Friday, November 3, 2017

Conferinţa ROMÂNIA ȘI REVOLUȚIA RUSĂ. Ideologie, realitate istorică și implicații geopolitice.





Joi, 9 noiembrie, ora 11, 
Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 
Strada Arhitect Grigore Cerchez, 16, sector 1, Bucureşti. 
Tel. 0212306992


Thursday, July 27, 2017

Şcoala de Vară "Exilul românesc postbelic"

Desfăşurată la Sinaia în perioada 22-27 iulie 2017, Şcoala de Vară despre exilul românesc postbelic a fost organizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), împreună cu Institutul Cultural Român, în calitate de partener principal, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Muzeul Naţional Peleş
Pentru detalii despre obiectivele urmărite şi participanţi, vezi https://www.iiccr.ro/deschiderea-scolii-de-vara-despre-exilul-romanesc-loc-duminica-la-sinaia/


Fotografie de la prelegerea Din primăvară până în iarnă.
Disidenţi şi disidenţe în România comunistă,
februarie 1977-decembrie 1989.


Tuesday, July 11, 2017

„Voinţa de a schimba ce se poate schimba”. Un interviu cu Mihai Botez, 1987

La 22 de ani de la dispariţia matematicanului, viitorologului şi disidentului român Mihai Botez, reluăm interviul acordat de acesta revistei din exil, "Lupta". Un interviu despre disidenţă, despre regimul comunist din România, dar şi despre intelectualii români, materialul de mai jos vorbeşte şi despre valorile inerente unei societăţi cu adevărat democratice: respectul pentru dialog şi pentru diversitatea de opinie.
Aşa cum avea să afirme Mihai Botez mai târziu: dacă libertatea se cucereşte, democraţia se construieşte...

Interviul dat publicaţiei "Lupta" se regăseşte, alături de alte lucrări şi luări de poziţie din anii disidenţei solitare a lui Mihai Botez, în lucrarea Lumea a doua şi alte scrieri din anii disidenţei solitare, 1979-1987 (în curs de apariţie).



„Voinţa de a schimba ce se poate schimba”. Interviu cu Mihai Botez, publicat în revista „Lupta”, 1987. Realizator Antonia Constantinescu[1].

    Matematicianul şi sociologul Mihai Botez se află, de la mijlocul lunii septembrie şi  pentru trei luni, în S.U.A., la invitaţia făcută de “Woodrow Wilson Institute”.
Concesia regimului, în urma presiunilor unor senatori americani, nu e străină de recentul vot al senatului American împotriva prelungirii clauzei…
Cele câteva zile petrecute de Mihai Botez la Paris, în drum spre Washington, au avut istovitoarea consistenţă a unui asediu… Jurnalişti de la diverse publicaţii şi radio-uri europene, în conferinţa de presă sau individual, cunoscuţi şi necunoscuţi, personalităţi ale exilului, prieteni şi români, oficialităţi…. cu toţii au disputat prezenţa aceluiaşi om, care s-a dovedit a fi deţinătorul unui curios secret: acela de a şti să rămână egal cu el însuşi, de o mare disponibilitate  intelectuală pentru orice interlocutor. Deschis, cald, spontan, acest om de o rară vitalitate spirituală nu are decât o singură ambiţie: aceea de a fi un om normal. Să recunoaştem, în lumea în care trăim, e un orgoliu greu şi de purtat, şi de iertat.
Întâlnindu-l pe Mihai Botez, am realizat că, până şi ritualul  jurnalistic al unui interviu, în prezenţa lui, îşi relevează trucurile nevinovate de “înscenare”. Ceea ce urmează e deci un fel de destăinuire facută unui coleg de generaţie, de breaslă, de obsesii… fiindcă Mihai Botez  are darul de a face, dintr-o întâlnire fortuită, un fapt de comuniune.

Mihai Botez: …… Problema e de a avea o alternativă. Însuşi faptul că puterea începe să asculte şi altceva decât aplauze, nu e lipsit de interes. După atâţia ani de totalitarism, de regim autoritar, şi noi – poporul –, şi conducătorii trebuie să învăţăm; noi învăţăm  să spunem, să vorbim, ei învaţă să asculte… e un proces pe termen lung, de acomodare reciprocă. Nimeni nu se gândeşte că vom putea schimba noi structura puterii, graniţele sau politica lumii, dar în spaţiul ăsta de introdus un pic mai multă raţionalitate, un pic mai multă inteligenţă, un pic mai multă competenţă, eu cred că e posibil. Sunt lucruri negociabile.

Antonia Constantinescu: Cred că asta aţi şi vrut. Să vă arătaţi că este posibil.

Mihai Botez: Şi eu cred că am reuşit, sigur, a fost doar o investiţie personală. Dar mai este ceva. Dacă, de data aceasta privim lucrurile din afară, cred că lucrul cel mai trist pe care l-am văzut în ultimii ani a fost această încercare de a împărţi Europa în trei. O Europă de Vest, care e democratică, cu problemele ei  - eu, cel puţin, adresa paradisului n-o ştiu -, apoi o Europă de Est, după al doilea război mondial sub dominaţie sovietică  care s-a dezvoltat, cel puţin în relaţiile politice, într-un sistem destul de puţin european şi, mai de curând, o Europă Centrală – din care România şi Bulgaria sunt practic excluse – şi care încearcă să intre în rezonanţă cu Europa de Vest apelând la vechile structuri sociale, politice pentru a se reintegra în continentul – mamă. Piatra de demarcaţie între aceste trei Europe, în viziunea analiştilor, este tocmai  reacţia pe care respectivele societăţi o au faţă de regimul apărut după război. Din acest punct de vedere, cred ca este important ca românii să nu vorbească numai între ei, să nu facă glume numai pe socoteala a tot  ce se întâmplă acolo şi, din cînd în când, să se mai şi exprime şi să se ştie lucrul ăsta, pentru că nu sunt cu totul diferiţi de ceilalţi. Există şi la noi oameni care pun  întrebări, care fac comentarii politice adesea foarte inteligente.
Un diplomat francez îmi spunea că, pentru el, rămâne un mare mister cum e posibil ca oamenii politici români, care fac observaţii ascuţite şi nuanţate asupra politicii franceze, să fie atât de terni când e vorba despre ceea ce se întâmplă în ţara lor.  Inteligenţa, ca să zic aşa, nu ne lipseşte, atunci de această minte să nu fie pusă la treabă şi să se ştie: că e pusă  la treabă şi că există? Iată, cel puţin două motive, pentru care mi s-a părut important ca în România să existe nişte glasuri diferite de interminabilul monolog al puterii, din ce în ce mai greu de suportat.
Faptul că ar exista o oarecare pluralitate de păreri exprimate, dacă nu de organizaţii, ar demostra că există şi la noi o voinţă de a nu părăsi Europa, de a nu ne  îndepărta de structurile cu atâta  greutate implantate, cel puţin de la 1848 încoace. Românii nu sunt chiar colonizaţi şi total resemnaţi …

