Ajunul
aniversării a 20 de ani de la prăbuşirea comunismului în România a prilejuit,
pe lângă manifestările dedicate revoluţiei din decembrie 1989, o nouă ocazie de a aduce în atenţia publică
unele teme legate de evoluţia societăţii româneşti în ultimele decenii de
comunism. Dintre acestea, subiectul disidenţei/contestării anticomuniste a
suscitat şi continuă să suscite discuţii vii, legate atât de persoanele care
şi-au asumat public calitatea de „critici ai regimului”, cât şi de rolul pe
care acţiunile lor l-au avut în „minarea din interior” a sistemului comunist
şi, poate cel mai important, în constituirea unei elite alternative la cea
comunistă.
Disidenţa
românească – firavă atât din cauza caracterului represiv al regimului de la
Bucureşti, cât şi din cauza lipsei de apetenţă pentru o critică deschisă a
majorităţii intelectualilor români – nu a avut dimensiunile întâlnite în
statele vecine din blocul sovietic[1].
Disidenţii români
au fost puţini la număr, au acţionat individual, unii dintre ei rămânând
necunoscuţi până astăzi. Dintre aceştia, şi mai puţini s-au remarcat prin
longevitatea contestării, dar şi prin nota aparte pe care au imprimat-o
gesturilor lor de disidenţă. Într-o foarte scurtă enumerare îi amintim aici pe
Doina Cornea, Mariana Celac, Mihai Botez, Paul Goma, Radu Filipescu.
În articolul de
faţă ne vom opri asupra matematicianului şi viitorologului Mihai Botez, unul
dintre intelectualii critici cei mai cunoscuţi şi apreciaţi în ţară şi în
Occident, în perioada comunistă, dar uitat aproape cu desăvârşire în perioada
postcomunistă.
Cele două
ipostaze majore în care a fost cunoscut Mihai Botez au fost aceea de om de
ştiinţă şi aceea de opozant al regimului comunist din România.
Prima ipostază
i-a permis să elaboreze importante studii prospective, iar atunci când, din
cauza disidenţei sale, a fost împiedicat să mai participe la viaţa ştiinţifică,
i-a permis realizarea unor analize pertinente asupra modelului economic,
social, politic propus de comunism, în general, şi de cel românesc, în
particular.
Cea de a doua ipostază, aceea de disident, strâns legată de prima, poate
fi ilustrată prin zecile de memorii adresate conducerii de stat, prin luările
de poziţie publice vizavi de deciziile factorilor responsabili din conducerea
comunistă, dar şi prin teoretizarea şi aplicarea a ceea ce Mihai Botez a numit
„disidenţa solitară”[2] -
contestarea individuală, publică şi în limitele legilor în vigoare a abuzurilor
regimului.
Obstinaţia
„legalistă” care i-a caracterizat disidenţa[3],
uneori persiflată şi catalogată drept „contestare cu voie de la poliţie”, era
explicată chiar de Mihai Botez: „[...] Cunoscând regulile jocului, nu pot cere
respectarea legii, atunci când eu însumi o încalc. De aceea nu fac propagandă
la propriile mele idei, nu organizez întâlniri sau grupuri, nu difuzez
manifeste şi nu fac, în genere, nimic ce ar putea fi încadrat în categoria
„acţiunii politice”: după legea română (pe care n-o pot judeca şi nici schimba,
dar sunt obligat s-o respect), toate acestea ar putea deveni contravenţii. În
schimb, cel puţin de formă, să gândeşti cu capul tău şi să exprimi ceea ce
gândeşti nu pare a fi interzis de lege. Şi uzez cât pot de aceste libertăţi, în
fond la îndemâna tuturor”[4].
În universul
destul de restrîns al contestării din România, disidenţa lui Mihai Botez a fost
una specială, individualizată printr-un stil sobru, în care analiza critică
aplicată a avut prioritate faţă de „protestul inflamat”[5].
Într-un interviu acordat cunoscutei publicaţii „Uncaptive minds”, apărut
în 1988, Mihai Botez vorbea despre percepţiile sale vizavi de comunism, dar şi
despre intenţia sa de a rămâne în ţară şi a încerca să găsească soluţii:
„Pentru mine, comunismul nu a fost o opţiune şi nu m-am simţit niciodată
obligat să o justific. Mai degrabă a fost un sistem politic în care m-am
născut. Astfel, preocuparea mea nu e să strig, să pretind sau să învinovăţesc,
ci să înţeleg această lume nouă şi să fac tot ceea ce îmi stă în putinţă să o
îmbunătăţesc. Ca viitorolog, văd actuala lume comunistă nu doar ca un rezultat
al unui proces evolutiv, ci – poate chiar mai important – ca un punct de
pornire pentru viitor. Interesul meu vine din intenţia mea de a-mi petrece
restul vieţii acolo: sunt astfel puternic motivat să găsesc alternative”[6].
