Dorin Tudoran şi condiţia intelectualului român sub comunism

În peisajul firav al contestărilor la adresa regimului comunist venite dinspre intelectualii români, disidenţa lui Dorin Tudoran, din prima jumătate a anilor 1980, rămâne un punct de referinţă atât din perspectiva atitudinilor, cât şi a discursului public asumat de acesta.

Provenit din mediul celor care stăpânesc cel mai  bine cuvântul – scriitorii –, Dorin Tudoran s-a regăsit în anii 1970 în rândul celor care au criticat, în interiorul breslei însă, politicile regimului în domeniul cultural. Această etapă va fi depăşită de Tudoran în primii ani ai deceniului al nouălea, când nemulţumirilor de ordin profesional li s-au alăturat conştientizarea adevăratei esenţe a  sistemului comunist, dar şi încleştările cu organele represive ale statului comunist. Consecinţa acestor stări de fapt a fost intrarea lui Dorin Tudoran în disidenţă şi plasarea acestuia pe o poziţie ireconciliabilă faţă de autorităţile comuniste.

Făcând apel la documente edite şi inedite din arhiva fostei Securităţi şi din arhiva Radio Europa liberă, dar şi la lucrări memorialistice sau de interviuri, materialul de faţă îşi propune să analizeze evoluţia lui Dorin Tudoran spre disidenţă, precum şi conţinutul concret al acesteia: elaborarea de documente, luări de poziţie publice.

Indisolubil legată de dezvoltarea disidenţei lui Dorin Tudoran, activitatea principalului organ represiv – Securitatea – va fi analizată în acest articol, în încercarea de a revela arsenalul de metode şi măsuri pe care aceasta le-a folosit pentru a pune capăt cazului Tudoran. Totodată, prin extensie, evidenţierea modului în care Securitatea a tratat problema Tudoran este în măsură să ne ofere imaginea scenariului care, cu mici ajustări, a fost aplicat în cazul tuturor contestatarilor cu potenţial de a căpăta o notorietate internă şi internaţională.

***

A doua după cea a lui Paul Goma, din punct de vedere cronologic, dar şi ca proporţii, disidenţa lui Dorin Tudoran a relevat câteva aspecte importante: deşi existent, potenţialul de nemulţumire din rândurile „creatorilor de artă şi de cultură” era puţin probabil să se transforme în opoziţie deschisă. La acest lucru au contribuit atât percepţiile majoritare ale oamenilor de cultură referitoare la inutilitatea unor gesturi de disidenţă şi la consecinţele decurgând din acestea, dar şi starea de permanentă suspiciune determinată de senzaţia omniprezenţei Securităţii.

În interviul acordat lui Vlad Georgescu la puţină vreme după emigrare, Tudoran, asemeni preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa, vorbea despre „atotputernicia” Securităţii, explicând însă faptul că puterea acesteia nu consta neapărat în aparatul ei, alcătuit din ofiţeri, ci, mai ales, în vasta reţea de colaboratori recrutaţi din cele mai variate medii sociale, penetrând chiar şi cele mai solide relaţii şi care induceau o permanentă suspiciune.

Elementele expuse mai sus explică însă doar în parte lipsa de apetenţă a scriitorilor  pentru o implicare activă în probleme care vizau societatea în ansambul ei.

Extrem de complexe, manifestările mediului literar în ultimii ani de comunism pot fi cu greu subsumate unei singure atitudini. Conformismul majorităţii scriitorilor, deşi real, este insuficient pentru a descrie gama extrem de variată de manifestări din interiorul breslei. Dincolo însă de realizările culturale incontestabile, nu putem să nu remarcăm numărul destul de mic al celor care s-au îndreptat spre demersuri cu o relevanţă socială sporită.

Având la îndemână mijloace de exprimare speciale, cei mai mulţi dintre scriitori au preferat fie să rămână cantonaţi într-o creaţie abstractă, ale cărei legături directe cu problemele cu care se confrunta societatea erau greu de descifrat, fie să încerce „să reziste” creând opere cu sensuri ascunse, care să treacă de cenzură şi care, eventual, să fie descoperite de cititori. Subterfugii absolut necesare într-o societate totalitară, acestea nu au fost completate decât într-o măsură extrem de mică de gesturi de disidenţă. Din acest motiv, literatura de sertar sau samizdatul au lipsit, cu câteva excepţii notabile, din portofoliul scriitorilor români.

Piesă de rezistenţă a disidenţei lui Tudoran, din perspectiva discursivă, eseul Frig sau frică, avea meritul de a zugrăvi, pe alocuri cu tuşe îngroşate, portretul intelectualului român, în special a celui ce avea ca armă cuvântul, la patruzeci de ani după instaurarea regimului comunist.

Deranjant pentru mulţi colegi de breaslă, Frig sau frică descria o stare de fapt care explica şi de ce în România contestarea regimului nu putea urma un traseu similar celei din restul ţărilor din blocul sovietic.

---

Pentru articolul integral, vezi revista "Arhivele Totalitarismului", nr. 3-4/2012, pp. 117-132.

© Copyright Dissidentia 2013. 

Drumul către libertate. Doina Cornea şi disidenţa românească în anii 1980

Identificată în Occident în anii 1980 drept una dintre figurile emblematice ale disidenţei româneşti, Doina Cornea s-a remarcat în ultimul deceniu de comunism prin susţinerea, în principal, a unui tip de discurs plasat în zona filozofico-morală, un discurs de revigorare spirituală a societăţii.

Apropiată atât unui tip de exprimare specific disidenţei din mediul religios, dar şi celei din zona ştiinţifică, opoziţia Doinei Cornea dovedeşte un caracter profund unic, la baza căruia se găseşte un nucleu filozofico-moral, rezultat din îmbinarea unei varietăţi de curente filozofice. Acesta nucleu a constituit axa centrală a disidenţei Doinei Cornea.

Privite din această perspectivă, luările de poziţie ale Doinei Cornea de la finele anilor 1980, vizând probleme legate de realitatea imediată – sistematizarea satelor, nevoia de reforme profunde, problemele învăţământului sau ale cultului greco-catolic –, apar ca o prelungire firească a unei gândiri teoretice formulate anterior[1] şi pe care o regăsim în scrisorile deschise redactate de Doina Cornea în prima jumătate a anilor 1980.