Antonia Constantinescu: Intelectualul, nu. Numai că există o gimnastică a reacţiei moralmente responsabilă. Nimeni nu poate spune că nu suntem inteligenţi, cultivaţi…

Mihai Botez.: Ăsta o fi chiar păcatul!...  Este, evident, şi o chestiune de sănătate morală, dar poate e mai mult decât atât… Vezi, eu sunt născut în 1940. Generaţia noastră e născută şi crescută sub un regim care, practic, n-a cunoscut ceea ce în Vest se numeşte democraţie. Şi totuşi, noi, foarte mulţi dintre noi,  nu ne-am putut obişnui cu monologul ăsta, cu starea de obiect. Şi când spun asta nu înseamnă că, neapărat, a nu fi obiect e echivalent  cu a deveni subiect, adică să faci monolog de partea cealaltă. Aşa cum, după părerea mea, diversitatea de opinii nu înseamnă, neapărat,  că toate aceste opinii se opun, ci  doar că ele sunt, pur şi simplu, diferite, ca sunt alternative, puncte de vedere deosebite asupra aceluiaşi subiect. Nu cred că există unanimitate. Dacă un lucru e trist, apoi e tocmai această unanimitate artificială. Foarte mulţi dintre  concetăţenii noştrii transformă participarea lor la viaţa socială într-un fel de ritual, participă ca la mesă, la lucrul ăsta nu se mai gândesc, socotindu-l doar ca o modalitate de a fi consideraţi în comunitate creştin  cu alte cuvinte de a fi cetăţeni  loaiali ai statului,  după care încep să vorbească  între ei în mod normal. Dar mă întreb în ce măsură poate o societate, care divorţează profund de ea însăşi şi de interesele ei, să rămână o societate modernă, deschisă, o societate europeană. Şi-aşa istoria n-a fost foarte darnică cu noi … Dacă  lucrurile ar fi  mers rezonabil în România, nu mi-aş fi părăsit preocupările, ca să mă amestec în treburile puterii, dacă, la rândul ei puterea şi-ar fi  văzut de treabă. Mi se pare tare curios că mulţi dintre noi vedem o serie de lucruri şi tăcem.  Mai mult tăcem…

Antonia Constantinescu: Ce se întâmplă cu timpul şi energia oamenilor în toată această considerabilă parte a existenţei lor în care se mişcă ritualizat, condiţionat? Oare nu se acumulează în propriul destin o boală? La un moment dat, hipertrofierea unui singur simţ – acela de a se asculta fără replică personală – nu devine o maladie socială, cu cât mai cronică, cu atât mai greu de vindecat?

Mihai Botez: După vechile noastre bune deprinderi intelectuale, ca să zic aşa, când avem ceva de spus, scriem… Am încercat să demostrez această ipoteză într-un studiu: această societate obţinută prin ritualizare şi nimic altceva, timp de decenii, devine o altă societate.  E foarte  natural, pe de altă parte, să te adaptezi, dacă tot nu poţi schimba nimic. Numai că faptul de a nu putea schimba un context politic nu te împiedică să-l conteşti! Toată problema este aici limita, foarte greu de stabilit, cum spunea parcă Marc Aureliu, între ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate; rugăciunea aceea prin care cerea Zeilor puterea de a suporta ce nu poate schimba, voinţa de a schimba ce se poate schimba şi înţelepciunea de a distinge limita dintre acestea. Aici e şi  o chestiune de participare care, în societăţile noastre autoritare, trebuie redescoperit. După atâţia ani în care toată lumea a ascultat, e foarte greu, probabil, să înceapă să vorbească. La rândul ei, puterea, după ce ani de zile a vorbit, e greu să înceapă să asculte. E un proces de acomodare reciprocă, cum spuneam, şi, dacă nu face puterea primul pas, trebuie să îl facem noi. Poate e chiar mai normal să-l facem noi.
În afară de această aclamie aparentă, care se vede mai ales de la mare distanţă…, în afară de pericolul real al creării unei societăţi cu totul obediente, în care reflexul e condiţionat, mai există şi o altă schemă. Cea a societăţilor paralele. Există o societate, să zicem, oficială, care, practic, nu interesează pe nimeni, de care toată lumea încearcă să scape plătind Cezarului ce-i al Cezarului. Şi  există o societate care nu are nicio legatură cu prima şi care încearcă  să-şi păstreze normalitatea şi când spun asta, de fapt e vorba doar de o tendinţă, de o dorinţă de a-şi păstra normalitatea. Rămâne totdeauna întrebarea dacă neexersând nişte reflexe, ele nu se atrofiază…
Actuala stare de “pat”, ca la şah, joacă în favoarea puterii. Spre deosebire de celelalte ţări cu regim comunist, unde există mişcări de masă, unde oamenii încearcă să facă tot felul de lucruri, în România e linişte. Din când în când mai ridică cineva vocea, dupa câteva  luni îşi ia valiza şi paşaportul, sau chiar fără valiză, pleacă şi ce rămâne în urma lui e mai departe liniştea, convenabilă tuturor…