Efortul lui de a
înţelege lumea comunistă nu venea dintr-o simplă curiozitate, era o condiţie
fără de care orice încercare de schimbare nu ar fi putut avea loc, pentru că,
aşa cum mărturisea însuşi Botez, nu pot fi propuse soluţii înainte de a avea un
diagnostic.
Într-un moment
în care comunismul era cunoscut exclusiv prin lucrările cercetătorilor
occidentali sau mărturii ale celor scăpaţi din lagărul comunist, studiile pe
care Mihai Botez le-a dedicat lumii comuniste au adus o contribuţie importantă
prin caracterul lor ştiinţific, dar şi prin faptul că prezentau o viziune din
interiorul unui regim comunist.
Rigurozitatea
care i-a caracterizat permanent discursul a fost o consecinţă directă a
formaţiei sale de matematician. Absolvent al Facultăţii de Matematică a
Universităţii din Bucureşti în 1963, Botez şi-a susţinut teza de doctorat la
Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, sub conducerea
academicianului Gh. Mihoc, trei ani mai târziu, la numai 26 de ani.
Deşi excelenţa
de care dădea dovadă tânărul cercetător lăsa să se întrevadă un viitor
profesionist al teoriei probabilităţilor, Botez a început sa fie interesat de
studiul ştiinţelor sociale şi aplicarea gândirii matematice la ele, mai întâi
în management şi apoi în studii ale viitorului. Aceste opţiuni întăreau
aprecierile profesorului Solomon Marcus potrivit cărora în cazul lui Mihai
Botez „tentaţia relaţiei matematicii cu lumea avea să devină pentru el mai
puternică decât tentaţia matematicii ca lume”[7].
În condiţiile în
care autorităţile comuniste erau din ce în ce mai interesate în asigurarea
progresul tehnologic al României[8],
Mihai Botez deţinea toate calităţile pentru a deveni unul dintre tehnocraţii
importanţi. Menţinerea de către regimul de la Bucureşti şi în prima parte a
anilor ’70 a tendinţei care favoriza ascensiunea profesională pe criterii de
competenţă şi profesionalism i-a asigurat lui Mihai Botez nu doar o carieră în
mediul cercetarii, dar şi recunoaşterea în plan internaţional.
Astfel, dupa o
perioadă scurtă, 1963-1967, în care a fost cercetător la Institutul de
Matematică, apoi la centrul de Statistică Matematică al Academiei, Botez
devenea şeful catedrei Aplicaţiile matematicii în organizarea şi conducerea
întreprinderilor la CEPECA, 1967-1970. Începand cu anul 1970, a fost succesiv
conferenţiar la Universitatea Bucureşti, şi director al Centrului Internaţional
de Metodologie a Studiului asupra Viitorului şi Dezvoltării, creat la
iniţiativa lui Mircea Maliţa la începutul anilor ’70 .
Aprecierea
comunităţii ştiinţifice internaţionale a venit în 1976, când Mihai Botez a
primit premiul Woodrow Wilson al Institutului Smithsonian din S.U.A.
Relaţia lui
Mihai Botez cu partidul comunist nu a fost de durată. Intrat în rândurile
P.C.R. în 1970, motivaţia sa fiind legată, asemeni altor oameni de ştiinţă, de
dorinţa de a-şi pune cunoştinţele şi capacitatea intelectuală în slujba ţării,
Botez a renunţat la calitatea de membru de partid în 1982.
Memoriul prin care îşi anunţa ieşirea din partid era grăitor din
perspectiva motivelor care îi însoţeau opţiunea: „Încrederea mea în capacitatea P.C.R. de a înţelege existenţa
obiectivă a unor păreri deosebite de cele ce devin „linie oficială” şi de
calitatea cărora trebuie să adaug că mă îndoiesc în continuare – a fost însă
înşelată. Dacă am înţeles singur că părerile mele despre ceea ce se întâmplă
astăzi în România nu sunt desigur de natură să mă recomande pentru posturi de
conducere şi reprezentare – posturi care la noi revin, ca şi în altă parte, sprijinitorilor
necondiţionaţi ai conducerii – , în schimb nu m-am gândit niciodată că aceste
păreri ar fi incompatibile cu o viaţă profesională normală [...]”[9].