Folosind o gamă largă de surse – dosarele întocmite de Securitate Doinei Cornea, textele redactate de aceasta în anii 1980, volumele de memorii sau cele de interviuri a căror potagonistă a fost Doina Cornea, studii ştiinţifice dedicate acesteia – , materialul de faţă îşi propune să analizeze disidenţa Doinei Cornea din perspectiva mai multor planuri. Un prim plan este acela al devenirii personale, prin evidenţierea elementelor biografice, dar şi a evenimentelor cheie din viaţa Doinei Cornea, care au favorizat transformarea sa în opozantă a regimului comunist. Planurile următoare au în vedere construirea şi evoluţia discursului disident, precum şi trecerea la acţiuni concrete: crearea de samizdate, solidarizarea cu alţi disidenţi, dar şi cu muncitorii grevişti de la Braşov, din noiembrie 1987. Celor trei planuri amintite li se adaugă, în mod inevitabil, planul represiunii, la început mai subtil, apoi din ce în ce mai vizibil. Pe aproape întreaga perioadă a anilor 1980, Securitatea a încercat, folosindu-se de un arsenal de instrumente şi măsuri pe care le vom discuta în acest material, nu doar să  zădărnicească acţiunile Doinei Cornea, dar să o şi reducă la tăcere. Dacă în ceea ce priveşte primul obiectiv, organele represive au înregistrat succese, acest lucru nu s-a întâmplat în cazul celui de-al doilea. În ciuda hărţuirilor, ameninţărilor sau injuriilor proferate la adresa sa, Doina Cornea a continuat să scrie şi să pledeze cu voce tare pentru o viaţă trăită în adevăr şi pentru un comportament social în care implicarea şi solidaritatea sunt componente fireşti.

În acest sens, deşi dezamăgită de lipsa de reacţie şi de resemnarea celor din jur, Doina Cornea continua să lupte, iar motivaţia sacrificiilor inerente disidenţei transpare din rândurile pe care le scria, la 1 iulie 1989, în jurnalul său: „Mă mai întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să rămânem indiferenţi la oprimare, minciună, nedreptate. A nu le denunţa ar însemna oarecum a participa la consolidarea, dacă nu chiar la săvârşirea lor, ca autori morali”[2].

Pentru articolul integral, vezi revista "Arhivele Totalitarismului", nr. 1-2/2012, pp. 138-156.

© Copyright Dissidentia 2012. 

---

[1] Ariadna Combes, Implicaţii filozofice şi morale în gândirea Doinei Cornea, în Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 7.

[2] Jurnal. Ultimele caiete urmate de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Bucureşti, 2009, p. 52.

Premiile "Mihai Botez" 2012

Ieri, 17 decembrie, la Şcoala gimnazială "Mihai Botez" (Şcoala nr. 87) din Bucureşti a avut loc  festivitatea de decernare a premiilor "Mihai Botez" pentru anul 2012. 

Înscriindu-se într-o tradiţie inaugurată cu mai mulţi ani în urmă de doamna Viorica Oancea, sora matematicianului şi disidentului anticomunist Mihai Botez, sprijinită îndeaproape de conducerea şcolii, evenimentul a avut drept scop premierea celor mai buni elevi, care s-au remarcat prin rezultate excepţionale  la învăţătură, dar şi printr-o conduită menită să-i recomande drept exemple.

Ca în fiecare an, selectarea celor mai merituoşi elevi nu a fost o sarcină tocmai uşoară, mulţi dintre aceştia remarcându-se prin rezultate foarte bune la disciplinele studiate. 

De la dreapta la stânga: Dna. director adjunct Netty Roman, 

premianţii Raluca Alexandra  Mocanu şi Daniel Rafa (cu diplome),

dna. Viorica Oancea şi dna. Ermona Zaharian

Laureaţi ai premiilor "Mihai Botez" pentru anul 2012 au fost desemnaţi Raluca Alexandra Mocanu, pentru disciplina limba engleză, şi Daniel Rafa, pentru disciplina matematică. 

Premiile au fost înmânate de doamna Viorica Oancea, în prezenţa doamnei director adjunct Netty Roman, a doamnei Ermona Zaharian, cunoscut pedagog, a Anei-Maria Cătănuş, dar şi colegilor celor doi laureaţi. 

Vizibil emoţionaţi, cei doi premianţi au împărtăşit celor prezenţi o parte din planurile lor de viitor. Daniel, un adolescent sigur pe el, visează să devină medic stomatolog, în vreme ce Raluca, o domnişoară delicată, pasionată de limba engleză, meditează încă la cea mai potrivită alegere pentru ea. Deşi diferiţi, ambii au toate datele pentru a reuşi: sunt muncitori, studiază intens şi, mai ales, pun pasiune în ceea ce fac.

În ecuaţia succesului acestor elevi trebuie să amintim însă şi rolul şcolii, al profesorilor care-i pregătesc pe aceşti copii şi pe alţii ca ei. Faptul că există elevi care reuşesc sa-şi atingă şi să-şi depăşească potenţialul se datorează în primul rând profesorilor care-i descoperă şi care le hrănesc setea de cunoaştere. Iar la şcoala "Mihai Botez" există cu siguranţă astfel de oameni. Doamna director adjunct Netty Roman se numără fără îndoială printre aceştia.

Apoi, atunci când profesorilor li se alătură oameni din afara şcolii, dornici să-şi ofere sprijinul, reţeta succesului se mai îmbogăţeşte cu un ingredient.

Ca în fiecare an, premiile Mihai Botez au ajuns la unii dintre cei mai buni elevi ai şcolii 87. Şi tot ca în fiecare an, evenimentul a oferit prilejul evocării personalităţii patronului spiritual al şcolii, matematicianul Mihai Botez.

Într-o lume care-şi găseşte tot mai greu reperele corecte, Mihai Botez poate oferi un model de  urmat, prin calităţile intelectuale, prin evoluţia profesională şi, mai ales, umană. 

În fapt, acordarea premiilor "Mihai Botez" reprezintă o punere în practică a unuia dintre crezurile matematicianului român: Excelenţa merită şi trebuie să fie răsplătită!