Antonia Constantinescu: Linişte pentru puterea incomodă, linişte pentru cei care-l puteau socoti o mustrare vie…

Mihai Botez: Am auzit de multe ori, de la colegii mei intelectuali, frazele următoare: principalul lucru pe care îl avem de făcut este să ne scriem cărţile, să ne iasă – mai ciuntite, mai aşa, dar până la urmă se mai strecoară câte o şopârlă pe ici pe colo, toată lumea e fericită că a scăpat de ochii cenzorului -, fiindcă  până la urmă cărţile rămân, noi nu putem  schimba nimic. Sau, cum spunea un coleg, cu o involuntară lipsă de delicateţe, pentru unii, a publica cărţi, n-are nici o importanţă – nici nu prea au ce spune şi chiar dacă publică sau nu, n-au şanse să schimbe peisajul culturii româneşti, aşa ca să se bată ei!... Pentru noi, ceilalţi, continuă colegul meu, esenţial este să ne scoatem cărţile pentru că imediat ce mişti în front, suporţi consecinţele deloc plăcute şi deloc eficiente…

Antonia Constantinescu: Rimează foarte bine cu „boicotul istoriei”, noi „existăm”, transcedem contingentului acumulând idei şi cultură …

Mihai Botez: „Miracolul românesc”… Eu personal prefer să fiu normal.

Antonia Constantinescu: Exact. Mi-e teamă că asemenea  discursuri ne aruncă într-un fals orgoliu, în perspectiva căruia orice gest firesc, spontan, devine derizoriu în raport cu eternitatea…

Mihai Botez: Dacă acceptăm diversitatea ca valoare, mie mi se pare mai degrabă  natural să existe şi acest discurs, şi această variantă, decât să nu existe. Cred că e nevoie de toată lumea -  şi de oameni care gândesc aşa, până şi de aliniaţi e nevoie: dacă n-ar fi ei, ar trebui sa fie alţii…

Antonia Constantinescu: Dacă acest discurs, cel cultural, să-i spun, ar fi o voce, printre altele, existenţa şi forţa ei ar crea acea necesară balanţă dintre temporal şi atemporal, unde se află teritoriul creaţiei. Numai că – cel puţin de departe -  balanţa scapă într-o singură parte, contribuind la a îngroşa rândurile unanimităţii mute – în  care intră mai ales cei care au nevoie de argumente nobile şi spirituale …

