Rămas-bun, domnule profesor Radu Ciuceanu!

În urmă cu mai bine de un an, în după-amiaza unui început de primăvară pandemică, eram la institut, în vechiul sediu din Grigore Cerchez 16. Era și domnul profesor, slăbit de o gripă rea, care-l făcea să umble cu pași mici, nesiguri, clătinându-se de la fierbințeală.

În seara aceea l-am văzut îngenunchind, între vrafurile de cărți, rugându-se la un Christ din bronz cu cunună de spini.

Imaginea aceea m-a cutremurat. 

Imaginea unui om care și-a strâns puținele forțe rămase pentru a îngenunchea și a se ruga.

Și mintea mea a făcut arc peste timp imaginându-și-l între zidurile negre, reci, ude, înconjurat de oameni schingiuți și schingiuitori la Craiova, Jilava, Târgșor, Văcărești, dar mai cu seamă în iadul de la Pitești, Gherla, Aiud.

Și am înțeles că doar așa s-a putut salva din bezna aceea groasă ca o smoală: privind cu ochii minții către Lumină.

Radu Ciuceanu a fost un tânăr căruia i s-a furat tinerețea, un deținut politic, un perpetuu urmărit de Securitate, un istoric, om politic, director de instituție și membru de onoare al Academiei Române.

A fost toate aceste lucruri și mai mult de atât:

Radu Ciuceanu, foto: Cristina Nichituş Roncea

Radu Ciuceanu a fost un căutător. Un căutător în măruntaiele pământului pentru a scoate la lumină vestigii arheologice ale unor lumi trecute. Apoi, a devenit un căutător, un recuperator al memoriei represiunii totalitare, păstrată în documente, memorii, mărturii.

Radu Ciuceanu a fost un luptător. A luptat cu arma în mână împotriva comunismului proaspăt instalat, a luptat să supraviețuiască în cei 15 ani petrecuți în temnițele comuniste, a luptat pentru salvarea monumentelor istorice în pericol de demolare, a luptat la revoluția din 1989 pentru a pune capăt regimului comunist și ,după aceea, pentru a documenta și îndrepta abuzurile săvârșite de acesta.

Radu Ciuceanu a fost un făuritor. Cea mai importantă creație a sa rămâne Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, institut de cercetare pe care l-a dorit ferit de imixtiuni politice, drept pentru care l-a așezat sub patronajul celui mai important for cultural și științific din România, Academia Română.

Activitatea științifică a INST timp de aproape trei decenii este dovada că profesorul Ciuceanu a pus început bun în anul 1993 și s-a îngrijit ca ceea ce a sădit să rodească.

Nu în ultimul rând, profesorul Ciuceanu a făurit institutul ca o familie. Nu există familii perfecte, nici în perpetuă armonie. Nici familia INST nu a fost așa, dar cred că fiecare dintre cei care au trecut prin INST a primit măcar o dată sprijinul profesorului Ciuceanu.

Noi am fost și rămânem familia dumnealui, așa cum și dumnealui rămâne parte a familiilor noastre extinse. Și cred cu tărie că în fiecare dintre noi există măcar un lucru pentru care să-i purtăm recunoștință.

Închei acest cuvânt gândindu-mă la ipostaza cea mai profundă a profesorului Radu Ciuceanu: aceea de mărturisitor al credinței. 

Profesorul Ciuceanu a fost un om extrem de credincios, apropiat și sprijinitor al bisericii. Și drept răsplată, a fost iubit și apreciat de ierarhia bisericească ortodoxă, dar și catolică.

Este adevărat că domnul profesor a avut o viață lungă, plină de zbucium, de căutări, dar și cu realizări care i-au bucurat viața. Chiar și așa, moartea rămâne înfricoșătoare, oricât de multe argumente obiective am invoca.

În momente ca acestea ne rămâne doar credința, speranța că nu ne aflăm decât într-un punct de trecere către altundeva. Continuăm călătoria, dar într-un alt fel. 

Nimic nu exprimă mai bine această speranță decât cuvintele Mântuitorului nostru Isus Hristos în Evanghelia după Ioan:

Eu sunt Învierea și Viața.

Cine crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi.

Rămas-bun, domnule profesor!