Un război niciodată declarat: Securitatea versus Europa Liberă

Instrumente de luptă ale S.U.A. în războiul propagandistic împotriva lumii comuniste, posturile de radio Europa liberă şi Libertatea au reprezentat şi un vector de ingerinţă în afacerile interne ale statelor comuniste. Pentru cetăţenii Europei de Est şi ai Uniunii Sovietice însă, REL/RL au reprezentat una dintre puţinele posibilităţi de a păstra legătura cu lumea de dincolo de Cortina de Fier.
Prin decizia de creare a posturilor de radio de substituţie REL/RL, în 1949, Statele Unite au avut în vedere raţiuni pragmatice, urmărind ca prin structura şi conţinutul editorial al celor două posturi, unificate în anul 1976, să se încurajaze acţiunile de opoziţie în interiorul statelor comuniste. În acest sens, posturile au fost organizate în departamente/secţii naţionale, programele au fost difuzate în limbile materne, iar redacţiile au fost populate cu emigranţi proveniţi din ţările comuniste, mulţi dintre aceştia fiind persoane care se bucuraseră de recunoaştere în domeniul în care activaseră în ţară.

Richard H. Cummings, 

Securitatea contra Radio Europa Liberă, 

traducere de Traian Bratu şi Lia Galic, 

Adevărul, IRIR, 2011, 269 p.

La provocările ridicate de existenţa REL/RL, regimurile comuniste au răspuns cu o serie de măsuri menite să blocheze activitatea postului de radio, mergând de la bruierea emisiei, la identificarea şi sancţionarea cetăţenilor care nu doar audiau postul, ci şi menţineau legătura cu acesta, transmiţând informaţii din ţară. La acestea s-a adăugat încercarea de a exercita o influenţă asupra alcătuirii conţinutului editorial al postului, prin presiuni exercitate asupra redactorilor REL/RL sau prin infiltrarea de agenţi în interiorul posturilor.

Angajaţii REL/RL au devenit ţintele atacurilor psihologice, fiind hărţuiţi permanent, ameninţaţi, atât ei, cât şi familiile lor. Totodată, s-a încercat discreditarea acestora în faţa colegilor, dar şi a conducerii americane a postului. În cazuri extreme, angajaţi sau colaboratori ai postului au fost ţintele unor atacuri care le-au pus viaţa în pericol, unele dintre acestea soldându-se chiar cu decesul celor vizaţi. Deşi, în toate aceste situaţii, principalele suspiciuni au mers în direcţia serviciilor de securitate ale statelor comuniste, doar pentru o parte dintre acestea cercetările desfăşurate au putut duce la concluzia clară a implicării organelor represive din ţările comuniste.

Modului în care statele comuniste şi serviciile lor de informaţii au ales să lupte dincolo de graniţele lor împotriva REL/RL îi este dedicată şi cartea lui Richard H. Cummings, Securitatea contra Radio Europa Liberă.

Cartea, aşa cum reiese şi din titlu, se concentrează în mod special asupra acţiunilor întreprinse de regimul de la Bucureşti şi Securitatea românească împotriva REL şi a redactorilor secţiei româneşti a postului. Acestora le sunt alocate patru din cele şapte capitole ale lucrării. În plus, autorul a adăugat secţiunilor dedicate României alte două capitole care abordează operaţiuni ale serviciilor secrete bulgare şi sovietice. În acest sens, autorul prezintă cazul asasinării opozantului bulgar, Gheorghi Markov, dar şi operaţiunile de penetrare a REL, prin infiltrarea de agenţi, coordonate de sovietici.

Un capitol lămuritor şi binevenit în economia lucrării este cel introductiv. Acesta accentuează principalele momente din evoluţia REL/RL, de la primele discuţii referitoare la modalităţile de transmitere de ştiri şi informaţii către popoarele aflate sub dominaţie sovietică, din 1947-1948, la înfiinţarea Comitetului pentru o Europă liberă, la New York, la 17 mai 1949, transmiterea primului program către Cehoslovacia, la 4 iulie 1950, evenimentele din Ungaria, 1956, şi influenţa acestora asupra modificărilor operate la nivelul funcţionării REL, până la transformările din anii 1970, respectiv unificarea REL-RL.

Din perspectiva documentării, volumul lui Richard Cummings face apel la o gamă variată de surse: documente provenite din arhiva STASI, materiale redactate de serviciile de informaţii maghiare, aflate în posesia autorului, documente din arhiva CNSAS, surse de istorie orală. În cazul celor din urmă, autorul face apel în principal la propria memorie, în calitate de participant – observator activ la evenimentele prezentate. În acest context, trebuie să precizăm faptul că Richard Cummings a fost şeful Serviciului de Securitate al REL/RL începând cu 1980. Mărturiilor sale li se adaugă cele ale unor persoane care au fost martori la evenimente, respectiv angajaţi sau colaboratori ai REL/RL. Sursele menţionate sunt completate de volume de specialitate pe problematica evoluţiei REL/RL sau a serviciilor secrete.

Raportat la bibliografia folosită de autor, trebuie să remarcăm totuşi faptul că deşi analiza vizează în special Securitatea din România, autorul foloseşte în documentarea sa foarte puţine surse româneşti. Avem aici în vedere cele doar câteva documente elaborate de Securitate la care autorul face trimitere în interiorul lucrării, unele fiind redate in extenso în anexele lucrării – Plan de măsuri în cazul Noel Bernard, conspirativ „Şacalul” (Anexa D), o telegramă cifrată (Anexa F), o Informare privind stadiul îndeplinirii sarcinilor din Programul de măsuri „Eterul” (Anexa G) –, precum şi două documente redactate după 1989 şi având ca sursă Serviciul Român de Informaţii.

 De asemenea, consultând bibliografia de la sfârşitul lucrării, putem remarca faptul că din cele 40 de cărţi menţionate, doar două vizează în mod direct România, respectiv cartea lui Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea, şi memoriile generalului de Securitate defector, I.M. Pacepa.

Parţial o carte de mărturii, parţial o carte de analiză, volumul lui Richard Cummings încearcă să elucideze o serie de evenimente traumatice care au vizat REL/RL şi pe o serie de angajaţi ai secţiei române a postului. Este vorba despre atacul cu bombă de la sediul Europei libere de la Munchen, din 21 februarie 1981, la tentativa de asasinat la adresa lui Emil Georgescu petrecută câteva luni mai târziu, dar şi numeroasele ameninţări proferate la adresa altor angajaţi ai secţiei româneşti, printre aceştia Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu. În spatele tuturor s-au aflat - încearcă să demonstreze autorul - regimul de la Bucureşti şi Securitatea românească, prin secţia sa externă CIE/DIE.