Mihai Botez: Eu mă feresc foarte tare să judec, să-i judec pe colegii mei. Poate că este o chestiune de cost- beneficiu şi rezultatele vor fi diferite de ceea ce imaginăm noi acum.
Multă lume de aici, din Occident, mă întreabă de ce Românii „nu acţionează”, de ce românii, „sunt laşi”. Că nu acţionează, e vizibil, nu mai trebuie relevat, pentru că aşa e.
Arhiva Radio Europa Liberă
Open Society Archives, Budapesta, Ungaria
Dar nu cred ca este laşitate, mai degrabă e un sentiment de inutilitate, întâlnit peste tot,  uneori şi la unii demnitari ai regimului care spun „e prea târziu, poate ce spui dta e adevărat, dar ce e de făcut?”, iar românul mediu se gândeşte, „şi dacă eu vorbesc, ce-o să se întâmple? am să am de suferit, sistemul nu se schimbă, că n-o să se schimbe pentru mine…”
Fiecare în parte are dreptate, toţi la un loc probabil ca greşesc. Fiindcă aici se joacă evoluţia noastră, evoluţia sistemului social. Mă întreb, dacă majoritatea intelectualilor români ar spune conducătorilor: „Evident că aveţi puterea şi puteţi face ce vreţi. Dar noi credem că nu e bine; credem că ar trebui făcut aşa,  sau noi spunem nu; este părerea noastră.  Evident că puteţi trece peste ea. Noi n-avem nici puterea, uneori poate nici voinţa să ne  luptăm cu dvoastră, să găsim moduri organizate.
„Dar noi spunem aşa”. Sau „eu spun aşa” şi semnez. Dacă s-ar proceda aşa, nu s-ar mai întâmpla în România, lucrurile care se întâmplă acum. Sigur, dacă s-ar fi procedat aşa acum 15 ani, ar fi fost mai bine. Acum maşinăria merge, dar niciodată nu e prea târziu. Cred, repet, că e foarte bine să existe diversitate şi de atitudine şi de păreri, cu atât mai mult într-o societate pe care puterea încearcă s-o netezească, s-o facă otova. Am foarte multă  înţelegere pentru cei care nu fac ca mine.
Cum spuneam unui coleg – dintre cei care socoteau că important e doar să faci cărţi – aş schimba foarte bucuros cu el, aş avea chiar mare chef. Fiindcă, unele dintre aceste atitudini sunt mai confortabile, altele sigur că nu sunt; pentru unele, evident, se găsesc mai mulţi candidaţi, pentru altele nu prea…dar să sperăm că vor fi.
Dar, dacă e să ne gândim înapoi, acum 15 ani… Una dintre caracteristicile fenomenului românesc a fost, probabil, faptul că situaţia de acum s-a instalat încetul cu încetul, cu paşi mici. Cum sunt românii „dăştepţi”, fiecare a zis, „ei, n-are nici o importanţă, un pas mai sus, altul mai jos…” şi, din picăturile astea am ajuns unde am ajuns.  Cu mulţi ani în urmă – gândindu-ne la memoriulul intelectualilor din 1944 – un grup de prieteni ne-am zis să atragem şi noi atenţia puterii că,  dacă se va continua aşa, catastrofa devine de neevitat.
Mulţi colegi au fost, în principiu, de acord, că  trebuie făcut ceva …, cu rezervă faţă de un text unic cu mai multe semnături, pentru că, în România, asocierea neautorizată se pedepseşte. Nu vedeam nici un inconvenient, dimpotrivă, să înlocuim 20 de semnături cu 20 de scrisori în linii mari convergente; asta ne permitea să ne exprimăm fiecare  suprimând inevitabila auto-mutilare a unei  formulări colective şi, chiar din punct de vedere al puterii, faptul nu mai avea cum să fie imputabil. Foarte puţini,  ca să nu spun nimeni, au aderat. Majoritatea spunea “ păi, de ce să ieşim noi din tranşee şi să ne oferim singuri tirului inamic”. Ceea ce am reţinut a fost exact sentimentul ăsta de război, de campanie…
Suntem în tranşee, ne ascundem şi încercăm să supravieţuim, iar tancul va trece pe deasupra  noastră… Numai că situaţia e un pic mai complicată decât aşa cum se vede de aici.
Unul dintre profesorii mei spunea că societatea românească are o lungă tradiţie de trăit în afara legilor, a guvernelor; că, practic, niciodată românii n-au prea luat în serios lucrurile astea şi că regimul actual nu reuşeşte să  schimbe  această mentalitate; modificările sunt doar aparente, în pofida a tot ceea ce se întâmplă, în pofida faptului că Bucureştiul se dărâmă, că oamenii mor de foame şi de frig, în fine, ştiţi mai bine aici, decât mine acolo, ce se întâmplă – chiar am fost mirat ce cantitate de informaţii se stochează în diferite locuri despre România – deci, în pofida tuturor acestor lucruri, românii trăiesc, iubesc, scriu cărţi, se amuză, mai înjură, în sfârșit, îşi duc viaţa încercând să rămână normali. De multe ori am auzit că aceasta este forma noastră de rezistenţă, ilustrată de o glumă foarte cunoscută: „Ştiţi de ce nu fac românii grevă? Pentru că tot nu s-ar observa. Ei sunt în grevă generală de 40 de ani, nu mai e nevoie să iasă pe străzi”.
Este, evident, o formă de rezistenţă, dar la nivelul de comentariu, de glume care acompaniază orice gest al puterii, aşa cum există şi această inerţie la toţi. Cred că România este singura ţară din lume unde se dau legi şi trebuie să se dea şi decrete ca legile să se aplice şi trebuie date indicaţii ca decretele să fie puse în aplicare. Dacă ar fi să măsurăm cantitatea de legi care nu se aplică în România, probabil că am ajunge la un record pe cap de locuitor. E adevărat că e o formă de rezistenţă faptul că n-am luat în serios legile. Cineva îmi spunea că, din 1971, după tezele din iunie şi în ciuda lor, s-a publicat literatură mai bună decât până atunci, cu alte cuvinte discursul puterii are legile lui şi noi ne vedem de treaba noastră. Dar preţul este, după mine, foarte  mare. Lumile astea paralele există, dar oamenii totuşi mor de frig, există coşmarul zilnic al încălzirii, drama transportului, tragedia aprovizionării. Toate lucrurile astea sunt greu  de ignorat, chiar cu un ochi superb de intelectual care vede peste timp şi pe care nu-l interesează decât dialogul sau cu eternitatea. Probabil că e, repet, un punct de vedere şi dacă toată lumea nu s-ar ocupa decât de asta, nişte cărţi ar rămâne nescrise… E vorba de o balanţă…

Antonia Constantinescu.: Efectul acestei deriziuni, acestei sfidări a legilor, decretelor, indicaţiilor, este de două ori înşelător – în primul rând pentru că dă iluzia unei opoziţii – ea nu împiedică coşmarul existenţei cotidiene – şi lasă, din afară, impresia docilităţii. Oare n-ar merge mai bine cu deriziunea refuzul, într-o bună zi, de a mai bate din palme?

Mihai Botez: Cum zicea Soljeniţîn: „Nu mai aplaudaţi!”

Antonia Constantinescu: Pare un gest mărunt dar ar fi putut avea în timp un rezultat mai important chiar decât ieşirea pe stradă şi, la urma urmei, rimează mai bine cu „boicotul istoriei”…

Mihai Botez: În treburile astea, noi, românii - spun cuvântul cu greutate şi pare acoperit de ridicol – avem un fel de geniu. Un  prieten de la Bucureşti, imi spunea odată că asta e forma noastră de protest: să ne supunem… Şi el credea foarte sincer în acest paradox. Mi l-a ilustrat şi cu o glumă: „Uniunea Sovietică e în război cu China. În prima zi, sovieticii iau un milion de prizonieri, a doua zi iau două milioane, a treia zi trei milioane. În a patra zi, chinezii întreabă: - Continuăm sau vă predaţi?” Însă, vedeţi, dacă ar fi să redevenim serioşi, în toată povestea asta preţul rămâne totuşi foarte mare. Unele lucruri sunt mai grave, altele grave, dar există şi lucruri irecuperabile. Faptul că din Bucureşti n-a mai rămas practic nimic, că o istorie întreagă, aşa cum era ea, a pierit din voinţa de a face nişte monumente de un gust, de altfel, destul de discutabil, asta nu mai e joacă...

Antonia Constantinescu: Nu mai e joacă şi nu ştiu cum coincide cu dorinţa noastră de a supravieţui prin cultură... Prin care cultură?