Momentul
rupturii dintre Mihai Botez şi regimul comunist a avut loc mai devreme, în
1977. Au urmat, potrivit lui Mihai Botez „aproape 10 ani de speranţe şi
dezamagiri”. În aceşti ani a încercat, alături de Vlad Georgescu, să imagineze
crearea unei universităţi volante, după model polonez, a trimis zeci de
memorii, a scris nenumărate studii şi a sprijint prin toate mijloacele pe care
le-a avut la dispoziţie persoane care contestau regimul comunist (Dorin
Tudoran, Ion Puiu).
Gesturile de
disidenţă ale lui Mihai Botez au fost o formă de exprimare a propriilor păreri,
dar şi o modalitate de a oferi un exemplu că într-un regim comunist se poate
trăi şi altfel. Speranţele sale au fost legate de faptul că vor exista mai
mulţi oameni care să facă acelaşi lucru, să pună în discuţie în mod deschis
modul de conducere comunist şi astfel să forţeze autorităţile să poarte un
dialog, „un dialog social în care puterea să joace rolul normal pe care ar
trebui să-l aibă, al unui actor, şi nu al singurului actor”[10].
Conştient de
importanţa pe care orice gest de gândire liberă îl putea avea într-o societate
de tip comunist, Mihai Botez şi-a manifestat în mod constant intenţia de a
rămâne în ţară, chiar şi în condiţiile în care pe aproape întreaga durată a
anilor ’80[11] a fost hărţuit permanent
de autorităţile statului.
Anchetat
constant la Securitate, Mihai Botez a fost destituit din toate funcţiile pe
care le deţinea, devenind un simplu cercetător. A fost menţinut în cadrul
Universităţii Bucureşti ca analist programator, 1978-1981, apoi matematician la
Secţia de studiul sistemelor, însă lucrările sale nu au mai fost publicate, nu
i s-a mai permis participarea la conferinţe internaţionale sau să aibă contacte
externe, fapt care l-a izolat aproape total de domeniul său de cercetare[12].
Mai mult, pentru
a-l izola total, în 1987 Mihai Botez a fost transferat în funcţia de director al
Centrului Teritorial de Calcul Judeţean Tulcea.
Raţiunile
refuzului său de a pleca din România pot fi găsite în convingerea lui Mihai
Botez că lucrurile pot fi schimbate din interiorul ţării, nu din afara ei. Fără
a instiga la nesupunere, mesajul lui Botez era o modalitate de a transmite
faptul că implicarea în diferite forme a oamenilor în modificarea stării de
fapt a societăţii era o datorie firească a cetăţenilor unei ţări. „Dar oare
sarcina cui e îndreptarea situaţiei catastrofale din România? Oare e de datoria
senatorilor americani să se preocupe de viitorul nostru? Ori a opiniei publice
mondiale [...]? Iată de ce nu am făcut cerere de emigrare: fiindcă locul meu e
aici”[13].
Materialul pe
care am ales să-l publicăm este un eseu pe care Mihai Botez l-a redactat în
1985, ca urmare a invitaţiei de a participa la o conferinţă desfăşurată la
Madrid, cu tema Spaţiul cultural
european. Textul, intitulat Intelectualul,
intelectualii şi spaţiile fără frontiere – o privire din Est, pune în
discuţie problema barierelor ridicate în faţa liberei circulaţii a ideilor şi a
purtătorilor ei – intelectualii.
În lucrarea sa, Mihai
Botez scoate în evidenţă, o dată în plus, diferenţele de înţelegere care
existau între Vest şi Est, imaginea distorsionată a Occidentului faţă de
regimurile comuniste.
Intenţiilor
idealizante propuse de partenerii vestici – o enciclopedie europeană, universitate europeană sau agenţie de ştiri
şi televiziune comune, Mihai Botez le contrapune realitatea regimurilor
politice din Est, care nu ar fi acceptat participarea în organisme asupra
cărora să nu exercite controlul sau pe care să nu le poată folosi ca mijloc de
negociere politică.
Din perspectiva
lui Mihai Botez, pentru a se ajunge la promovarea unei Europe unite a idelor
era nevoie de autonomizarea intelectualilor în raport cu factorii care îi
separă. Acest efort de automizare a „purtătorilor de idei”, aşa cum îi numeşte
Botez pe intelectuali, presupunea crearea şi menţinerea unor statute de
autonomie a intelectualilor din Europa, a unor mijloace de comunicare interne
autonome, precum şi căutarea unor căi de comunicare cu exteriorul. Totodată,
Botez subliniază necesitatea activării unui contingent de creatori, care
reprezentau majoritatea, un contingent tăcut, plasat între intelectualii
aliniaţi, aliaţi ai puterii comuniste, şi disidenţi, promovaţi intens de media
occidentală.
