ruxandra Racoviţă, era descendentă a familiei de domnitori moldoveni Racoviţă.

[3] A.C.N.S.A.S., Fond SIE, dos. nr. 39, vol. 3, f. 27-39.

[4] Ibidem.

[5] Un raport elaborat în cadrul Securităţii, în 1974, menţiona perspectivele lui Vlad Georgescu de a fi numit director al Bibliotecii Române din New York, însă concluziona că acesta „nu îndeplineşte toate condiţiile necesare pentru a fi numit în posturile din exterior”. Se pare că eşecul în a ocupa acest post a alimentat şi mai mult nemulţumirea lui Vlad Georgescu faţă de regim.

[6] A.C.N.S.A.S., fond SIE, dos. nr. 39, vol. 3, f. 27-39.

[7] Ibidem.

[8] În acest sens, vezi şi Liviu Ţăranu, Vlad Georgescu în dos.ele Securităţii, în „Magazin Istoric”, nr. 7, iulie 2008, p. 18-22.

[9] A.C.N.S.A.S., dos. nr. 27085, vol 1, partea 1, f. 11.

[10] Idem, fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 4

[11] A.C.N.S.A.S., fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 78 v.

[12] Referat cu propunerea de a se aproba recrutarea ca informator a numitului Vlad Georgescu. 9 III 1970. Idem, Fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 2.

[13] A.C.N.S.A.S., fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 10.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, f. 7.

[16] Ibidem, f.8.

[17] Ibidem, f.1.

[18] Ibidem, vol. 2, f. 2.

[19] Idem, dos. nr. 27085, vol 1, partea 1, f. 28.

[20] Ibidem, f. 25.

[21] Ibidem, vol. 3, f. 1-2.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, f. 64.

[24] A.C.N.S.A.S., Fonf Informativ, dos. nr. 15155, 5 volume.

[25] Ibidem, f. 559-560.

[26] Ibidem, f. 990.

[27] Documentul era calificat de matematicianul Mihai Botez drept „un exemplu de ţinută şi măsură comparabil cu documentele mult mai cunoscute, elaborate în aceeaşi perioadă în alte ţări comuniste, ca celebra Cartă 77”. Cei care au spus nu. Oponenţi şi disidenţi în anii ’70-’80, Romulus Rusan (ed.), Fundaţia Academia Civică, 2005, p. 99.

[28] Programul mişcării disidente din România, în Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comunişilor români, 1944-1977, Jon Dumitru-Verlag, München, 1983, p. 119-123.

[29] Ibidem.

[30] A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 210.

[31] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 42/1977, Stenograma şedinţei Comitetului politic Executiv din 30 martie 1977, f. 2.

[32] Ibidem, f. 4.

[33] Un transcript al interceptărilor discuţiilor din casa lui Vlad Georgescu relevă că în data de 16 martie 1977 Vlad Georgescu dădea citire cu voce tare, probabil mamei sale cu care locuia, „Programului mişcării disidente”. De altfel, discuţiile din casa lui Vlad Georgescu apar ca fiind înregistrate pe o perioadă de mai mulţi ani, între 1975-1979. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dos. nr. 15155, vol. 4 (tehnică operativă), f. 10.

[34] Idem, Fond Penal, dos. nr. 38, vol. 3.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, f. 82.

[37] Idem, Fond SIE, dos.nr. 39, vol. 3, f. 14.

[38] Idem, Fond Informativ, dos. nr. 15155, vol. 1, f. 19v.

[39] Ibidem, f. 19.

© Copyright Dissidentia 2015