Mihai Botez: E adevărat că se scriu cărţi pentru eternitate, dar se scriu şi pentru oamenii care trăiesc acum şi aici; dacă oamenii aceştia mor, scade şi numărul cititorilor, iar dacă în urma unei alimentaţii aberante fondul genetic al populaţiei este zdruncinat înseamnă că şi numărul rafinaţilor, care ar putea gusta deliciile spiritului nostru hedonist şi aristocratic, va deveni din ce în ce mai mic, ba chiar va putea dispărea într-un oarecare viitor... Toate aceste variante există, problema e de echilibru. Vă dau un exemplu. Ca multă lume bună din Bucureşti sunt şi eu refuzat de edituri, am nişte cărţi care se târâie de la un an la altul. În 1985, în fine, a apărut una din ele pentru că pe copertă se afla şi numele academicianului Onicescu, profesorul meu, lucru care făcea dificilă oprirea cărţii, dar tot a fost întârziată vreo doi ani, din cauza semnăturii coautorului. Nu e un lucru normal, dar nicio catastrofă nu e şi dacă ar fi fost numai asta, n-aş fi ieşit în piaţa publică – de altfel acest amănunt îl povestesc pentru prima oară. Poate, ştiu eu, n-oi fi destul de intelectual pentru că alţi colegi au făcut scandal şi pentru mai puţin...

Antonia Constantinescu: Poate intelectual nu este acela care se bate să-i iasă cartea lui... deci îl interesează o carieră publică, recunoscută. Poate că intelectual e cel care are conştiinţa binelui şi răului şi simte imperioasa responsabilitate de a împărtăşi cu ceilalţi, poate e cel care are înţelepciunea de a trece dincolo de avariile propriului destin pentru a medita în general la destinul celorlalţi...

Mihai Botez: Ce m-a impresionat pe mine cel mai mult este lipsa de interes a intelctualilor de la noi pentru problemele celorlalţi. O atitudine foarte specială, pentru că în Polonia, de pildă, de ani de zile există încercarea de a înţelege mişcarea muncitorilor, nu pentru a o ghida, ci pentru a se constitui în sfătuitor la nevoie; „intelighenţia” poloneză este, din acest punct de vedere, extraordinară şi revoluţia poloneză din anii 80 n-ar fi fost posibilă fără această comunicare pe orizontală a societăţii, la toate nivelele. La noi, cel puţin până acum, intelectualii se ocupă aproape exclusiv de propriile lor probleme şi au un fel de dezinteres pentru problemele obştei. Un foarte distins filosof imi spune odată, mai în glumă, mai în serios, că obsesiile mele cu „omul de pe stradă” sunt dovada că, în fond, sunt un marxist, că mai cred că existenţa determină conştiinţa, că [sic] cultura are legătură cu viaţa de toate zilele şi-mi explica că ceea ce putem noi, intelectualii să dăm poporului este să-i dăm cultură, iar dacă vrea carne, să şi-o ia singur. E o atitudine ca oricare alta... O frază, în general de sfârşit de conversaţie, pe care am auzit-o de nenumărate ori în România, spusă, de regulă, cu o privire foarte adâncă fixată în ochii mei este: „Dumneata crezi că eu îmi iubesc mai puţin poporul?” Şi, sincer, cred că are dreptate. Nu-l iubeşte mai puţin, dar poate că îl iubeşte altfel. Avem o diversitate de iubiri...

Antonia Constantinescu: Nu vi se reproşează decât atât?

Mihai Botez: Mi se reproşează şi altele. De pildă, că prin atitudinea mea, dau o imagine falsă despre toleranţa regimului; fiindcă dacă ar face mai mulţi ca mine am fi cu toţii în închisoare; aşa, eu sunt tolerat tocmai pentru că sunt singur... Afară de faptul că, uneori, mi se spune că, în ultimă analiză, tot vreau să plec, nimeni nu se pune aşa, la margina sistemului dacă n-ar vrea să-l părăsească... Dar cea mai mare dificultate am avut-o cu prietenii din Statele Unite când am încercat să le explic un concept pe care l-am formulat câţiva ani în urmă, cel de „contestaţie solitară”: contestatari care, dacă nu pot semna în comun o scrisoare de protest, pot să o facă fiecare de unul singur, s-o semneze, s-o susţină; dacă ar fi multe glasuri de acest fel le-am putea număra şi de aici s-ar crea sentimentul, care lipseşte în momentul de faţă în România, că există mai mulţi parteneri de discuţie, iar la monologul puterii se răspunde şi altfel decât cu aplauze. A fost foarte greu să explic unui american ce va să zică asta. Pentru el cel mai normal lucru din lume este să se exprime şi nu e nevoie de un nou concept ca să defineşti o atitudine normală. Lui i se părea foarte normal să spui când un lucru nu merge bine. Şi probabil că trebuie să fie normal... Mă gândesc la ofiţerii din România care tot încercau să priceapă ce animal curios este şi ăsta care, ca un apucat, renunţă la o carieră care se anunţa destul de spectaculoasă şi începe să vorbească în deşert. Pe dinăuntru nu-l prea ascultă nimeni, nici pe afară nu-l ascultă prea multă lume... Doar aşa, cum spunea unul din ei, ca să avem şi noi faliţii noştri! Răspunsul pe care îl dădeam era următorul: Nu mi se pare că fac e aşa extraordinar. Suntem, de pildă, cu toţii în acelaşi autobuz şi trebuie să mergem într-un anumit loc (aici exagerăm un pic, pentru că nu mi-am ales eu destinaţia). Văd pe fereastră că şi ce e în dreapta şi ce e în stânga nu prea seamănă cu locul unde ni s-a spus că mergem. Nu e mai normal să spui şoferului să mai verifice o dată harta, să verifice dacă n-a greşit drumul, decât să aştepţi să intri în gard? Nu spun: opreşte că eu vreau să cobor. Nu vreau să cobor, vreau să rămân în autobuzul ăsta... Mi se că nu e aici nimic extraordinar, eroic sau destructiv, iar dacă toţi oamenii din maşină, care văd acelaşi lucru pe fereastră ar spune şoferului că au impresia că o luăm aiurea poate că şi şoferul s-ar mai gândi, ar merge măcar mai încet, în sfârşit ar începe ceva. Dar aşa, am auzit de o mie de ori aceeaşi replică: „Dumneata eşti unul singur, niciun guvern din lume nu ţine seama de o părere; noi te lăsăm să vorbeşti; vezi că nu te ascultă nimeni, la un moment dat ai să te plictiseşti şi ori pleci, ori taci...” E adevărat. Să rămâi aşa ca nebunul satului nu e o plăcere, mai ales de la o anumită vârstă...

