Disidenţa – o pledoarie pentru adevăr. Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete

Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional pentru Studii asupra comunismului, 2009, 288p

„Uneori, o chemare tardivă este un act de har divin care operează în noi cu o forţă invincibilă. Ea ne împinge la acte de eroism, care, pentru omul comun, par acte de nebunie. Şi sunt privite sub specia lumii, căci înţelepciunea lumii acesteia, cuminţenia ei se reduc la declararea principiului conservării ca suprem principiu de existenţă”.

Dacă nu ar fi fost scrise de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cuvintele de mai sus ar fi putut fi scrise la fel de bine de Doina Cornea. Având istorii personale foarte diferite atât părintele Calciu, cât şi Doina Cornea au ales să urmeze calea adevărului, să păşească în afara canoanelor impuse de realităţile unui regim comunist, ceea ce i-a adus într-o poziţie de conflict deschis cu autorităţile.

Esenţa disidenţei Doinei Cornea a constituit-o asumarea publică a unei stări de normalitate, caracterizată prin refuzul minciunii, devoalarea abuzurilor, sancţio-narea, fie numai verbală, a nedreptăţii.

Asemeni altor opozanţi, intrarea în disidenţă a Doinei Cornea s-a produs gradual. Aşa cum ea însăşi recunoştea, multă vreme a trăit în retragere, nefiind unul dintre acei intelectuali care să aplaude, însă nici nu a avut curajul să spună „nu” (p.152). Disidenţa Doinei Cornea a fost marcată de o trecere dintr-un plan interior – eliberarea spirituală, în primă fază – într-unul  exterior, al acţiuniilor concrete – elaborarea şi răspândirea samizdatelor, redactarea de scrisori deschise, solidari-zarea cu acţiunile altor intelectuali sau a altor categorii sociale. Astfel, s-a realizat acea legătură indisolubilă între asumarea interioară a unui set de valori şi atitudini şi manifestarea lor în spaţiul public, în fapt caracteristica principala a oricărei disidenţe autentice. „Mă mai întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să ramânem in-diferenţi la oprimare, minciună, nedreptate. A nu le denunţa ar însemna oarecum a participa la consolidarea, dacă nu chiar la săvârşirea lor, ca autori morali” (p. 52).

Lucarea de faţă este alcătuită din două părţi principale, Jurnalul, ale cărui însemnări se întind din anii ’88-’89 până în 2007, şi dialogul dintre Doina Cornea şi cei doi copii ai ei, Ariadna Combes şi Leontin Iuhas, dialog moderat de Georgeta Pop. Acestora li se adaugă un calup de fotografii şi câteva documente extrase din dosarul de Securitate al Doinei Cornea.

Însemnările, dar şi rememorările sale, coroborate cu cele ale copiilor ei, au meritul de a accentua o serie de episoade, precum arestarea din 1987, de a oferi detalii, privind, de exemplu, elaborarea samizdatelor sau modalităţile de transmitere a textelor sale în străinătate (de exemplu, lipirea a două vederi identice, între cele două aflându-se o foiţă pe care era scris un text cu lupa).

Deşi informaţiile oferite în lucrare nu sunt cu totul inedite, publicul din România fiind deja familiarizat cu activitatea Doinei Cornea din cărţile publicate după 1990, articole de presă sau interviuri, credem că meritul cel mai mare al cărţii este acela de a ne introduce în universul unei persoane care s-a construit spiritual, uman, civic pas cu pas şi pentru care disidenţa a devenit singura modalitate pentru  a se putea simţi liberă. Astfel, valorile, experienţele acumulate pe parcursul vieţii unei persoane s-au sedimentat, etapă cu etapă, în centrul acestei deveniri aflându-se Dumnezeu şi virtuţile cele mai importante: iubirea, adevărul, răbdarea, umilinţa, care nu se câştigă odată pentru totdeauna, ci se exersează zi de zi.

Experienţele copilăriei, chiar şi cele traumatizante, precum cel al ocupării Transilvaniei de Nord de către unguri în 1940, au avut un important caracter formator.

Drama „micii făpturi”, Doina Cornea, „trezită de la o zi la alta fără patrie, într-o ţară străină, neprimitoare, într-o limbă pe care nu o mai înţelegeam” (p. 31), descrisă cu atât de multă delicateţe şi forţă în acelaşi timp, a fost drama multor altor familii de români din Transilvania. 

Potrivit Doinei Cornea, atunci „a învăţat să  nu se lase îngenuncheată” şi a mai învăţat ceva: „cum nu trebuie să se poarte o majoritate etnică faţă de o minoritate conlocuitoare în acelaşi stat” (p. 31).

Din perspectiva acestor evenimente, luările de poziţie ale Doinei Cornea din anii ’80 nu au ocolit situaţia minorităţii maghiare din România.

Intrarea în disidenţă a Doinei Cornea s-a produs treptat, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai conştientă de potenţialul distructiv, mai ales spiritual, al regimului comunist.

Asemeni  multor intelectuali români, impresionaţi de „unda de libertate” a anilor 1965-1968, Doinea Cornea a început să resimtă în anii ’70 dezamăgirea provocată de reîntoarcerea la un regim dogmatic, puternic ideologizat, care-şi făcea simţită prezenţa în toate domeniile, inclusiv în învăţământ, cu precădere în cel universitar, unde Doina Cornea activa din 1958. Drept urmare, din ultima jumătate a anilor ’70, D. Cornea începe să critice public o serie de neajunsuri, precum criza alimentelor, sau să întreprindă acţiuni de solidarizare cu puţinii intelectuali români care se opuneau regimului.