După ce ani de
zile lui Botez i s-a refuzat permisiunea de a pleca în străinătate, în 1985, în
mod surprinzător, autorităţile comuniste i-au dat acceptul de a participa la conferinţa
de la Madrid. Departe de a fi un gest de
amabilitate sau de deschidere din partea regimului, acordarea vizei era legată
de faptul că autorităţile de la Bucureşti erau convinse că Mihai Botez nu se va
mai întoarce în ţară, luând şi o serie de măsuri în acest sens.
Odiseea întoarcerii în ţară a lui Mihai Botez este povestită de Nicolae
Manolescu, unul dintre apropiaţii disidentului român: „Întors pe altă rută decât plecase, Mihai a
ajuns la Otopeni noaptea, târziu. Cum nu era aşteptat la avionul acela, a fost
lăsat să treacă fără probleme. L-au sculat din somn securiştii, a doua zi,
devreme. Uimiţi că e acasă. Se pare că aveau de gând să nu-i permită reintrarea
în ţară. Viza de ieşire fusese acordată tocmai în acest scop. L-au anchetat
până seara”[14].
Disidenţa lui
Mihai Botez a fost într-adevăr una autentică, de durată, în care o minte
sclipitoare şi calităţi umane incontestabile s-au împletit într-un întreg, dând
naştere unuia dintre cele mai articulate discursuri disidente din România. Mai
mult, oricine ar avea curiozitatea şi răbdarea să parcurgă lucrările lui Mihai
Botez ar putea să constate cu uşurinţă că multe din problemele ridicate de
acesta sunt mai mult decât actuale, chiar şi în condiţiile unei societăţi care
s-a despărţit de 20 de ani de comunism.
Eseu intitulat Intelectualul, intelectualii şi spaţiile fără frontiere – o privire
din Est, redactat de Mihai Botez în vederea participării la conferinţa de
la Madrid. August 1985.
Intelectualul, intelectualii şi spaţiile
fără frontiere – o privire din Est[15]
Trăiesc la Bucureşti şi mărturisesc că, de la
fereastra biroului meu de la Facultatea de Matematică, văd mai degrabă bariere,
barierele pe care Europa reală a anului 1985 le ridică dinaintea liberei
circulaţii a ideilor şi a purtătorilor acestora, intelectualii; mai degrabă
bariere decât semne ale unui spaţiu cultural solidar, fără frontiere.
Este adevărat că acordurile de la Helsinki au
cerut într-un chip explicit un spaţiu fără frontiere pentru idei. Dar, după
zece ani de promisiuni neîmplinite, cine mai poate lua în serios angajamentele
guvernanţilor? Pentru mine, care din 1976 invoc în permanenţă autorităţilor din
ţara mea spiritul de la Helsinki şi dreptul de a călători în scopuri
profesionale – invocare ce a fost până acum zadarnică – pentru mine deci un
spaţiu cultural fără frontiere rămâne încă o frumoasă aspiraţie spre o dorită
viitoare Europă a ideilor.
Dar, la acest Congres ne-am adunat pentru a
propune acţiuni. Aşa că, pentru ca frumoasa aspiraţie de care vorbeam să devină
un adevărat proiect, nu ajunge numai să dorim aceasta. Un proiect trebuie
formulat în aşa fel încât să devină un obiectiv posibil, adică să fie
compatibil cu realităţile prezentului, posibil deci a fi atins printr-o
strategie adecvată lui, antrenând resurse practic disponi-bile. O precizare:
spunând o strategie, nu mă gândesc la o strategie a acţiunilor guvernamentale.
Şi asta nu numai pentru că e de negândit că birocraţiile de stat, a căror
existenţă se justifică exact prin realitatea acestor frontiere geografice care
le definesc competenţa, ar putea renunţa într-o bună zi şi de bunăvoie la
competenţele lor şi deveni astfel aliatele intelectualilor; dar şi pentru că
vorbind aici la Madrid despre acţiune, înţelegem o acţiune a intelectualilor –
adică o acţiune emanând din criticism şi luare de cunştinţă, din imperative
morale, din ştiinţă sau din intuiţia creativă a artistului – adică dintr-o cu
totul altă formă de relaţie cu politicul.
