Paul Goma: Scriitorul devenit disident

Fragment din articolul "Paul Goma. Scriitorul devenit disident", publicat în volumul 

Paul Goma și exilul etern, Editura Ratio et Revelatio, 2016. 

Prefaţă de Matei Cazacu. Postfaţă de Liliana Corobca.

Vorbind despre Arhipelagul Gulag al lui Alexandr Soljeniţîn, scriitorul mexican Octavio Paz îl descria ca pe un arhipelag de cerneală şi amărăciune[1]. În viziunea sa, Arhipelagul Gulag „nu era o carte de filozofie politică, ci mai mult o operă istorică: este o mărturie [...] a sistemului represiv fondat în 1918 de bolşevici, rămas intact până în zilele noastre, chiar dacă a fost relativ umanizat de Hruşciov, iar astăzi nu-şi mai arată aspectele monstruoase şi groteşti ale perioadei staliniste”.[2]

Chiar dacă de dimensiuni reduse, sistemul concentraţionar din România din perioada stalinistă nu a fost mai puţin înfricoşător. Valurile succesive de arestări de la sfârşitul anilor 1940 şi din anii 1950 au dus la mutilarea fizică şi psihică a unui număr important de oameni, de la foşti miniştri la simpli ţărani, de la vârstnici la tineri de abia ieşiţi din adolescenţă. Experienţele gulagului românesc sedimentate în mintea celor care le-au trăit, însă păstrate sub tăcere, au putut fi scoase la iveală după schimbarea în 1965 a conducerii P.C.R.

Nicolae Ceauşescu, noul secretar-general al partidului, şi-a început mandatul continuând în primă fază politicile de deschidere spre societate, iniţiate de Gheorghiu-Dej în ultimii săi ani. În  întâlnirile avute cu uniunile de creaţie, Ceauşescu a pledat pentru o mai mare libertate de creaţie, cu respectarea însă a limitelor ideologice[3].

În dorinţa de a se delimita de predecesorul său, Ceauşescu a făcut un pas mai departe. Astfel, cu ocazia Plenarei C.C. din aprilie 1968 şi a prelucrărilor care au urmat[4], au fost demascate inclusiv abuzuri comise de Securitate la sfârşitul anilor 1940 şi în anii 1950. Plenara s-a bucurat de un mare ecou în societate. Mai mult, a fost privită ca o garanţie a ruperii totale de trecut.

Momentul august 1968, când conducerea P.C.R. a refuzat să se alăture invaziei U.R.S.S. şi celorlalte state din Pactul de la Varşovia în Cehoslovacia a strâns şi mai mult legăturile dintre partid – a cărui interfaţă devenise Ceauşescu – şi populaţie.

Dacă la începutul anilor 1960 partidul se deschisese oficial către mase, în 1968 masele erau cele care ieşeau în întâmpinarea partidului. Intelectuali, tineri scriitori, chiar foşti deţinuţi politici, se alăturau P.C.R. Paul Goma era unul dintre ei, devenind membru de partid la 29 august 1968[5].

Perioada liberalizării generase speranţe inclusiv celor care avuseseră de suferit în timpul lui Gheorghiu-Dej. Era şi cazul lui Paul Goma, cărui evoluţie pozitivă poate fi percepută în însemnările sporadice descoperite în jurnalele care i-au fost confiscate de Securitate în 1977. Acestea înregistrează transformările din viaţa sa: publicarea unor mici povestiri, articole în “Luceafărul”, “Scânteia Tineretului”, “Contemporanul”, prima carte publicată – Camera de alături -, căsătoria cu Ana-Maria Năvodaru, slujba de redactor la „România literară”, prima lor casă[6]. În ajunul Crăciunului din 1968, Goma nota: „În general, bine, chiar foate bine. Dea Domnul să meargă tot aşa”[7].

Motivat de deschiderea pe care partidul o afişa pentru denunţarea tarelor trecutului, dar şi de îndemnurile adresate scriitorilor de a trata aceste subiecte în operele lor, Paul Goma începe să scrie despre viaţa în închisoare, în perioada stalinistă. În scurt timp finalizează romanul Ostinato şi la puţină vreme după aceea romanul Uşa.