Prin abordarea temelor menţionate autorul încearcă să ofere explicaţii asupra unor evenimente asupra cărora persistă semne de întrebare: cine şi de ce a orchestrat atacurile împotriva sediului REL sau a lui Emil Georgescu? a dezvoltat România o armă secretă cu care a asasinat prin iradiere figuri importante ale secţiei române de la REL?

De interes pentru publicul din România, aceste întrebări îşi găsesc însă doar parţial răspunsul în lucrarea lui Richard Cummings.

În capitolul al II-lea al lucrării, intitulat Ultimul tangou la München: Carlos Şacalul şi atentatul de la Europa liberă, autorul zugrăveşte tabloul evenimentelor care au dus la atentatul din februarie 1981, încercând totodată să stabilească instigatorii, executanţii şi contextul în care au avut loc pregătirea şi executarea atentatului.

Astfel, plecând de la contactele iniţiate de Securitatea românească şi teroristul Carlos la finele anilor 1980, în vederea eliminării generalului defector Ion Mihai Pacepa, autorul stabileşte o legătură de cauzalitate directă între Securitatea românească, Carlos şi atentatul de la Europa liberă: „Pacepa nu avea cum să ştie ori să-şi imagineze că fuga sa, ca o ironie a sorţii, avea să ducă, în cele din urmă, la atentatul comis de Carlos asupra postului de radio Europa liberă la 21 februarie 1981” (p. 52).

Deşi autorul invocă mai multe surse pentru a demonstra implicarea directă a regimului de la Bucureşti în atentatul comis la adresa REL, informaţiile, documentele prezentate, precum şi maniera de analiză lasă loc echivocului.

Principalele surse folosite de autor în susţinerea acestei ipoteze sunt un Plan de măsuri în cazul Noel Bernard, conspirativ „Şacalul”, elaborat de UM 0544 a DSS, la 18.08.1980, şi o serie de rapoarte ale serviciilor secrete maghiare privind monitorizarea convorbirilor telefonice pe care Carlos le-ar fi avut cu membri ai organizaţiei teroriste, dar şi cu lt.col. Sergiu Nica, persoana care asigura contactul cu „Şacalul” pentru Securitatea română. Monitorizarea activităţii lui Carlos de către serviciile secrete s-a făcut în condiţiile în care teroristul venezuelean şi organizaţia sa au folosit Budapesta ca locaţie pentru bază lor de operaţiuni în intervalul 1979-1985.

Primul document conţine, aşa cum subliniază autorul, „singura referinţă directă cunoscută până acum la atentatul cu bombă” (p. 54). Dedicat în mare parte măsurilor care urmau a fi luate împotriva directorului secţiei româneşti, Noel Bernard, un fragment al planului de măsuri vorbeşte despre „întreprinderea de măsuri speciale în scopul paralizării obiectivului „Europa liberă”. Se avea în vedere studierea (s.n.) clădirilor şi instalaţiilor postului, sistemul de pază şi securitate punctele vulnerabile etc., în scopul găsirii unor căi şi soluţii concrete pentru folosirea mijloacelor adecvate în vederea avarierii şi distrugerii clădirilor şi instalaţiilor postului de radio Europa liberă, prin plasarea de explozivi, provocarea de incendii etc. (p. 54).

În sprijinul ipotezei implicării regimului de la Bucureşti în atentat, autorul face apel la un raport maghiar de monitorizare a convorbirilor telefonice purtate de Carlos cu membri apropiaţi din organizaţie, precum şi cu Sergiu Nica, înainte şi după producerea atentatului. Potrivit autorului, între cei doi ar fi avut loc mai multe convorbiri telefonice înainte şi după producerea atentatului. În ceea ce priveşte provenienţa documentului citat, autorul precizează că acesta a fost transmis alături de alte documente procuraturii germane şi că astfel a ajuns în posesia unor copii. Este greu de identificat însă momentul când s-a produs acest lucru, pentru că autorul nu indică nicio dată.

Analizarea mai atentă a surselor la care face apel autorul, dar şi raportarea acestora la informaţiile pe care însuşi autorul le oferă în continuare, indică faptul că episodul atentatului de la Europa liberă este departe de a fi elucidat. Asemeni unui puzzle incomplet, o parte din piesele menite să completeze tabloul atentatului de la REL fie nu se potrivesc, fie lipsesc.

În ceea ce priveşte Planul de măsuri elaborat în 1980, putem remarca faptul că acesta conţine o serie de măsuri care se preconiza a fi luate într-un anumit interval de timp. În lipsa altor documente care să fie coroborate cu acesta, este greu de stabilit dacă sarcinile dispuse au fost îndeplinite sau nu. Şi, mai departe, dacă odată îndeplinite, au generat alte măsuri, precum trecerea la pasul următor, al punerii în practică a unui atentat.  Ceea ce reţine atenţia este însă faptul că documentul citat, elaborat în cadrul UM 0544, nu este avizat la un nivel superior al DSS, respectiv de către ministrul de interne, Tudor Postelnicu sau lt.col. Iulian Vlad. În condiţiile în care cei doi aprobau planuri de măsuri împotriva unora dintre disidenţii din România, este greu de crezut că un demers care ar fi avut ca finalitate un atentat asupra REL să se desfăşoare fără girul celor doi.

De asemenea, şi asupra monitorizărilor serviciilor secrete maghiare citate de autor planează semne de întrebare. Acestea devin preganante în condiţiile în care autorul citează răspunsul oficial al procurorului general al Ungariei, Györgyi Kalman, în legătură cu investigaţia făcută în Ungaria asupra grupului Carlos. Astfel, dacă în documentul citat oficialul maghiar prezintă ca o certitudine comiterea atentatului de către Carols şi membrii grupării sale, acelaşi document nu face nicio referire la eventualele legături ale teroristului venezuelean cu Securitatea română. Mai mult, în document sunt menţionate exclusiv convorbirile telefonice dintre Carlos şi executanţi, nu şi cele care ar fi avut loc între Carlos şi Sergiu Nica. Sfârşitul scrisorii procurorului maghiar este în măsură să adâncească şi mai mult confuzia: „Benzile de magnetofon pe care au fost înregistrate convorbirile telefonice interceptate şi menţionate mai sus au fost şterse şi refolosite. Nu există probe adiţionale care să confirme sau să infirme datele operative descoperite în cursul investigaţiei noastre” (p. 74).