În această lumină, încerc să deosebesc ce anume
am putea noi face pentru a promova o Europă unită a ideilor. A aştepta ca
unitatea culturală să apară ca o consecinţă a destinderii şi înţelegerilor
politice şi ideologice mi se pare iluzoriu. Dimpotrivă, aş spune că un viitor
spaţiu cultural integrat, clădit pe eforturile intelectualilor, ar putea deveni
premisa unei înţelegeri mai largi. Cred că direcţia prioritară a acestor
eforturi trebuie să aibă ca principal scop autonomizarea intelectualului în
raport cu factorii care ne separă şi asigurarea, deci, a unui statut de „punct
liber” pentru intelectual, singurul capabil să transgreseze barierele politice
şi ideologice. Şi dacă politicienii vor voi să-i urmeze pe intelectuali, cu
atât mai bine; din partea mea, aş zice să nu contăm pe o asemenea şansă. În
Est, noi suntem mai degrabă sceptici în ceea ce priveşte buna credinţă a
oricărui sistem politic etatist. Dar, înainte de a intra în problemă, aş dori
să explic titlul eseului meu, precizând instrumentele gândirii mele,
determinată de formaţia mea: sunt matematician şi futurolog.
Precizez, aşadar, că pentru mine, „punctul” care
este elementul generator al oricărui spaţiu (în cazul acesta, al unui spaţiu
cultural), nu este nimic altceva decât intelectualul, considerat ca purtător de
idei. Simplismul meu – după toate probabilităţile, dezamăgitor pentru
sociologul sau sociometrul culturii care vorbeşte despre cultureme, invariante
formale sau idei - coordonate – are cel puţin două justificări pragmatice.
Primo: cred că intelectualul european, lucrând liber
şi fără complexe, va descoperi singur ceea ce marele poet şi matematician român
Ion Barbu numea „inima ascunsă” a spaţiului nostru, pentru a o transforma
într-o realitate culturală. Revine fiecăruia din noi să definească spiritul
european, identitatea şi unicitatea lui pentru a-şi găsi propriul spaţiu
cultural.
Secundo: Demersul meu se va referi mai cu seamă la
libera circulaţie a intelectualilor, care să asigure libera circulaţie,
confruntarea şi, până la urmă, însăşi viaţa ideilor lor, a ideilor în general.
Convingerea mea este că numai în dezbateri spaţiile culturale ale fiecăruia
dintre noi se pot combina pentru a produce un spaţiu cultural simţit de mulţi ca
fiind comun, european. Libera comunicaţie este deci un mijloc – dar şi un scop,
cel al procesului de definire a unui spaţiu cultural – şi reacţiile inverse
posibile nu ar face decât să sublinieze această remarcă.
O adevărată conexiune a spaţiului cultural european,
pentru moment parcelat în sub-spaţii naţionale, sub-integrate în sub-spaţii
ideologice concurente, devine astfel posibilă. Dar pentru ca o asemenea
posibilitate să devină realitate, ar trebui regândit statutul social al
purtătorului de idei. Există astăzi, evident, statute care condiţionează şi
chiar limitează circulaţia intelectualilor şi ideilor lor. E suficient, de
exemplu, să ne gândim la intelectualii folosiţi de guverne şi însărcinaţi să
transfere jocul şi tacticile politice şi ideologice în spaţiul culturii. În
consecinţă, spaţiul cultural devine astfel pătat cu zone interzise,
reprezentate de subspaţiile politizate sau ideologizate în care cultura este
absorbită.
Concluzia este că orice sub-spaţiu cultural
poate fi descris în funcţie de punctul care îl generează – intelectualul. Dacă
deci intelectualul este punctul, orice spaţiu cultural este mulţimea de puncte,
de intelectuali. Chiar şi în geometrie, trecerea de la individ la ansamblu nu e
trivială. Astfel că pentru mine (şi ţin să insist asupra acestei convingeri),
pentru mine un grup de intelectuali nu este reductibil la o reuniune inertă de
puncte, de atomi sau de molecule, ordonată din afara lor de aşa-zise „legi
obiective”; concep un grup de intelectuali ca pe nişte parteneri angajaţi într-un
continuu dialog. Dialogul creează un mediu de comunicare, crează reguli, chiar
şi numai formale, după care dezbaterea se poate desfăşura. Această structură
bine definită a mediului de comunicare, a regulilor dialogului, precizează
sub-spaţiile unui spaţiu cultural. În consecinţă, modificând mediul de
comunicare şi regulile dialogului este teoretic posibil a schimba, într-o
manieră dorită, configuraţia unui spaţiu cultural.