Nici unul dintre acestea nu va vedea însă lumina tiparului, iar anii în care autorul se luptă cu cenzura, cu editurile, chiar cu foştii colegi de închisoare, deveniţi mai influenţi în lumea literară, vor contribui la radicalizarea lui Paul Goma şi la apropierea sa de momentul intrării în disidenţă.

Ostinato, depus în 1967 la Editura pentru literatură, trece vreme de cinci ani printr-un proces complex la capătul căruia nu se afla însă publicarea. Autorului i se solicită modificări, eliminări de fragmente, manuscrisul este plimbat la Direcţia presei, dată spre evaluare la numeroşi referenţi, este schimbată editura, cartea ajungând la „Eminescu” şi chiar primeşte în 1971 viza E[8]. Cu toate acestea, Ostinato nu este publicat.

Descumpănit, Goma ameninţa în şedinţa de partid din 24 decembrie 1969 cu predarea carnetului de partid şi cu publicarea în străinătate. „N-ai decât s-o publici în străinătate– îi replica Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor  - dar cum vei mai privi în ochii poporului român?”[9]

Asemeni lui Ostinato, şi următorul roman va fi respins de la publicare. Uşa era depus de autor în 1970 la editura Cartea Românească. Deşi directorul editurii, Marin Preda, i-a dat speranţe de publicare, cartea a fost respinsă. Au contribuit la acest lucru nu doar cenzura, ci şi asperităţile dintre Paul Goma şi fostul coleg de închisoare, Alexandru Ivasiuc, în acel moment redactor la editură. Acesta a vehiculat zvonul potrivit căruia cartea era defăimătoare la adresa cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu.

O nouă discuţie cu Zaharia Stancu elimina orice dubiu asupra posibilităţii de publicare a cărţii. Dialogul este reprodus de Paul Goma într-o însemnare din 30 iunie 1971.

„- Uşa nu e publicabilă. Niciodată, deocamdată, - se corectează – această carte nu va fi aprobată de cenzură.

-         De ce?

-         Critici aparatul de stat.

-         Da, zic, dar de la stânga şi cu durere.

-         N-are a face. Îl critici. Nu se publică.”[10]

Respinse de la publicare, romanele lui Paul Goma au apărut în străinătate, autorul fiind sprijinit în  demersurile sale de Dieter Schlesak şi Dumitru Ţepeneag. Romanul Ostinato a fost publicat simultan în R.F.G. şi Franţa, varianta în limba germană fiind lansată la târgul de carte de la Frankfurt, în octombrie 1971[11].

Evenimentul a determinat proteste vehemente din partea autorităţilor de la Bucureşti, fiind urmate de retragerea standului românesc de la târgul de carte.

Publicarea romanului Ostinato a fost primită cu entuziasm în exilul românesc, mai ales cel parizian. Postul de Radio Europa Liberă a transmis fragmente din roman, iar Virgil Ierunca publica în revista „Limite” un articol elogios la adresa lui Paul Goma [....]

***

[...] Începutul lunii februarie a adus concretizarea primului demers colectiv privind respectarea drepturilor omului. Este vorba despre Scrisoarea deschisă pe care opt români, printre care se afla şi Paul Goma, o adresau, la 8 februarie 1977, statelor participante la conferinţa care urma să se desfăşoare la Belgrad în perioada 4 octombrie 1977-9 martie 1978, şi care trebuia să discute felul în care au fost implementate hotărârile de la Helsinki.

Ideea redactării în comun a unui document apăruse pe fondul dorinţei câtorva persoane de a emigra. Este vorba despre Sergiu Manoliu, Carmen Manoliu, pictori, Emilia şi Erwin Gesswin, instrumentişti la Orchestra Filarmonică Bucureşti, Adalbert Feher, muncitor metalurgist şi Şerban Ştefănescu, toţi cei menţionaţi semnând forma finală a scrisorii.

Proiectul iniţial al scrisorii deschise a fost redactat de Paul Goma, însă textul mai larg, cu valenţe literare, dar care nu accentua în mod special problema liberei circulaţii, nu a fost acceptat de ceilalţi membri ai grupului.