Antonia Constantinescu: Au avut ei grijă să nu vă plictisiţi: v-au trimis la Tulcea. Cum a fost?

Mihai Botez: Pentru mine a fost o eperienţă extraordinară. Am avut totdeauna tentaţia de a-mi transforma existenţa într-o experienţă: dacă n-am putut s-o schimb, măcar s-o trăiesc cu toate întâmplările ei. În pofida sfaturilor care mi s-au dat – trebuie să spun că în aceşti ani, numai sfaturile nu mi-au lipsit – am făcut ceea ce cu toţii aşteptau mai puţin: am primit şi m-am dus. Am primit şi din solidaritate. E un lucru pe care l-am impus mai demult; am fost obiectul multor acte nejustificate, ca să nu le numesc persecuţii, am îndurat inutil destule, dar n-am vrut să mă transform într-un caz sau într-o problemă, mi-am spus că trebuie să împărtăşesc exact soarta colegilor mei de breaslă şi de ţară. N-am avut niciun moment sentimentul de excepţie, n-am crezut că meritam un tratament excepţional, n-am crezut că merit nici decoraţii, nu cred că meritam nici pumni, dar asta e altă poveste.
Totuşi, era un lucru absolut ilegal, din toate punctele de vedere. La 1 iunie îmi terminasem norma pe 1987. Nu eram deloc sigur că programul american îmi va fi aprobat, dar vroiam să nu se poată invoca faptul că am obligaţii profesionale. S-a făcut o comisie, mi s-a dat un calificativ bun, cu „aplauze furtunoase” şi, după lege, ministrul învăţământului a semnat de primirea contractului. Dacă ar fi fost să fim legalişti, puteam să dorm liniştit până la sfârşitul anului, primindu-mi salariul de bază sau puteam să-mi „perfecţionez-ameliorarea-îmbunătăţirii” pentru anul viitor. La 1 iulie, acelaşi ministru al învăţământului a dat un ordin, pe care, de altfel, nu l-am văzut, prin care eram numit director la Centrul de calcul din Tulcea, instituţie care nu face parte din Universitate. Prorectorul m-a chemat şi mi-a citit ordinul care, amuzant, nu cuprindea decât ceea ce mi se va întâmpla dacă nu accept (aş fi fost dat afară, activitatea mea trebuia să înceteze conform nu ştiu căror paragrafe) dar nu se spunea deloc ce s-ar întâmpla dacă mă duc. Formalităţile au durat vreo două săptămâni pentru că, în structura actuală, centrele acestea ţin de organele locale ale puterii; deci a trebuit să fiu transferat de nu ştiu unde, prin ordin, ca să fiu numit de cei de la Tulcea. Când am sosit am stârnit mare mirare la Tulcea, iar profesional se potrivea vag cu ce ştiam – prin anii 60 făcusem nişte cursuri IBM, condusesem chiar un departament de informatică la CEPECA, dar sunt 17-18 ani de atunci şi lucrurile merg foarte repede în acest domeniu. Mi s-a spus că pentru funcţii de conducere nu e necesară cine ştie ce competenţă şi n-aveam niciun  motiv să mă îndoiesc că au dreptate...

Antonia Constantinescu: Oricum, vă împiedică cercetările pe care le făceaţi înainte de a deveni director...

Mihai Botez: E un consum de timp din toate punctele de vedere. Eu aş fi trăit foarte bine fără Centrul de calcul şi bănuiesc că şi el fără mine, însă, vorba românească: „dacă-i ordin, cu plăcere”, dar eu sunt d-ăla de mă supun, dar spun... Evident, e un lucru cu multe tăişuri şi bătaia pe termen lung e departe de a fi clară. Conform legilor româneşti, în asemenea funcţii de conducere ai mai puţine grade de libertate. La Tulcea, teoretic nu am program, am muncă nenormată. Trebuie să se ştie în orice moment unde sunt şi să fiu găsit cu telefonul. Nu pot părăsi localitatea fără învoire şi nici judeţul fără aprobarea primului secretar. În afară de asta e relativ uşor ca într-un astfel de centru să fie circulate informaţii care să te pună în contact cu secretul de stat, faptul acesta introducând noi restricţii în contactele cu străinii. Dar experienţa umană a fost foarte interesantă, iar văzută de acolo România pare mult mai normală decât din Bucureşti. N-am avut niciodată credo-uri populiste sau chemări mesianice, dar am avut parte de un contact uman care m-a îmbogăţit. Nu că m-au făcut să-mi revizuiesc părerile pe care le aveam înainte, dar în niciun caz nu mi-au sugerat să fac altceva decât am făcut...
Dacă puterea, în marea ei înţelepciune, a hotărât să scape de mine trântindu-ma în sus, mi-am zis că o experienţă trebuie dusă până la capăt. Sigur, nu e foarte plăcut să stai cinci zile în aceeaşi cameră de hotel pe care nu o poţi schimba şi care are o curioasă legătură cu camera de alături – când deschid uşa la mine se aprinde automat lumina la vecinul meu... lucruri de felul acesta, mai degrabă amuzante decât înfricoşătoare sau poate aşa le iau eu; în fine, e loc şi pentru mai rău sau altfel spus, vreau ca discursul meu să nu fie în funcţie de meandrele stării mele personale. E foarte uşor să înşiri dificultăţile personale, care, de regulă, sunt solubile. Din păcate la asta se rezumă, în ultimii ani, drepturile omului în România: omul ţipă foarte tare pentru un drept al lui, îl cam obţine şi pleacă, plecare care se obţine mai uşor decât alte lucruri. Dar parcă nu asta e problema..