În concluzie, şi din punctul meu de vedere,
spaţiul cultural european este format din totalitatea intelectualilor Europei,
cu statutele lor respective, pe de o parte, din dialogul lor, mediul de
comunicare şi reguli de dezbatere, pe de alta. Un astfel de spaţiu există, dar
el este acum parcelat. A îl transforma în spaţiu cultural fără frontiere
înseamnă a-l modifica – a-i modifica statutele, mediile de comunicare şi
regulile de dialog de o aşa manieră încât barierele politice şi ideologice care
ne separă să nu mai fie de netrecut nici pentru intelectuali şi nici pentru
idei. Iată de ce mi-am intitulat eseul de faţă „Intelectualul, intelectualii şi
spaţiile fără frontiere”, ce anume am vrut să înţeleg prin el. Mi s-a părut
natural să adaug în acelaşi titlu „o privire din Est”, pentru că toate aceste
speculaţii sunt marcate de condiţia mea, condiţia unui intelectual din Europa
de Est. Pot acum, în continuare, să-mi dezvolt demersul.
Către o
strategie a acţiunii intelectuale – o privire din Est
Orice analiză a realităţilor europene actuale
scoate la iveală doi factori principali care fragmentează vasta comunitate a
intelectualilor: factorul naţional şi cel ideologic. Mai trebuie să adaugăm că
greutatea acestor factori atârnă din ce în ce mai mult. Pentru partizanii
integrării, această afirmaţie va părea exagerată: dar, să ne amintim, integrarea
este întotdeauna parţială şi, după părerea mea, poate paradoxală, un mozaic
neorganizat de culturi distincte este mai aproape de spaţiu fără frontiere
dorit decât două sub-spaţii culturale bine sub-integrate, la est şi la vest de
zidul Berlinului.
Ce ne rămâne atunci de făcut?
În ştiinţele acţiunii, dacă obiectivul dorit nu
se dovedeşte a fi compatibil cu tendinţele evoluţiei, se recomandă modificarea
acestora pentru a face posibilă realizarea scopului. În cazul nostru, asta
înseamnă a combate naţionalismele exclusive, dogmatismul ideologiilor în
conflict şi, mai cu seamă, izbucnirile acestora, justificând mobilizarea
intelectualităţii sub drapelele naţionale şi ideologice, drapele aflate uneori
în flagrantă contradicţie.
Noi, cei de la Est, suntem
destul de sceptici cu privire la eficacitatea presiunilor guvernamentale - şi e
suficient să citez cazul Andrei Saharov, pentru ca această atitudine să-mi fie
înţeleasă. Şi dacă la est astfel de presiuni nu funcţionează, atunci ele nu pot
fi eficace pentru proiectul nostru; chiar dacă pot funcţiona la vest – deşi nu
mi se pare, de asemeni, prea probabil – astfel de presiuni nu ar face decât să
accentueze diferenţele dintre sub-spaţiile culturale, naţionaliste şi
ideologizate la est, presupuse fără frontiere şi deschise tuturor ideologiilor
la vest; diferenţe pe care numeroşii liberali şi criticişti din Occident le
neglijează.
Menţionând interesul pe care l-ar putea stârni o
astfel de campanie a intelectualilor europeni împotriva mobilizărilor
naţionaliste şi ideologizante, voi propune o alternativă, după părerea mea, mai
realistă: autonomizarea factorilor care ne-ar putea apropia. A te opune
puterii, cel puţin în Est, este iluzoriu. Toţi cei care nu au trăit această
experienţă vor greşi dacă îmi vor condamna această tristă şi poate defetistă
remarcă, din nefericire confirmată de fapte.
A evita deci o confruntare
directă cu puterea prin emanciparea intelectualilor de sub tutela regimului –
iată un scop ce mi se pare rezonabil. Apariţia unui strat autonom de
intelectuali ar putea deveni o problemă negociabilă, în jurul căreia presiunile
exercitate din Vest în interiorul Estului s-ar putea dovedi eficace. În raport
cu o strategie a acţiunilor îndreptate împotriva a ceea ce ne desparte,
strategie condamnată să funcţioneze numai în jumătatea occidentală a
continentului nostru, o tactică vizând autonomizarea acelor tendinţe care caută
să ne apropie oferă avantajul unei respiraţii europene, unui avât european
venind de la Est către Vest. Rezonanţa, care are toate şansele să stabilizeze
intelectualitatea independentă faţă de factorii care menţin divizarea Europei,
ar putea crea matricea solidară a unui spaţiu cultural cu adevărat european.
Devine clar acum de ce am
insistat atâta asupra faptului că demersul meu este „o privire din Est” asupra
problemei ce ne preocupă. Programul de acţiune propus aici de documentele
congresului, program privitor la edificarea unei Europe culturale este, după
părerea mea, rezultatul unei priviri venind exclusiv din Vest.
În perspectiva pe care aceste documente o
avansează, preocuparea centrală este aceea de a crea culturii noastre un spaţiu
demn de tradiţiile lui, a cărui identitate inconfundabilă îl va transforma
într-un partener de aceeaşi greutate cu marile culturi aflate mereu în dialog.