În ceea ce priveşte atentatul de la Europa Liberă, partea română a susţinut neimplicarea în acest eveniment. În acest sens, autorul citează răspunsul oficial al directorului SRI, Virgil Măgureanu, primit în 1992. Acesta confirmă contactarea lui Carlos în vederea neutralizării lui I.M. Pacepa, acţiunile de intimidare la adresa anagajaţilor postului, însă, în legătură cu atentatul de la Europa liberă, Măgureanu afirmă: „Deşi structurile externe ale Securităţii aveau ca sarcină neutralizarea celor mai activi angajaţi ai postului, nu rezultă ca fostul DSS să fi fost implicat în atacarea REL, la 21 februarie 1981”. În acest context, trebuie să menţionăm că nici în raportul scris de Sergiu Nica în 1990, citat de asemenea de autor, nu există vreo referire la atentat (Anexa C).

Analizarea modului în care Securitatea a acţionat împotriva secţiei româneşti a Europei libere face obiectului capitolelor III, IV şi V. Cu acest prilej sunt prezentate ameninţările şi tentativa de asasinat asupra lui Emil Georgescu, dar şi măsurile luate împotriva lui Vlad Georgescu sau Noel Bernard.

Aici, ca şi în cazul capitolului dedicat atentatului de la Europa liberă, evenimentele nu sunt prezentate într-o manieră clară, simţindu-se totodată lipsa unei analize critice a surselor. În anumite cazuri, autorul se mulţumeşte să expună faptele, să prezinte versiunile celor implicaţi în evenimente fără să pună sub semnul întrebării cele afirmate. Întreaga responsabilitate este lăsată pe umerii cititorului, autorul lăsând impresia că se derobează de asumarea unui punct de vedere tranşant.

Un exemplu în acest sens este dat de prezentarea a ceea ce ar fi putut fi una dintre ultimele încercări de asasinare a lui Emil Georgescu. Petrecută la un an după ce redactorul Europei libere fusese înjunghiat de 22 de ori, această ultimă tentativă de asasinare a fost dejucată prin faptul că atentatorul s-a prezentat la ambasada S.U.A. din Bonn şi a povestit cum fusese racolat de Securitate pentru a-l ucide pe Emil Georgescu. Potrivit acestuia, racolarea se produsese împotriva  voinţei sale, iar ulterior, la întâlnirea cu un anume colonel Tudor, i s-a spus că trebuie să asasineze un „bandit” care lucra pentru secţia română a Europei Libere (p. 113).  Dincolo de fantasticul poveştii expuse de Adrian C., surprind comentariile autorului, în măsură să valideze povestea spusă de presupusul „defector”: „Povestea lui C. legată de recrutarea sa de către colonelul Tudor era plauzibilă: existau informaţii despre existenţa unui colonel Tudor în Securitate” (p. 113).

Prin vehicularea unei avalanşe de informaţii referitoare la atentate, arvunirea  de terorişti, racolarea de cetăţeni români sau străini pentru a comite asasinate, autorul reuşeşte să realizeze un portret cu tuşe extrem de îngroşate al Securităţii din România. În aceste condiţii, pericolul ca realitatea să se confunde cu ficţiunea este suficient de mare.

În cazul Emil Georgescu, victimă deja a unui atac care puţin a lipsit să-l coste viaţa, vehicularea ideii că regimul de la Bucureşti persista în hotărârea de a-l asasina pe E. Georgescu vine pe filiera unui raport al Ministerului de Interne vest-german din 1982, în care se spunea: „După eşecul acestui atentat, alte persoane din serviciile secrete române au primit misiunea de a-l lichida pe emigrantul român o dată pentru totdeauna” (p. 112). Fără a avea acces la sursele care au condus la concluzia exprimată de instituţia germană, nu putem să nu ne punem întrebarea dacă regimului Ceauşescu, extrem de preocupat de imaginea sa externă, i-ar fi folosit o nouă tentativă de asasinat la adresa lui Emil Georgescu, în condiţiile în care cazul Georgescu era viu în conştiinţa publică occidentală.

Faptul că regimul de la Bucureşti a privilegiat modalităţi de acţiune mai puţin vizibile împotriva redactorilor REL şi mai ales a conducerii secţiei, poate fi exemplificată prin cazul Vlad Georgescu. 

Şi în acest caz, autorul pare a înclina balanţa în favoarea percepţiilor existente în epocă vizavi de planurile Securităţii pentru noul director al secţiei româneşti. În  acest sens, citează un fragment dintr-o relatare aparţinând lui Nestor Rateş: „Securitatea nu-şi făcea iluzii în privinţa felului în care avea să conducă postul de radio. De la bun început, au conceput planul neutralizării lui complete. [...] Însemna lichidarea” (p. 124).

Analiza dosarelor de la Securitate ale lui Vlad Georgescu indică o supraveghere constantă a activităţilor acestuia. Erau urmăriţi membrii familiei, prieteni, erau racolaţi informatori în rândul apropiaţilor acestuia. Detalii despre starea de sănătate sau despre locuinţă erau documentate permanent. Securitatea a recurs la o multitudine de măsuri pentru a-l şantaja pe Vlad Georgescu, folosindu-se de legăturile pe care acesta le avusese în ţară cu Securitatea, pentru a-l ameninţa, pentru a-l discredita în faţa colectivului de REL şi chiar a conducerii postului. Hăţişul metodelor folosite de Securitate a fost unul înfiorător, menit a crea senzaţia că nimic şi nimeni nu te puteau apăra de ea. Cu toate acestea, din informaţiile existente până acum, Securitatea nu a trecut în cazul lui Vlad Georgescu la acţiuni care să atenteze la viaţa acestuia.

În ansamblu, lucrarea lui Richard H. Cummings are meritul de a ne readuce în atenţie practicile Securităţii la adresa celor care, din redacţiile Europei libere, transmiteau cuvântul liber.

