Friday, December 7, 2018

Noutate editorială: Comuniştii români şi „devierea de dreapta”. Istoria unei afaceri de partid, 1940-1968




Comuniştii români şi „devierea de dreapta”. Istoria unei afaceri de partid, 1940-1968

Autor: Dan Cătănuş

Colecţia „Studii”
Format: 17/24 cm; 408 p.
INST, 2018
ISBN 978-973-7861-98-6




Accesibilă la vânzare pe www.totalitarism.ro și în librăriile partenere

 *
Demascarea „devierii de dreapta” din Partidul Muncitoresc Român, în 1952, a reprezentat doar sfârşitul unei afaceri mai profunde, care îşi avea rădăcinile adânc în trecut. Povestea este fascinantă, pentru că, urmând firul rivalităţii care s-a creat încă din perioada ilegalităţii între viitorii protagonişti ai luptei pentru preeminenţă în partid, descoperim poveşti personale, orgolii, episoade controversate ale mişcării comuniste dinainte şi după 23 august 1944. Al doilea fir conducător, permanent prezent, este cel al relaţiei cu Moscova, în dubla sa ipostază: de implicare directă, prin indicaţii mascate în sfaturi şi sugestii, dar şi prin transformarea factorului sovietic într-o carte pe care liderii comunişti români au încercat fiecare să o joace cât au putut de bine.

DAN CĂTĂNUŞ

Comuniştii români şi „devierea de dreapta”. Istoria unei afaceri de partid, 1940-1968 trece deseori dincolo de registrul cercetării istorice, devenind o poveste captivantă, cu răsturnări de situaţie, trădări, servicii secrete, anchete, crime. E o investigaţie care se derulează pas cu pas, în care autorul şi cititorul merg parcă în tandem, aşteptând cu sufletul la gură sfârşitul – sau sfârşiturile – poveştii.

IOAN CHIPER


Saturday, December 1, 2018

La mulți ani, România!


La mulți ani, România! 
1 decembrie, 1918
Preluare de pe pagina Facebook Poza zilei

La mulți ani tuturor românilor, din țară, din străinătate și mai ales românilor pe care istoria vitregă i-a lăsat în afara granițelor firești de la 1918.Să nu uităm că ceea ce suntem azi este încununarea idealurilor mai multor generații și urmare a greului tribut de sânge plătit de ostașii români. Să învățăm încet încet să iubim sincer România, faptul că suntem români și să încercăm, zi de zi și după forțele fiecăruia, să o facem mai bună. 


La mulți ani!

Thursday, June 7, 2018

Mihai Botez sau viaţa sub semnul libertăţii Mic studiu biografic

Fragment din volumul
Mihai Botez, Lumea a doua şi alte scrieri din anii disidenţei solitare 1979-1987, 
editor Ana-Maria Cătănuș, Fundația Naționala pentru Știință și Artă (în curs de apariție)