O enciclopedie europeană – şi nu numai enciclopedii franceze, române sau
spaniole, o televiziune europeană – şi nu numai posturi naţionale sau
regionale, universităţi europene, o agenţie europeană de presă, o industrie
europeană de programe – finanţate eventuale din bugetul comunităţii, toate
aceste proiecte privesc mai cu seamă Europa de Vest. Mi-e greu să-mi imaginez
că regimurile din Est, care au monopolul informaţiei, ar accepta să susţină o
agenţie comună de ştiri sau o televiziune comună – în afară de cazul în care
astfel de organisme ar deveni forme de negociere politică – şi deci fără nicio
legătură cu spaţiul cultural.
Guvernul din ţara mea va putea întotdeauna
demonstra că suma cheltuielilor sale culturale este foarte mare şi că deci o
contribuţie bănească suplimentară pentru o Fundaţie europeană, asupra căreia
nu-şi poate exercita controlul, s-ar dovedi excesivă. Permiteţi-mi să surâd la
felul cum diplomaţii ar începe să evoce „echitatea” unei „noi ordini
culturale”, cerând contribuţii proporţional cu produsul naţional brut.
În concluzie, cred că orice încercare de a
asocia Europa de Est la proiecte culturale comune nu ar antrena decât
participarea guvernelor din ţările respective şi, eventual, a intelectualilor
reprezentanţi, aliniaţi [sic!] ai acestor guverne. O parte importantă şi, după
părerea mea, cea mai interesantă a intelighenţiei din Est ar fi îndepărtată din
pornire de la colaborarea europeană. Spaţiul ei cultural va fi deci sărăcit – şi
efectele acestei sărăciri se vor resimţi chiar în creativitatea specifică şi
autentică a acestui spaţiu. De aceea, ceea ce eu propun este ca spaţiul
interguvernamental să fie completat, păstrându-se ceea ce s-a obţinut în cadrul
lui; o completare prin autonomizarea şi dinamizarea intelighenţiei din Est,
prin asocierea ei, deci.
Cum am mai spus, două premise sunt necesare
pentru îndeplinirea acestei sarcini: realizarea unor statute ale
intelectualilor ca atare şi crearea unor mijloace de comunicare între ei şi
prin care ei să se exprime.
În Est, ambele premise sunt sub controlul total
al statului, intelectualii sunt folosiţi de stat, iar mijloacele de comunicare
– editurile, presa, radioul, televiziunea etc. – sunt proprietate de stat;
regulile dialogului între intelectuali sunt fixate de stat, singurul centru al
puterii; schimburile cu alte culturi sunt controlate de stat. Să nu uităm: un
stat dictând o politică şi o ideologie care nu sunt acceptate pretutindeni pe
continent şi care constituie deci factori de diviziune.
Priorităţile unei acţiuni a intelectualilor, în
această perspectivă, trebuie să se concentreze asupra eforturilor de
autonomizare: crearea şi menţinerea unor statute de autonomie a intelectualilor
din Est, a unor mijloace de comunicare interne autonome, căutarea unor căi de
comunicare externă. Astfel de acţiuni şi de iniţiative trebuiesc stimulate! Şi,
totodată, descurajarea tendinţei atât de pernicioasă de a reduce
intelectualitatea din Est fie numai la partea ei vizibilă, folosită de stat şi
aliniată lui, pe de o parte, fie numai la dizidenţi, pe de alta. Între aceste
două extreme există un mare contingent de creatori şi de purtători ai ideilor,
capabili de rezonanţă cu alte sub-spaţii culturale, contingent care ar trebui
activat, încălzit prin eforturile noastre.
Cum să atingem acest scop? Sincer să fiu, nu
ştiu. Am vrut numai să declanşez o dezbatere asupra unei teme prea adesea şi
prea mult deformată. Căci putem critica sau denunţa, deplânge şi pretinde,
aşteptând ca responsabilii să acţioneze. Ceea ce vă propun aici este să vedem
împreună ceea ce am putea face pentru a stimula autonomia intelectuală. Şi cred
că sunt destule mijloace, la Vest ca şi la Est, dacă socotim printre ele şi
entuziasmul celor care, ca mine, sunt gata să se consacre unui astfel de
proiect.