Intimidarea, hărţuirea, discreditarea au fost instrumente pe care Securitatea română le-a folosit în mod constant la adresa angajaţilor români. Alături de acestea, trimiterea bombelor deghizate în cărţi, molestarea angajaţilor postului au urmărit acelaşi scop: să sădească frica, să-i determine să părăsească postul şi să abandoneze lupta.

Toate acestea au fost documentate atât prin mărturiile victimelor, cât şi prin nenumărate documente elaborate chiar de braţul înarmat al regimului, Securitatea.

Pentru toate celelalte practici amintite în acest volum, înainte de exprimarea unor puncte de vedere definitive, este nevoie de o cercetare mai riguroasă, care să aibă în vedere sursele existente, provenienţa, dar şi credibilitatea lor, contextul în care au fost produse.

Pentru că, deşi istoria se reţine mai bine atunci când este spusă sub forma unei poveşti, nu mai este istorie atunci când devine poveste.

"Arhivele Totalitarismului", nr. 3-4/2012, pp. 270-275.

© Copyright Dissidentia 2012.

INST la Târgul de carte Gaudeamus 2012

Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului îi aşteaptă pe toţi cei interesaţi de publicaţiile INST la Târgul de carte Gaudeamus 2012, în cadrul standului de carte al Editurii Academiei Române, stand 113, ultimul nivel din interiorul Pavilionului Central Romexpo.

Târgul de carte se desfăşoară în perioada 21.11.2012 - 25.11.2012, între orele 10.00-20.00.

Lista celor mai noi volume poate fi accesată făcând click pe "publicaţiile INST".

De asemenea, INST vă semnalează apariţia numerelor pe 2012 a revistei "Arhivele Totalitarismului"

"Arhivele Totalitarismului", nr. 1-2/2012

 Din sumar:

Kari Alenius, The Successes and Failures of German War Propaganda in Estonia, 1941-1944

Schlett András, Success and Failure of the Hungarian Agrarian Model, 1960-1990

Liliana Corobca, Incursiune în cenzura sovietică (Glavlit), 1922-1991  

Radu Florian Bruja, Liga Apărării Naţional Creştine în Bucovina, 1926-1928. Între organizare şi scindare

Radu Petrescu, Anihilarea „bandei” colonelului Arsenescu de pe Muntele Roşu. Rolul jucat de Traian Marinescu-Geagu şi Alexandru Alexandrescu     

Dan Cătănuş, Iluzia normalităţii: Academia Română la începutul regimului Nicolae Ceauşescu

Ana-Maria Cătănuş, Drumul către libertate. Doina Cornea şi disidenţa românească în anii 1980   

Florin Abraham, Provocări epistemologice ale teoriei totalitarismului, I

Alexandru-Murad Mironov, Federalismul european în atenţia Siguranţei, 1926, I        

Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii. Represiunea totală, 1957-1962, XXXI   

Claudiu Degeratu, Nicolae Ceauşescu şi „noii ilegalişti” ai P.C.R., 1965-1968     

     

Florin-Răzvan Mihai, Cristina Diac, Deportarea etnicilor germani din România în U.R.S.S., 1945-1949

Flori Bălănescu, Vasile Paraschiv (1928-2011)

Florin-Răzvan Mihai, Gheorghe (Gogu) Rădulescu (1914-1991)

"Arhivele Totalitarismului", nr. 3-4/2012

Din sumar:

Marius Tărîţă, Ideologie şi literatură în R.S.S. Moldovenească, 1945-1948     

Éva Cseszka, Economic Type Trials in the Rákosi Regime in Hungary 1947-1953   

Marian-Alin Dudoi, Un proces politic în România: cazul petrolistului Alexander W. Evans, 1948      

Dan Cătănuş, Devieri politico-ideologice în P.C.R.: împăciuitorismul

Dumitru Lăcătuşu, Tudor Sepeanu – mărirea şi decăderea unui ofiţer al Securităţii

Tudor Vlădescu, The Literature of Resentment in the Romanian Socialist Propaganda Novel. An Introduction to a Study of Fear in Fiction

Ana-Maria Cătănuş, Dorin Tudoran şi condiţia intelectualului român sub comunism  

Vasile Buga, Controverse româno-sovietice 

privind prelungirea valabilităţii Tratatului de la Varşovia, 1984-1985

Petre Opriş, Un complot militar împotriva preşedintelui României, octombrie 1984   

Corneliu Pintilescu, Analiza comparată a totalitarismului: Perspective anglo-saxone şi germane după 1989           

Florin Abraham, Provocări epistemologice ale teoriei totalitarismului, II

Cristina Roman, Istorie şi politică. Cazul aniversării a 60 de ani de la Marea Unire

Florian Banu, Discursul istoric contemporan între ştiinţa istoriei şi istoria-rechizitoriu

Raluca Nicoleta Spiridon, Şerban Cioculescu (1902-1988)

Florin Şandru, Neculae Trâmbaciu (1902-1955)

Ion Constantin, Onisifor Ghibu (1883-1972)

Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952

Dan Cătănuş, Vasile Buga (editori), Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952, I.N.S.T., Bucureşti, 2012, 238 p. ISBN 978-973-7861-57-3; format 13x20cm

 

Întâlnirile dintre Gh. Gheorghiu-Dej şi I.V. Stalin au jucat un rol major în evoluţia P.C.R. şi a societăţii româneşti, în primii ani ai epocii postbelice. Totuşi, în ciuda importanţei lor, în istoriografia actuală există încă numeroase confuzii în legătură cu datele la care au avut loc întâlnirile cu Stalin, participanţii şi subiectele discutate, iar unele dintre aceste întâlniri sunt practic necunoscute. 

Volumul Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952 încearcă să reconstituie vizitele liderului P.C.R. la Stalin, coroborând informaţiile furnizate de documentele româneşti şi cele sovietice, precum şi de lucrările memorialistice sau jurnalele unora dintre participanţii la aceste întâlniri.

Întrucât în literatura de profil circulă multe versiuni asupra întâlnirilor cu Stalin, în realizarea volumului au fost selectate doar acele surse legate direct de întâlnirile respective: stenograme sau note de convorbire din arhivele româneşti şi sovietice, respectiv relatări făcute de participanţii la întâlniri (Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza, A.I. Vâşinski, gen. Ivan Susaikov, Gh. Apostol, Gh. Gaston Marin, Al. Bârlădeanu). În mod excepţional, au fost extrase unele informaţii care, deşi sunt indirecte, provin din jurnalele sau lucrările memorialistice ale unor autori ce au avut un contact direct cu Dej, iar relatările lor pot prezenta interes pentru subiectul abordat (Gheorghi Dimitrov, Silviu Brucan, Paul Sfetcu).