Antonia Constantinescu: Parcă problema ar fi de a se respecta şi drepturile celor care rămân... Ce aşteaptă românii? Aşteaptă ceva de la sovietici?

Mihai Botez: Din nenorocire, românii aşteaptă mereu ceva de la alţii... Au aşteptat pe americani nu ştiu câţi ani, cred că e o tradiţie. Cu patru secole înainte am aşteptat să ne scape Occidentul de sub turci.

Antonia Constantinescu: Aşteptam pe unul şi venea altul...

Mihai Botez: Da, totdeauna aşteptam pe unul şi venea altul. Dar problema nu este asta. Cred că oamenii din emigraţie interpretează uşor eronat marea popularitate pe care – hélas! – şi-ar fi câştigat-o Gorbaciov în urma vizitei în România. Nu cred că românii aşteptau ceva; există sentimentul foarte răspândit că ruşii au, în ultimă analiză, o responsabilitate faţă de ce se întâmplă la noi fiindcă ei sunt cei care au adus acest regim. Nu cred că românul aşteaptă în general ceva bun de la ruşi, e deja o aprehensiune ancestrală. E drept că, pentru omul de pe stradă, nişte reforme de tip Gorbaciov ar fi cu totul bine venite. Deci nu aşteaptă ceva de la ruşi, ci aşteaptă ca discuţiile din U.R.S.S. să nu rămână fără urmări pentru Bucureşti. Ce se întâmplă, mai nou, în Bulgaria, ştiu foarte bine: tot Bucureştiul şi partea de sud a ţării se uită la emisiunile televiziunii bulgare; la Bucureşti se fac cursuri de limbă bulgară! La Tulcea se ascultă televiziunea moldovenească, sovietică şi iar dai de Gorbaciov; asediaţi din toate părţile, iar sentimentul că această izolare ideologică şi politică nu poate dura foarte mult, câştigă teren. Dar cred că mai interesat de aceste fenomene este apartul de partid decât omul de pe stradă. Acesta din urmă îşi zice: fie la ei acolo, pe noi ne interesează să fie carne şi să fie cald, să se găsească cărţi bune şi că la putere este X sau Y nu le spune nimic, mai ales că, pentru el toată lumea asta e practic în aceeaşi oală. În plus, puterea din România a dat întotdeauna informaţii foarte vagi, nu ştim ce se întâmplă în spatele acestor nume. Dacă cursul reformist reuşeşte în Europa de Est, ceea ce nu este sigur, sper să nu se ocolească România. De altfel, conducerea de la Bucureşti a reuşit o performanţă extraordinară: să-i facă pe români interesaţi de sovietici; revistele ruseşti – Ogoniok de pildă-, se citesc acum ca Time sau News Week, pe sub mână, împrumutate, cu poze care se taie, cu citate care se transmit... Cuvântul „transparenţă” n-a apărut niciodată în presă din ţară, nici numele lui Wałęsa, nici „Solidarnosc”, pentru care au apărut „sindicatele aşa zis libere”! ... Şi pentru că a venit vorba de Polonia, ceea ce s-a petrecut acolo eu îl consider marele eveniment al vieţii mele şi nu cred că voi avea şansa să trăiesc unul la fel. Îmi pre rău s-o spun, dar românii reacţionează la acest eveniment, n-aş spune negativ, dar mai degrabă cu indiferenţă. E adevărat că s-a aflat puţin şi, din acest punct de vedere, nici posturile străine n-au fost destul de generoase. Pentru Europa de Est, experienţa poloneză rămâne fantastică, iar românii, practic, ştiu puţin despre ea. Ei sunt tentaţi să creadă că a eşuat.

Antonia Constantinescu: E convenabil, ca să zic aşa, psihic...

Mihai Botez: Nu e chiar o satisfacţie, dar e o justificare: păi, dacă polonezii, cu un papă polonez, cu sprijin din toată lumea, cu o biserică aşa de activă au eşuat, cum o sa reuşim noi? Mai bine tăcem şi ne vedem de treabă.

Antonia Constantinescu: Important nu e dacă au reuşit, important e drumul pe care l-au făcut, acest parcurs transformator...

Mihai Botez: Eu nu cred deloc că e o mişcare care a eşuat, dimpotrivă, cred că a renovat profund societatea poloneză, Polonia de acum n-o să semene niciodată cu Polonia dinainte de 1980. Ceea ce vreau să fac în S.U.A. este exact „lecţia Solidarităţii”, în termeni profesionali foarte oţărâţi. Cred că mişcarea poloneză a demonstrat un lucru pe care sper să-l pot pune în evidenţă: ce se poate obţine, în acest moment, în partea asta de Europă, uitată şi de lume şi de Dumnezeu. Nu cred că sistemul partidului unic poate fi schimbat lesne, nu cred că partidul comunist va fi vreodată înclinat să împartă puterea cu altcineva sau să se pună el în discuţie...

Antonia Constantinescu: Ar fi contra naturii acestei puteri...

Mihai Botez: Sigur. Dar să lăsăm o şansă şi hazardului; o mutaţie genetică s-ar putea produce, dar şansele, după mine, nu sunt foarte mari. Ce s-ar putea face în situaţia asta? Se vorbeşte de fracţiunile din partid, fracţiuni deschise care ar putea fi un substitut al pluralismului democratic. Ideea nu e nouă. La ruşi s-a vorbit acum câţiva ani de al doilea partid comunist. În momentul în care sunt mai multe partide comuniste, distanţele între comunişti şi necomunişti vor fi foarte greu de delimitat, deci, ca punct de plecare ar putea fi un lucru încurajator pentru o eventuală opoziţie. Asta ar fi din partea puterii, iar din partea societăţii, ieşind din această extraordinară apatie, chiar neputând să se constituie într-un partener vizibil, ar deveni totuşi o forţă de presiune asupra puterii, obligând-o să se comporte civilizat, să rămână în anumite limite măcar de frica alternativei. Ar fi ca într-o piesă cu două personaje în care unul din ele, chiar dacă vorbeşte numai el, îşi reglează discursul după expresia celuilalt. Ar fi enorm de introdus aşa ceva în actualul monolog cu ochii în sus şi care trece peste oameni ca pe nişte furnici care n-au altceva de făcut decât să aplaude.