Pentru că această versiune a scrisorii nu este foarte cunoscută, am ales să o prezentăm integral în cele ce urmează:

Declaraţie[1]

Noi, mai jos semnaţii, cetăţeni români, în virtutea prevederilor Constituţiei RSR, ne propunem să analizăm şi să facem cunoscute opiniei publice modul în care sunt sau nu sunt aplicate în România atât Constituţia, cât şi legile ţării, cât şi convenţiile internaţionale pe care statul nostru le-a semnat. Suntem cetăţeni care au suferit şi suferim nu atât din cauza unor legi şi reglementări nedrepte (ceea ce nu înseamnă că acestea nu există), cât mai ales din cauza nerespectării, de către Putere a legilor – pe care, la urma urmei, Puterea le-a elaborat, Puterea le-a aprobat, Puterea le-a dat publicităţii.

Or, o lege – fie ea şi publicată – dacă nu e respectată de însăşi Puterea care a impus-o, nu are nicio valoare. Cetăţenii, indivizii sunt aspru pedepsiţi când încalcă legile. Sunt pedepsiţi şi în virtutea unor dispoziţii secrete, necunoscute muritorilor de rând  - deci reglementări care nu pot fi numite legi şi care n-ar trebui să aibă efecte. Statul însă, Puterea, se conduce şi ne conduce, pedepseşte şi recompensează după criterii care nu au nicio legătură, nici cu Constituţia, nici cu legile interne, nici cu pactele internaţionale.

Se apropie Conferinţa de la Belgrad, la care statele care au semnat Actul Final al Conferinţei de la Helsinki vor trebui să dea seama de modul în care au aplicat, în practică [sic], acordul pe care l-au acceptat de bunăvoie şi nesilite de nimeni

Noi, mai jos semnaţii, ştim, de pe acum, că reprezentanţii statului român vor pretinde că au respectat întocmai procedurile Actului de la Helsinki, vor rosti fraze vagi, neangajate şi, cu seninătate, vor spune neadevăruri. Nu ar fi prima oară.

În ultimele trei decenii Puterea în România s-a obişnuit să calce în picioare drepturile fundamentale ale cetăţeanului. În prima perioadă, slujindu-se de teroarea directă: arestări, deportări, „luptă de clasă”, constrângere, asasinat, în anii din urmă, de o teroare mascată: cetăţeanul de rând nu mai este trimis la Canal, dar e prins în acest păienjeniş de „obligaţii”, şantaje politice, interdicţii şi ameninţări, care l-au prefăcut într-un deţinut îmbrăcat în haine civile şi care doarme noaptea în patul său.

În ultimele trei decenii, Puterea s-a obişnuit cu terorizaţii care nu numai că nu pot, ba chiar aplaudă, mulţumind din inimă că încă mai există?că încă mai respiră? În ultimele trei decenii, Puterea s-a obişnuit să ne explice nouă, cetăţenilor, că în numele nostru şi pentru binele nostru face ceea ce face – ne terorizează, ne umileşte, ne pedepseşte.

Noi, mai jos semnaţii, am constatat, cu uimire că am ajuns în Anul Domnului 1977. Am constatat că ne apropiem de sfârşitul secolului al XX-lea şi că de la încheierea celui de-al Doilea Război mondial au trecut 32 de ani – o generaţie. Am constatat că în timp ce unii oameni păşesc pe lună, noi, aici, am coborât îndărăt în istorie, cu sute de ani, într-o stare de robie mai cruntă decât cea a stră-strămoşilor noştri căzuţi în robie. Pentru că lor, robilor de atunci, nu li se spunea că sunt cei mai liberi oameni de pe pământ, nu li se spunea că sunt proprii lor stăpâni, ei nu erau obligaţi să strige în cor că sunt fericiţi, că mulţumesc stăpânului pentru raiul pe care li l-a răsturnat în cap.

