De ce să ne aducem aminte de Mihai Botez...

Sunt 21 de ani de când Mihai Botez nu mai este printre noi. 

Şi tot atâţia în care, cu o obstinaţie de neînţeles, istoria disidenţei sale, a carierei sale de intelectual critic, a fost supusă unui efort continuu de maculare, rescriere, reinterpretare negativă. 

Azi, puţini mai ştiu cine a fost Mihai Botez. 

Şi mai puţini sunt cei care încearcă să afle despre el altfel decât oprindu-se la primele pagini care apar la o căutare pe Google.

Într-o anumită măsură, probabil, este firesc. Preocupările noastre de zi cu zi sunt altele. Comunismul este acum, din fericire, doar istorie. Este subiect pentru istorici, pentru elevi, studenți sau pentru oameni care vor să știe nu doar ce a fost atunci, dar și de ce, de ce în felul acela...

Mihai Botez, 1983

Mihai Botez își poate găsi locul într-o istorie intelectuală, poate într-o istorie a matematicii, a viitorologiei și, cu siguranță, într-o istorie a celor foarte puțini care cu voce tare au spus de aici, din România, că socialismul (comunismul) real nu doar că nu poate îndeplini promisiunile proiectului inițial, dar că virează, inevitabil, spre dictatură, că alta era societatea dezirabilă: una în care să existe dialog între guvernanți și guvernați, în care opiniile critice pot fi exprimate și își pot îndeplini rolul de feedback reglator, după spusele lui Botez.

Și, revenind, de ce să ne mai aducem aminte de Mihai Botez?

Am putea să ni-l amintim pentru scrierile sale unice în România despre sistemul comunist - lumea a doua, cum o numește Mihai Botez - sau pentru analizele sale asupra societății românești, dar și a intelectualilor români (rămase mai actuale decât poate și-ar fi dorit).

Sau am putea să ni-l amintim pentru curajul său de a spune nu regimului lui Nicolae Ceaușescu, dar,  poate și mai mult, pentru încăpățânarea (poate, idealismul) de a încerca să trăiască o viață normală într-o Românie în care toate ușile i se închideau în față. Refuzând să devină un Winston Smith, Mihai Botez a rămas acasă, cu spinarea dreaptă, chiar dacă retrogradat, hărțuit de Securitate (nu colaborând cu ea!), scriind studii și comunicări de la un birou mic de la Facultatea de Matematică, discutând cu puținii prieteni autentici rămași în România gri a anilor 1980 sau, în glumă, cu istețul motan negru, Bartolomeu.

Mihai Botez și Boutros Boutros-Ghali, 

secretarul general ONU

https://mpnewyork.mae.ro/node/682

Și am mai putea să ni-l amintim pentru generozitatea sa (doar un gest: și-a pus mașina personală la dispoziția misiunii României la ONU), pentru omenescul autentic de care dădea dovadă, pentru umorul contagios, pentru convingerea că diversitatea de opinie este fundamentală, dar și pentru credința sa că dialogul, chiar (sau mai ales!) între cei cu opinii diferite reprezintă premisa oricărei construcții sănătoase.

Atât de multe lucruri pentru care am putea să ni-l amintim pe Mihai Botez...

Nici nu contează dacă nu l-am cunoscut personal. 

Putem să-l descoperim în descrierile lui Solomon Marcus, Mihnea Berindei, Harry Cohn, Vladimir Tismăneanu,  ale Monicăi Lovinescu, Marianei Celac, ale lui Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Dorin Tudoran, Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu, Augustin Buzura, Sergiu Celac, Catherine Durandin, foști sau actuali diplomați, miniștri de externe și mulți, mulți alții...

Sau putem să-l citim pur și simplu pe Mihai Botez. Să-i citim cărțile deja publicate sau reeditarea celor mai importante din scrierile sale din perioada disidenței care vor apărea în această toamnă.

Atâtea motive să ne aducem aminte de Mihai Botez......