©Ana-Maria Cătănuș 2018


Mihai Botez sau viaţa sub semnul libertăţii
Mic studiu biografic



„Am fost întrebată o dată – mărturisea Elena Bonner – dacă a fost uşor să trăiesc alături de un geniu. Întrebarea a fost neaşteptată pentru mine. Eu l-am iubit pur şi simplu pe Andrei Saharov, deşi am înţeles, fireşte, că eram în compania unui om de un extraordinar curaj intelectual, un om bun şi onest, care a fost hotărât şi infailibil în deciziile sale morale şi care a trăit în acord cu ele”[1].
Cuvintele Elenei Bonner, jumătatea celui mai cunoscut cuplu de disidenţi din blocul sovietic, zugrăveau în cuvinte puţine portretul omului şi disidentului Andrei Saharov.
Mai mult decât atât însă, în spatele trăsăturilor schiţate de aceasta, figura lui Andrei Saharov poate fi înlocuită, fără a greşi prea mult, cu aceea a lui Václav Havel, a lui Jacek Kuroń, Adam Michnik sau, de ce nu, a lui Mihai Botez.
Supranumit deseori de presa occidentală „Saharov al românilor”, Mihai Botez a fost disidentul român care s-a asemănat cel mai mult cunoscutului fizician şi militant pentru drepturile omului, Andrei Saharov, prin excepţionalitatea manifestată în domeniul de cercetare, prin capacitatea de a privi şi a înţelege lumea în integralitatea ei, prin respectul pentru diversitatea de opinie şi deschiderea către dialog.
Mutatis mutandis, vieţile celor doi au urmat traiectorii asemănătoare:  cariere de succes în domeniul ştiinţelor exacte, conştientizarea eşecului proiectului comunist, disidenţa, exilul intern. În final, ambii au ales să se implice în construcţia democratică a societăţilor lor, fapt care i-a pus în postura de a fi marginalizaţi chiar de foştii colegi de disidenţă[2].
În ciuda destinelor asemănătoare şi a comparaţiilor măgulitoare, Mihai Botez rămâne prin el însuşi un exemplu de intelectual critic, care a ales să trăiască în acord cu propriile credinţe în interiorul unei societăţi comuniste care recurgea la toate metodele pentru a înăbuşi astfel de porniri.
Nevoia de a trăi liber, chiar şi într-o societate neliberă, l-a făcut pe Mihai Botez să-şi asume public datoria de a spune puterii când greşeşte, indiferent de consecinţe. Şi tot această conştiinţă a datoriei l-a făcut să accepte funcţii de reprezentare în primii ani de după 1990, în ciuda reacţiilor puternic negative din partea unora dintre cei care în anii comunismului i-au fost alături.
Pe parcursul vieţii sale, Mihai Botez a ales să trăiască şi să acţioneze în acord cu propriile credinţele. Astfel, opţiunile sale au ţinut mai puţin seamă de consecinţele pe care acestea le-ar fi avut asupra vieţii personale sau profesionale, „a trăi în adevăr” fiind pentru Mihai Botez o nevoie interioară.



Începuturile

Mihai Botez s-a născut la 18 noiembrie 1940, în Bucureşti, fiind primul copil al soţilor Constantin şi Lucia Maria Botez.
Tatăl său, violonist cu studii la Paris şi membru în Orchestra Radio, i-a transmis dragostea pentru muzică, dar şi un extraordinar simţ al umorului.
Mama, absolventă a Facultăţii de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, fost profesoară de limba română şi franceză.
Graţie familiei, anii tulburi ai războiului şi apoi ai instaurării regimului comunist, nu-şi pun amprenta negativ asupra lui Mihai Botez. În 1947, începe cursurile elementare la Şcoala nr. 154 din Bucureşti, continuându-şi pregătirea, din 1954, la Liceul  „Sf. Sava” din capitală.
În paralel, timp de câţiva ani, ia lecţii de pian cu Iolanda Zaharia, una dintre cele mai cunoscute profesoare, apoi de canto cu Mansi Barberis şi cu C. Stroescu. Rămâne însă, aşa cum recunoştea într-o scrisoare adresată maestrului Sergiu Celibidache, „un amator de muzică, dar mare iubitor al artei sunetelor”[3].
Deşi domeniul predilect de cercetare al lui Mihai Botez au fost matematicile, muzica l-a însoţit toată viaţa, dovadă fiind mărturiile unor apropiaţi cu care a împărţit fascinaţia pentru aceasta, precum matematicienii Mircea Geanău, Harry Cohn sau filozoful şi istoricul Vladimir Tismăneanu.
Mai mult decât atât, în anumite momente, el a depăşit calitatea de meloman, dedicându-se cercetării transferurilor din câmpul muzicii în cel al matematicii.
Astfel, în 1983, plecând de la repetiţiile-lecţii ţinute cu câţiva ani înainte de maestrul Celibidache la Ateneul Român, Mihai Botez transcrie ideile expuse de acesta în limbaj matematic. Rezultatul a fost identificarea unui spaţiu de tranziţii, căruia Botez ar fi vrut să-i dea numele de spaţiu Celibidache.
În acest sens, Mihai Botez îi scria maestrului, expunându-şi succint cercetarea, concluziile şi cerându-i permisiunea „să denumească o structură, mai precis un <obiect matematic> cu numele său”[4].
Reacţia maestrului Celibidache, el însuşi cu o solidă pregătire în matematică şi filozofie, a fost una pe măsură. Îl invită la Mainz, la cursurile de fenomenologie, unde urma să ţină două seminarii compacte, şi adaugă: „dacă din puţinul pe care l-ai aflat ai scos aşa de mult, sunt obligat să mă ocup de mata cu toate puterile mele. Te aşteaptă o mare revelaţie, un nou aspect al omului de toate zilele”[5].
În condiţiile în care în perioada 1976-1985 nu i s-a permis să părăsească ţara, Mihai Botez nu a primit viză pentru a putea onora invitaţia maestrului.