Pentru o mai bună orientare a cititorului, la începutul lucrării există o cronologie a întâlnirilor dintre Gheorghiu-Dej şi Stalin, reconstituite pe baza informaţiilor din documentele româneşti şi sovietice (un rol important l-a jucat în această privinţă Jurnalul primirilor la Stalin de la Kremlin). De asemenea, volumul conţine o bogată anexă documentară, care oferă informaţii suplimentare despre problemele abordate în întâlnirile dintre Gheorghiu-Dej şi Stalin şi care au o relevanţă deosebită pentru istoria agitată a României din perioada 1944-1952.

Prezentăm mai jos lista documentelor cuprinse în volum:

1.1945, ianuarie 4. Extras din Jurnalul lui Gheorghi Dimitrov cu privire la întâlnirea dintre I.V. Stalin, Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gh. Apostol, de la sfârşitul lunii decembrie 1944. 

2. 1961, 30 noiembrie - 5 decembrie. Fragment din intervenţia lui N. Ceauşescu la plenara C.C. al P.M.R., în care este menţionată întâlnirea lui Gh. Gheorghiu-Dej, a Anei Pauker şi a lui Gh. Apostol cu Stalin, de la sfârşitul lunii decembrie 1944. 

3. 1992. Fragment din memoriile lui Silviu Brucan, cuprinzând o relatare pe care Gheorghiu-Dej i-ar fi făcut-o autorului în legătură cu vizita întreprinsă la Stalin la sfârşitul lunii decembrie 1944. 

4. 1998. Fragment din volumul memorialistic al lui Gh. Apostol referitor la întâlnirea cu I.V. Stalin din luna decembrie 1944. 

5. 2008. Fragment din interviul realizat de Ion Jianu cu Gheorghe Apostol, în legătură cu întâlnirea pe care o delegaţie a conducerii P.C.R., formată din Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol, a avut-o la sfârşitul lunii decembrie 1944 cu Stalin. 

6. 1946. Relatări ale lui Petru Groza privind primirea sa şi a delegaţiei guvernamentale române de către Stalin, în timpul vizitei la Moscova (4-13 septembrie 1945). 

7. 1961, 29 noiembrie. Fragment din expunerea lui Gh. Gheorghiu-Dej la şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R., cu privire la întâlnirea pe care o delegaţie a guvernului român a avut-o cu Stalin, în septembrie 1945. 

8. 1946, 2-3 aprilie. Stenograma discuţiilor la care au participat I.V. Stalin, V.M. Molotov şi G.M. Malenkov, respectiv Gh. Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu, în problema pregătirii P.C.R. pentru campania electorală. 

9. 1961, 30 noiembrie – 5 decembrie. Fragment din Darea de seamă a delegaţiei C.C. al P.M.R. care a participat la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S., în care Gheorghiu-Dej menţionează discuţiile care au avut loc după 6 martie 1945 în P.C.R. în privinţa colaborării cu Gh. Tătărescu şi discuţia pe care a avut-o cu Stalin în acest sens. 

10. 1947, 2 februarie. Stenograma discuţiei lui I.V. Stalin cu Gh. Gheorghiu-Dej şi A. Pauker cu privire la situaţia din Partidul Comunist Român, relaţia cu partidele politice aliate şi restituirea unor plăţi către U.R.S.S. pe care România le făcea în contul Convenţiei de Armistiţiu. 

11. 1947, 4 februarie. Informare a maiorului Şkoda despre impresiile relatate de Gh. Gheorghiu-Dej în urma întâlnirii acestuia din 2 februarie cu I.V. Stalin. 

12. 1947, 10 februarie. Notă de convorbire a lui I.V. Stalin cu Gh. Gheorghiu-Dej cu privire la politica economică a guvernului României şi situaţia din P.C.R. 

13. 1947, 13-14 februarie. Fragment din jurnalul lui A.I. Vîşinski privind discuţiile avute cu Gh. Gheorghiu-Dej, în care acesta din urmă i-a comunicat impresiile sale în urma întâlnirilor cu I.V. Stalin, în timpul prezenţei la Moscova a delegaţiei comerciale a României. 

14. 1961, 29 noiembrie. Extras din expunerea lui Gh. Gheorghiu-Dej la şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R., cu privire la întâlnirile pe care acesta le-a avut cu Stalin la Moscova, în februarie 1947. 

15. 1961, 30 noiembrie - 5 decembrie. Relatare a lui Gh. Gheorghiu-Dej cu privire la întâlnirile cu Stalin, de la Moscova, din februarie 1947, pe parcursul discursului ţinut de Emil Bodnăraş la plenara C.C. al P.M.R. 

16. 1948, 3 februarie. Nota de convorbire a lui I.V. Stalin cu membrii delegaţiei guvernamentale române în frunte cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Petru Groza. 

17. 2000. Fragment din volumul memorialistic al lui Paul Sfetcu, fostul şef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, cuprinzând o relatare a acestuia din urmă despre modul cum Stalin i-a sugerat începerea lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră. 

18. 1949, ianuarie 10. Fragment din stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în care Gh. Gheorghiu-Dej relatează despre discuţiile avute la Moscova în problema creării Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. 

19. 2000. Relatare a lui Gheorghe Gaston Marin despre vizita pe care a întreprins-o la Moscova, împreună cu Gheorghiu-Dej, în iunie-iulie 1949, şi primirea celor doi comunişti români de către Stalin. 

20. 1951, 9-12 ianuarie. Raport realizat de Emil Bodnăraş şi Gheorghe Gheorghiu-Dej cu privire la Consfătuirea pe probleme militare a reprezentanţilor ţărilor de democraţie populară şi ai Uniunii Sovietice, care a avut loc la Moscova (fragment). 

21. 1961, 30 noiembrie - 5 decembrie. Stenograma plenarei C.C. al P.M.R., fragment din intervenţia lui Emil Bodnăraş privind întâlnirea cu Stalin din ianuarie 1951. 