Voi încheia cu o amintire, amuzantă şi amară
totodată. În urmă cu patru ani am trimis Universităţii europene din Florenţa o
cerere de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei poziţii didactice,
temporar libere, în chiar domeniul meu de activitate. Am citit anunţul pentru
acest post într-un mare cotidian francez, anunţ în care se preciza: „candidaţii
nu trebuie să fie, în mod obligatoriu, cetăţeni ai ţărilor Pieţei Comune”. N-am
primit răspuns la cererea mea şi nici măcar confirmarea de primire a hârtiilor
mele. Un prieten a telefonat de la Paris pentru a se interesa: i s-a răspuns că
„Bucureştiul nu face parte din spaţiul european pe care universitatea din
Florenţa îl slujeşte” şi că, prin urmare, candidatura mea nu a putut fi luată
în consideraţie. Desigur, prefer să fiu refuzat sub acest pretext decât sub
altul... Dar permiteţi-mi să visez că va veni o zi în care eu, ca român, îmi
voi găsi locul într-o Europă solidară şi în spaţiul ei cultural unitar.
Mihai C. Botez, Bucureşti, august 1985.
·
HU OSA, Romanian Unit 300 – 60 – box 6, filele
1-11.
© Copyright Dissidentia 2012.
Materialul a fost publicat în revista Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4/2009, p. 223-234.
[1] O dovadă în
acest sens este şi faptul că, cu excepţia publicaţiilor tipărite în samizdat
„Ellenpontok” („Contrapunct”) şi „Erdélyi
Magyar Hírügynökség” („Agenţia maghiară de presă din Transilvania”) care
au circulat în anii ’80 în Transilvania, această practică a samizdatului,
destul de răspândită în celelalte state comuniste, a lipsit aproape cu
desăvârşire din România.
[2] Pentru disidenţa
solitară vezi Mihai Botez, Scrisori către
Vlad Georgescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003 şi
Idem, Românii despre ei înşişi,
Editura Litera, Bucureşti, 1992.
[3] De altfel,
respectul legalităţii, alături de transparenţă, refuzul clandestinităţii,
nonviolenţa au fost principii acceptate şi promovate de disidenţii din ţările
vecine, inclusiv U.R.S.S. Vezi Nicolas Werth, Gaël Moullec, Rapports secrets soviétiques. La societé
russe dans les documents confidentiels, 1921-1991, Éditions Gallimard,
1994, p. 472.
[4] HU OSA, Romanian
Unit, 300-60-3-box 6. Vezi de asemenea, Mihai Botez, Scrisori către Vlad Georgescu, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 2003, p. 137.
[5] HU OSA, Romanian
Unit, 300-60-3-box 6.
[6] Romania. Stalinism in one country. An
interview with Mihai Botez, „Uncaptive minds”, June-July-August 1988, p.
21.
[7] Solomon Marcus, 30 de ani cu Mihai Botez, www.memoria.ro. De asemenea, pentru o
biografie a lui Mihai Botez, vezi şi Ana Maria Cătănuş, Mihai Botez, în AT,
nr.3-4/2004, p. 248-252.
[8] www.osaarchivum.org/files/holdings/300/8/3/text/51-3-188.shtml
[9] ACNSAS, Fond
Documentar, dosar nr. 118/25, f.108.
[10] Viorica Oancea, Mihai Botez: Să găsim căile prin care
intelectualii pot să devină independenţi, „România literară”, nr. 27, 2007.
[11] Mihai Botez a
părăsit România la sfârşitul anului 1987, pentru a onora o bursă a Centrului
Woodrow Wilson, S.U.A. În condiţiile în care în ţară au fost luate măsuri
pentru a preîntampina întoarcerea sa în ţară, inclusiv sub înscenarea unui
proces de trădare, Botez a cerut azil politic în S.U.A., pe care l-a primit la
sfârşitul anului 1988.
[12] Au existat şi o
serie de subterfugii prin intermediul cărora Mihai Botez a putut să participe
indirect la viaţa ştiinţifică. Astfel, ca o dovadă în plus a recunoaşterii valorii
sale, academicianul Octav Onicescu şi-a asociat numele cu cel al lui Botez,
oferindu-i astfel posibilitatea de a-şi face cunoscute cercetările. Acestea au
fost publicate sau susţinute în conferinţe având ca autori pe „O. Onicescu şi
colaboratorii”. Mihai Botez, Dilemele
speranţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 118.
[13] HU OSA, Romanian
Unit, 300-60-3-box 6.
[14] N. Manolescu,
Cuvânt înainte la volumul Scrisori către
Vlad Georgescu, 2003, p. 7; Idem, Cine
a fost Mihai Botez, „Lettre Internationale”, primăvara 2009, p. 56-57.
[15] Textul prezentat
de noi provine din Arhiva Europei Libere, păstrată la Open Society Archives, în
Ungaria. Materialul poartă menţiunea că a fost tradus în limba română de Gelu
Ionescu.