Antonia Constantinescu:  Se ştie, în România, despre tensiunea dintre ruşi şi ucrainieni, care ar putea avea, în timp, repercursiuni şi asupra teritoriilor româneşti din U.R.S.S.?

Mihai Botez: Tensiunea asta nu e un lucru nou, dar mi-e teamă că nu e decât o confruntare între forurile de partid. După ştiinţa mea, în Ucraina, mai ales după Hruşciov, se instalase un grup foarte ortodox şi e foate uşor de convertit această tensiune la una de nivel naţional: opoziţia faţă de reformatorii de la Moscova să fie prezentată ca o reacţie faţă de tradiţionalul inamic rus, sursă de suferinţă pentru bietul ucrainean. Şi la noi, în anii ‘60, refuzul destalinizării a fost prezentat ca o opoziţie faţă de ruşi şi un semn de independenţă naţională. Dar atâta s-a jucat cartea asta naţională în sistemul comunist încât mi se pare acum uşor depăşită. Una din marile performanţe ale sistemului de la Bucureşti a fost tocmai crearea acestui stil naţional comunist. Un nou stalinism, care însă nu mai responsabil de erorile lui Stalin, de Gulag şi care, în plus nu acţionează la ordinele Moscovei, dar care nu e mai puţin comunist decât comunismul de la Moscova. E o formulă care ar avea şanse şi în Lumea a treia: lideri mesianici cărora le-ar fi mai confortabil să ia şi să păstreze puterea unei ideologii cu vechime practică de 70 de ani care garantează puterea pe viaţă, fără să fie nevoie pentru asta să fie performanţi, ca în situaţia în care ar exista şi alegeri libere...

Antonia Constantinescu: Şi toate astea cu totemul tribului în mână... Care nu obligă la nimic, dar face dificilă opoziţia internă...

Mihai Botez: Sloganul cu altă Românie nu există, are succes...

Antonia Constantinescu: Prin succes înţelegeţi conservarea puterii?

Mihai Botez: Exact. Toată lumea îşi închipuie în Occident că puterea trebuie să fie performantă. Ori performanţa unei asemenea puteri stă în controlul generalizat pe care-l poate exercita şi, din punctul ăsta de vedere, în România este un triumf. Practic, sistemul controlează bucătăria, patul, gândurile, lecturile, ochii oamenilor...


Interviul a fost publicat în revista „Lupta”, în nr. 86, 22 septembrie 1987 şi nr. 87, 7 octombrie 1987. 

Sunday, April 16, 2017

Masa rotundă "A trăi în adevăr. 40 de ani de la primele gesturi de disidenţă în România comunistă"

Adevărcuraj, onestitate, moralitate, înfrângerea propriilor temeri. Despre toate acestea a fost vorba la masa rotundă organizată de Complexul Muzeal Neamţ la 5 aprilie 2017. 
Manifestarea a reprezentat, potrivit dr. Mihaela-Cristina Verzea, şef de secţie în cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, cea care a organizat fără cusur această întâlnire, debutul unei serii de manifestări ştiinţifice dedicate anului 1977.
Cu acest prilej, dr. Igor Caşu, profesor şi director al Centrului pentru Studiul Totalitarismului din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, dr. Ana-Maria Cătănuş, cercetător la Institutul pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române şi dr. Mihaela Cristina Verzea au discutat despre apariţia primelor gesturilor de disidenţă în URSS, Europa Centrală şi de Est şi, în particular, România.
Igor Caşu, Mihaela-Cristina Verzea, Ana-Maria Cătănuş
Sursa foto: Turn TV
În cadrul manifestării, dr. Igor Caşu a prezentat direcţiile principale de evoluţie ale URSS după moartea lui Stalin, 1953, accentuând implicaţiile pe care adierea liberală din timpului lui Nikita Hruşciov le-a avut asupra apariţiei disidenţei sovietice. Totodată, acesta a adus în discuţie specificul naţionalist al disidenţei din RSS Moldovenească.
În prezentarea sa, dr. Ana Maria Cătănuş a discutat momentul şi contextul apariţiei disidenţei româneşti. 
1977, anul Chartei 77 din Cehoslovacia, a devenit şi anul naşterii disidenţei româneşti. 
Problema respectării drepturilor omului, dar şi nevoia unei vieţi în adevăr, i-au făcut pe cei trei protagonişti ai prezentării - Paul Goma, Vlad Georgescu şi pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa - să spună "nu" regimului comunist de la Bucureşti.
Povestea vieţii celor trei disidenţi români, filmul disidenţei lor şi răspunsul regimului comunist, au reprezentat punctul central al prezentării Anei-Maria Cătănuş.
Manifestarea s-a bucurat de un real interes, dovadă fiind publicul numeros şi dornic de cunoaştere care a umplut sala.
Dincolo de detaliile tehnice, masa rotundă de la Piatra Neamţ a demonstrat o dată în plus că istoria nu-şi are locul doar în paginile cărţilor, că e nevoie să coboare printre oameni şi că aceştia nu doar că au nevoie de ea, ci că şi ştiu să o primească aşa cum se cuvine.



Monday, March 6, 2017

Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980 E-BOOK


Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2014, 300 pagini




Lucrare distinsă cu Premiul "Nicolae Bălcescu" al Academiei Române, 2016.

e-Book 

https://www.ceeol.com/search/book-detail?id=470922