Paul Goma şi mişcarea pentru drepturile omului în România

Fragment din volumul Vocația libertății. Forme de disidență în România anilor 1970-1980, Ana-Maria Cătănuș, INST, 2014
accesibil integral aici

În memoria colectivă, disidenţa din România a fost asociată pe drept cuvânt cu scriitorul Paul Goma. Chiar dacă în urma represiunii la care a fost supus, Paul Goma a fost nevoit să părăsească România în toamna anului 1977, gesturile sale dedisidenţă au fost răsunătoare. În plus, demersul său, la care s-au adăugat şi alte persoane, a făcut ca în România să se vorbească despre mişcarea pentru drepturile omului sau mişcarea Goma.

Cea mai importantă voce a disidenţei româneşti, potrivit exilului românesc, dar şi presei occidentale, „scriitor fără talent”, „omul ruşilor”, după aprecierile regimuluide la Bucureşti, dar şi a majorităţii colegilor de breaslă, Paul Goma a fost înainte de toate un om care prin curajul său a inspirat alţi oameni să ridice glasul împotriva unui regim care aluneca tot mai vizibil spre dictatură.

Asemeni celorlalţi disidenţi, Paul Goma nu a devenit disident peste noapte. Trecerea de cealaltă parte a baricadei a fost urmarea unei evoluţii graduale, a acumulărilor de experienţe, apoi a conştientizării naturii reale a regimului comunist.

De aceea, înainte de analiza perioada disidenţei sale se cuvine să încercăm să răspundem la o întrebare: cine a fost Paul Goma?

O incursiune biografică. Paul Goma – drumul spre disidenţă

Născut în 1935, de cealaltă parte a Prutului, în Basarabia, Paul Goma s-a bucurat puţină vreme de liniştea unui cămin. „În 1940 (încă nu aveam cinci ani) ruşii au ocupat Basarabia. Ţin minte totul. Încercarea de refugiu, eşuată, pentru că ruşii închiseseră graniţa peste Prut, mult mai devreme decât promiseseră.” A urmat pierderea tatălui, considerat mort, după ce în 1941 fusese ridicat de ofiţeri NKVD şi dus în Siberia, şi regăsirea lui în România, în Lagărul de prizonieri sovietici nr. 1 de la Slobozia!, refugiul în Transilvania, în 1944, pierderea pentru câteva luni a ambilor părinţi, duşi în 1949 la Securitatea din Mediaş.

Perioada liceului nu a fost nici ea lipsită de probleme. În mai 1952, Paul Goma, elev la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu era convocat şi reţinut la Securitatea Sibiu opt zile pentru că vorbise în clasă despre partizani şi păstra un jurnal-intim codificat. A fost exmatriculat şi cu greu a reuşit să fie primit la liceul din Făgăraş, pe care l-a absolvit în 1953.

Admiterea la Institutul de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”, în 1954, a reprezentat începutul unei noi etape pentru Paul Goma. Însemnările sale referitoare la această perioadă consemnau: „doi ani frumoşi, plini. Scriam proză, scriam scenarii de film şi nu mă puteam împăca defel cu întrebările fără răspuns. În

22 noiembrie 1956 am primit un răspuns şi am isprăvit-o şi cu tinereţea şi am intrat în vârsta fără vârstă a puşcăriaşilor”. În vara anului 1956, Paul Goma era judecat la rectoratul Universităţii pentru afirmaţiile pe care le făcuse la seminariile de marxism: moldovenii din R.S.S. Moldovenească sunt români; trupele sovietice din România sunt trupe de ocupaţie; sistemul de cote este descurajant, iar colectivizarea agriculturii este o eroare economică.

Izbucnirea revoluţiei în Ungaria, în toamna anului 1956, nu a rămas fără ecou în rândurile studenţilor români. După încercarea nereuşită de a determina, împreună cu un coleg, Horia Florian Popescu, declanşarea unei greve în rândul studenţilor de anul V, pentru a protesta împotriva arestării unor elemente „contrarevoluţionare” din cadrul Facultăţii de Filologie, Paul Goma recurgea la altă formă de protest. A scris un text în care eroul principal voia să se solidarizeze cu revoluţionarii din Ungaria, intenţionând ca împreună cu colegii de facultate să facă o manifestaţie împotriva «amestecului Uniunii Sovietice în treburile Republicii Populare Ungare». Văzând că nu poate atrage alţi studenţi de partea sa, eroul îşi depunea carnetul de partid. Fragmentul literar, intitulat „Singur”, va fi citit de Goma la seminarul de măiestrie literară, în 15 noiembrie 1956.

În urma arestării, Paul Goma a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică şi încarcerat la închisoarea Jilava, ulterior fiind transferat la Gherla. La încheierea perioadei de detenţie, în 1958, i s-a impus domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti, raionul Feteşti, pentru 36 de luni,

pentru ca la expirarea termenului, în 1961, măsura să fie prelungită cu încă 24 de luni.

Fără îndoială, anii închisorii şi-au pus amprenta asupra omului Paul Goma, iar cărţile pe care le va scrie ulterior vor relua, aproape obsesiv, tema închisorii, în fapt, tema represiunii. Asemeni lui Anatolii Marcenko, pentru Paul Goma a scrie despre închisoare nu era doar o eliberare, ci, în primul rând, o datorie: datoria de a povesti, datoria de a nu uita, o datorie pe care toţi cei care au suferit, au fost închişi, trebuie să o îndeplinească tocmai pentru ca cei care vor urma „să ştie”. „E păcat că bătrânii tac. Ar trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se pricepe, să povestească prin ce-au trecut. La urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie atât de liniştiţi călăii, să nu mai fie siguri că victimele lor n-or să îndrăznească să sufle o vorbă. [...] Fiecare ţară are tineretul pe care îl merită. Iar bătrânii să facă bine să rupă sigiliul de la gură şi să le spună adevărul, nu să le recomande tăcerea, duplicitatea, «înţelepciunea» – adică tot tăcerea”