22. 1952, 19-21 februarie. Fragment din stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. consacrată pregătirii şi aplicării reformei băneşti din 26 ianuarie 1952, în care Ana Pauker menţionează întâlnirea cu Stalin pe problema formelor de trecere la agricultura socialistă în România. 

23. 1952, 26 mai. Fragment din stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în care este menţionată discuţia cu Stalin în problema formelor optime de trecere la agricultura socialistă. 

24. 1957, 28–29 iunie şi 1–3 iulie. Cuvântul lui Miron Constantinescu la Plenara C.C. al P.M.R., în care este menţionată discuţia cu Stalin din martie 1951, în problema formelor de trecere la agricultura socialistă în România (fragment). 

25. 1961, 30 noiembrie-5 decembrie. Comentariu al lui Gh. Gheorghiu-Dej în timpul intervenţiei lui Nicolae Ceauşescu la plenara C.C. al P.M.R., în care este menţionată discuţia cu Stalin din martie 1951, în problema formelor de colectivizare a agriculturii. 

26. 1952, 19-21 februarie. Extras din Procesul verbal al şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în care este menţionată întâlnirea în care Stalin a evidenţiat necesitatea unei noi reforme băneşti în România. 

27. 1952, 19-21 februarie. Fragment din stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în care Gh. Gheorghiu-Dej relatează discuţia care a avut loc la Moscova, cu Stalin, în problema unei noi reforme monetare în România. 

28. 1952, 26 februarie. Fragment din stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în care Iosif Chişinevschi relatează modul cum a decurs întâlnirea cu Stalin în problema reformei băneşti, iar Emil Bodnăraş se arată îngrijorat de modul cum a fost aplicat „sfatul tovarăşului Stalin”. 

29. 1997. Fragment din volumul de interviuri realizat de Lavinia Betea cu Alexandru Bârlădeanu, în care acesta din urmă relatează despre întâlnirea cu Stalin din 28 martie 1951. 

30. 1956, 3-12 aprilie. Fragment din stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în care Gh. Gheorghiu-Dej relatează despre întâlnirea din 1952, în care Stalin i-a sugerat îndepărtarea „deviatorilor de dreapta”. 

31. 1961, 29 noiembrie. Fragment din stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în care Gh. Gheorghiu-Dej relatează despre despre întâlnirea din 1952 în care Stalin i-a sugerat îndepărtarea „deviatorilor de dreapta”. 

32. 1961, 30 noiembrie - 5 decembrie. Fragment din intervenţia lui Gh. Gheorghiu-Dej la plenara C.C. al P.M.R., în timpul cuvântării ţinute de Emil Bodnăraş, în care liderul partidului menţionează din nou întâlnirea din 1952 în care Stalin i-a sugerat îndepărtarea „deviatorilor de dreapta”. 

33. 2008. Fragment din interviul realizat de Ion Jianu cu Gheorghe Apostol, în legătură cu întâlnirea pe care o delegaţie a conducerii P.M.R. a avut-o cu Stalin, în 1952, în problema „devierii de dreapta” din partidul român. 

Anexe 

34. 1945, 4-13 septembrie. Notă privind convorbirea dintre Petru Groza şi un reprezentant sovietic, pe marginea primirii unei delegaţii a guvernului român de către I.V. Stalin, în timpul vizitei din septembrie 1945. 

35. 1946, 2 aprilie. Notă de convorbire redactată de partea sovietică privind discuţia lui V.M. Molotov şi G.M. Malenkov cu Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu despre proiectul programului electoral al Partidului Comunist Român. 

36. 1947, 23 ianuarie. Notă privind convorbirea dintre Gh. Gheorghiu-Dej şi A.I. Vîşinski, consacrată divergenţelor din conducerea P.C.R. Extras din jurnalul lui A.I. Vîşinski. 

37. 1947, 29 ianuarie. Notă privind convorbirea pe care S.I. Kavtaradze, ambasadorul U.R.S.S. în România, a avut-o cu Emil Bodnăraş, secretarul general al Consiliului de Miniştri, în problema retrocedării insulelor de pe braţul Chilia al Dunării, ocupate abuziv de armata sovietică la 24 octombrie 1940. 

38. 1947, 30 ianuarie. Raport al generalului I.Z. Susaikov către A.I. Vîşinski cu privire la discuţia pe care cel dintâi a avut-o cu Gh. Gheorghiu-Dej, în problema situaţiei social-politice din România. 

39. 1947, post 26 ianuarie – ante 7 februarie. Material informativ pregătit de aparatul M.A.E. al U.R.S.S. ca răspuns la dorinţa conducerii române de a se revedea modalitatea de îndeplinire a propriilor obligaţii în baza art. 10 şi 12 din Convenţia de Armistiţiu (fragment). 

40. 1947, 7 februarie. Notă de convorbire dintre Gh. Gheorghiu-Dej şi A.I. Vîşinski cu privire la interpretarea de către partea română a articolelor din Convenţia de Armistiţiu. Extras din jurnalul lui A.I. Vîşinski. 

41. 1947, 8 februarie. Notă privind primirea lui Gh. Gheorghiu-Dej la A.I. Vîşinski, în legătură cu condiţiile referitoare la achiziţionarea de cereale din S.U.A. şi reglementarea divergenţelor cu partea sovietică privind interpretarea articolelor din Convenţia de Armistiţiu. Extras din jurnalul lui A.I. Vîşinski. 

42. 1947, 18 februarie. Notă privind discuţia lui A.I. Vîşinski cu Gh. Gheorghiu-Dej pe marginea tratativelor româno-americane în privinţa achiziţiei de cereale din S.U.A. şi deplasarea unor economişti sovietici în România. Extras din jurnalul lui A.I. Vîşinski. 

43. 1947, 10 iunie. Raportul generalului I.Z. Susaikov către Mihail Suslov, secretar al C.C. al P.C.(b) al U.S., conţinând o informare a lui Emil Bodnăraş în legătură cu situaţia din conducerea P.C.R. 44. 1967, 2 noiembrie. Fragment din declaraţia dată de Dumitru Petrescu în faţa comisiei de partid însărcinată de Nicolae Ceauşescu cu revizuirea „cazului Pătrăşcanu”, în legătură cu o discuţie care ar fi avut loc între Stalin, Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker privind prezenţa lui Pătrăşcanu în Biroul Politic al C.C. al P.M.R.