Noi, mai jos semnaţii, am constatat că, în acest an, 1977, România nu mai este o insulă izolată, din care şi în care să nu răzbată ceea ce Acordul de la Helsinki numeşte informaţie (subliniere Paul Goma). Puterea ne interzice, în continuare, informaţia scrisă din afara hotarelor, ne dezinformează sau tace în legătură cu ceea ce se petrece, aici, între hotarele noastre. Dar puterea nu mai are...puterea şi eficacitatea de altă dată. Cu picătura, străinii au început să afle ce se întâmplă în ţara lui Dracula.

Picăturile se vor preface în şuvoi dacă noi, cei de aici, terorizaţi vom încerca să ne înfrâgem teama, spaima, sădită în sufletele noastre în cei 30 de ani trecuţi şi să vorbim (subliniere Paul Goma).

Să vorbim nu doar în şoaptă sau prin semne, nu doar oamenilor de încredere care şi ei ar putea fi denunţători.

Să vorbim tare, răspicat, să se audă, să se ştie cât suntem de „liberi”, de „stăpâni pe destinele noastre”, cât suntem de „fericiţi”.

Să vorbim tare, să ne cerem drepturile – care sunt drepturi elementare, nu favoruri.

Să vorbim tare, ca să arătăm altora şi în primul rând nouă înşine, că încă nu ne-au prefăcut în animale de povară, necuvântătoare, că nu am decăzut cu totul din starea de oameni.

Noi, mai jos semnaţii, ne propunem să aducem la cunoştinţa opiniei publice internaţionale sistematica încălcare a drepturilor omului în România. Vom pune pe două coloane textul legilor ţării şi (cu exemple concrete) modul în care Puterea aplică aceste legi.

Noi, mai jos semnaţii, nu constituim o organizaţie. Prezenta declaraţie este deschisă tuturor cetăţenilor români care au suferit şi suferă de pe urma abuzurilor puterii.

Suntem încredinţaţi că glasul nostru nu va suna în pustiu. Pentru că nu cerem decât respectarea unor legi existente.

Februarie 1977

---

[1] A.C.N.S.A.S, Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 25, f. 10-12. Documentul reprezintă varianta olografă a proiectului Scrisorii deschise, redactată de Paul Goma. Acesta, împreună cu alte documente, au fost confiscate de Securitate cu ocazia arestării lui Paul Goma. Pe prima foaie a documentului se găseşte însemnarea olografă a lui Paul Goma: „Materialul reprezintă proiectul Declaraţiei discutată cu familia Manoliu şi familia Geswein, neacceptată de aceştia. 15 aprilie 1977. ss Paul Goma”.

---

[1] Expresia a fost preluată de la Octavio Paz, „Qui seme le vent”, în Cahiers de L’Est, Janvier 1975, p. 18.

[2] Ibidem, p. 22.

[3] Vezi Ana-Maria Cătănuş, Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980,  Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2014, pp. 70-72.

[4] Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne, 1965-1989, vol. I, Do-Minor, Iaşi, 2001, p. 34-35.

[5] Ana-Maria Cătănuş, Vocaţia libertăţii, p. 92.

[6] A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, agenda 19/1966, agenda 4/1967, agenda 8/1967-1968.

[7] Idem, Agenda nr. 8, f. 5v.

[8] Idem, vol. 33, f. 273.

[9] Idem, Agenda nr. 8, f. 6.

[10] Idem, Agenda nr. 5, f. 22 v.

[11] Romanul Ostinato era publicat de Editura Suhrkamp, în R.F.G., şi de Gallimard, în Franţa, sub titlul La cellule des liberables. În 1972, aceleaşi edituri publicau romanul Uşa, respins şi el de cenzură în România.

[12] A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 32, f. 202.

[13] Notă-Raport, 15 ianuarie 1972. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, Dos. nr. 2217, vol.3, f. 326.

[14] A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol 25, f. 126.

[15] A.C.N.S.A.S, Fond Manuscrise Paul Goma, dos. nr. 25, f. 112.

[16] Catherine Durandin, Le Paris de Paul Goma, în Le Paris des Étrangers depuis 1945, Antoine Marès and Pierre Milza (ed.). http://books.openedition.org/psorbonne/950

© Copyright Dissidentia 2016