Occidentul nu e chiar aşa de putred!

Scriitorii sau "inginerii sufletelor", cum au mai fost numiţi, au fost obiectul unei atenţii deosebite din partea regimului comunist şi a organelor de control şi represiune. Recompensaţi sau, din contră, pedepsiţi, scriitorii erau urmăriţi constant. Regimul încerca astfel să identifice cât mai rapid eventualele surse de nemulţumire, să negocieze pentru soluţionarea lor, iar în rarele cazuri în care nemulţumitul se arăta inflexibil, să ia toate măsurile pentru a-l izola şi a evita astfel evita contaminarea breslei.
De cele mai multe ori însă condeiul ascuţit al unora dintre scriitori nu ducea la disidenţă sau opoziţie deschisă. Cu toate astea, orice "scriitură" era înregistrată şi analizată corespunzător. Acesta este cazul unui text amuzant scris de Mircea Dinescu la începutul anilor 1980. Ocazia a fost oferită de călătoria acestuia în RFG, pentru a primi premiul de poezie al revistei «Forum» din Heidelberg. Aşa cum notau organele vigilente, textul a fost transmis în cadrul emisiunii din seara zilei de vineri 26.06. 1981 de postul de radio "Deutsche Welle". 

Cu dezinvoltura actorului din filmul « Un om trece prin zid » am traversat împreună cu colegul meu de călătorie, Werner Sollner [scriitor german, din România, şi traducator al poeziilor lui Mircea Dinescu], din Berlinul de Est în cel occidental, nu cu prăjina şi nici cu paraşuta, ci cu trenul. Luasem masa în socialism şi, ca doi boieri din Valahia care se respecta, voiam să bem berea în Occident.

Ne-am strecurat plini de demnitate prin faţa marilor restaurante şi apoi am luat-o spre un bulevard mai circulat. Holbându-ne în vitrine, am ajuns la concluzia că asfaltul oraşului a dat rod bogat în primăvara asta, fiindcă alături de struguri şi piersici se mai înghesuiau şi alte fructe de alte naţionalităţi. Un fel de "ONU al trufandalelor" se răsfăţa în vitrine. Mirosul crud al fructelor şi boarea discretă de parfum fin al femeilor subţiau [?neinteligibil] lozinca pe care o învăţasem pe vremuri la şcoală, precum că Occidentul ar fi cam putred. Oricum, structura noastră de beton armat a rezistat şocului...

Dupa ce am consumat câteva porţii bune de reclamă în toate culorile pamântului ne-am fi gândit că ar fi cazul să luăm masa în oraş. Aşezaţi comod pe o banchetă, într-o staţie de autobuz din preajma gării, am făcut cunoştinţă cu patria mumă, cu ajutorul sandvişurilor din România, cu care burduşisem un geamantan... Dar trenul de Heidelberg ne-a fluierat discret şi am sărit în vagon gata sa rupem inima RFG-ului cu poeziile noastre.

Textul a fost identificat în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii.

© Copyright Dissidentia 2014.