  Astfel, în semn de solidaritate cu mişcărea iniţiată de Paul Goma în primăvara anului 1977, Doina Cornea traducea la seminar împreună cu studenţii o nuvelă din singura lucrare a lui Goma publicată în România, Camera de alături.

În anii următori, D. Cornea a adresat mai  multe memorii autorităţilor statului, iar în 1982, expedia primul text în Occident, difuzat la Radio Europa Liberă. În textul intitulat Scrisoare celor care nu au încetat să gândească autoarea identifica una din cauzele dificultăţilor abătute asupra României: „devalorizarea culturală şi spirituală a societăţii noastre, în urma impunerii unei ideolgii reducţioniste, sterilizante” (Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, 1991, p. 13-17).

Totodată, D. Cornea accentua rolul profesorilor în formarea tinerelor generaţii, îndemnând-i pe aceştia să manifeste curaj şi creativitate în lucrul cu elevii lor. Ea însăşi a încercat să-şi înveţe studenţii să gândească liber, să-şi lărgească orizontul, să aprecieze critic informaţiile primite, drept pentru care discuta la ore texte din filozofia occidentală, texte religioase sau fragmente din opera lui Mircea Eliade.

De altfel, la începutul anilor ’80, D. Cornea a tradus şi prefaţat lucrarea lui M. Eliade, Încercarea labirintului, care a circulat în samizdat în 100 exemplare.

Dezvăluirea din greşeală de către realizatorul emisiunii de la Europa Liberă a identităţii autoarei scrisorii a generat începerea presiunilor asuprta Doinei Cornea. În ianuarie 1983, în cadrul unei şedinţe de trei ore ţinută la decanatul Facultăţii de Filologie Doinea Cornea a fost acuzată că „nu face ce trebuie la cursuri, vorbeşte de Mircea Eliade, denigrează realizările socialiste, le spune studenţilor să nu creadă în intelectuali”, aceştia din urmă fiind, în percepţia D. Cornea, generaţia compro-misurilor  (p. 178). Câteva luni mai târziu, D. Cornea i s-a desfăcut contractul de muncă prin hotărâre judecătorească. Nu i s-a mai permis angajarea în învăţământ, spunându-i-se direct „Nu mai aveţi voie în învăţământ la niciun fel de categorie de şcoli” (p. 177), în schimb, oferind-i-se un post de bibliotecară la univesitate, post pe care l-a refuzat, rămânând şomeră.

În perioada anilor ’80, Doina Cornea a transmis zeci de texte în Occident, abordând o problematică variată, mergând de la texte adresate tinerilor, la manifestări împotriva politicii de sistematizare rurală, statutul minorităţilor, locul şi rolul intelectualilor în societate. Drept urmare, nu ezită să facă distincţia între intelectualii din trecut, veritabili, de tipul lui Vasile Pârvan, Gheorghe Brătianu, Vasile Voiculescu şi cei care urmat, „tehnicieni ai inteligenţei”, cărora le lipsea „dimensiunea coordonatoare a inteligenţei, a talentului, a demersului în viaţa socială” (p. 45) şi, mai mult, le lipsea „libertatea, autenticitatea şi responsabilitatea atitudinilor lor interioare” (p. 46).

În ceea ce-i priveşte pe copii Doinei Cornea, aceştia au fost cei care au sprijinit-o în acţiunile ei disidente: Leontin Iuhas, din interior, ajutând-o la multiplicarea samizdatelor, la răspândirea manifestelor, în timp ce Ariadna Combes, din Franţa, asigura publicarea materialelor trimise de mama ei din ţară, mobilizând, totodată, presa occidentală şi organizaţiile pentru respectarea drepturilor omului în favoarea D. Cornea.

În 18 noiembrie 1987, după greva muncitorilor din Braşov, Doina Cornea a făcut 160 de manifeste, în care se solidariza cu greviştii, manifeste pe care le-a răspândit în oraş cu ajutorul fiului ei. Ambii au fost arestaţi a doua zi şi reţinuţi 5 săptămâni, timp în care au fost interogaţi de nenumărate ori, Doina Cornea fiind interogată 36 de ore în continuu, fără să primească de mâncare şi fără să i se permită să doarmă.

În urma presiunilor internaţionale, au fost eliberaţi în ajunul Crăciunului, Doinei Cornea impunându-i-se arestul la domiciliu şi fiind izolată aproape total până la revoluţia din 1989.

După evenimentele din decembrie 1989, Doina Cornea a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi în Consiliul Judeţean Cluj, organisme din care a demisionat în februarie 1990, rămânând însă în continuare o figură marcantă a societăţii civile.

„Jurnalul” Doinei Cornea este mai puţin o înşiruire de date şi evenimente şi mai mult o privire în interiorul unei persoane de o calitate umană incontestabilă. Citind-o pe Doina Cornea avem acces nu doar la o parte din ceea ce a însemnat disidenţa românească autentică din perioada comunistă, ci şi la un model de moralitate şi verticalitate a cărui lipsa o simţim din ce în ce mai mult în societatea actuală.

© Copyright Dissidentia 2012.

Disidenţa – o pledoarie pentru adevăr, AT, nr. 1-2/2010, p. 244-246
http://www.arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/sumar-general-articole-arhivele.html