Matematicile

În 1958, Mihai Botez a fost admis la  Facultatea de Matematică-Mecanică şi Fizică (Secţia Teoria Probabilităţilor şi Statistică Matematică).
Cursurile universitare îi prilejuiesc contactul cu trei dintre cei mai mari matematicieni români, pe care Botez îi va numi deseori mentori: Grigore Moisil, Dan Barbilian (Ion Barbu) şi Octav Onicescu.
Teoria Probabilităților.
         Arhiva personala Harry Cohn
Dintre aceştia, academicianul Onicescu va avea cea mai mare înrâurire asupra tânărului matematician. Conştient de calităţile excepţionale ale lui Mihai Botez, Onicescu îl va sprijini profesional şi vor scrie lucrări în colaborare. Mai mult decât atât, bătrânul profesor îi va deveni confident atunci când discipolul său va alege calea disidenţei.
Susţinerea lucrării de licenţă, în 1963, pe o temă despre programarea lineară aleatoare, cu incertitudine parţială, îi deschide drumul spre cercetarea ştiinţifică.
Botez este angajat cercetător stagiar la Institutul de Matematică al Academiei R.P.R., secţia de teoria probabilităţilor şi statistică matematică, iar din 1964 devine  cercetător la Centrul de Statistică Matematică al Academiei R.P.R., secţia de aplicaţii ale statisticii matematice în industrie[6].
Cariera în cercetare a lui Mihai Botez a înregistrat un nou moment important în 1966, când la doar 26 de ani obţine doctoratul la Institutul de Matematică al Academiei Române, cu o teză pe tema Probleme de inferenţă statistică pentru modele aleatoare discrete, sub conducerea academicianului Gheorghe Mihoc.
Contribuţiile tânărului matematician, concretizate în lucrări de specialitate, publicate în reviste academice, şi participări la congrese ştiinţifice l-au recomandat şi pentru o carieră universitară.
Mihai Botez ţine cursuri la Universitatea din Bucureşti şi la Academia de Studii Economice.
Totodată, în perioada 1967-1970, Botez ţine cursuri de matematici aplicate, precum „Analiza şi programarea sistemelor informaţionale”, „Modele matematice pentru management şi decizii”, „Instruire în domeniul prelucrării automate a datelor şi cercetări operaţionale” la Centrul de Perfecţionare a Cadrelor de Conducere din Întreprinderi (CEPECA), o instituţie creată pe model occidental, realizată în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor Unite[7] şi, ulterior, absorbită în Academia „Ştefan Gheorghiu”.
Liberalizarea din anii 1960 şi opţiunea iniţială a lui Nicolae Ceauşescu de a da credit şi profesioniştilor, nu doar celor cu pregătire preponderent ideologică au contribuit la decizia lui Mihai Botez de a intra în P.C.R. Convins că din interiorul partidul putea face mai mult şi că vocea sa ar fi putut să fie auzită mai bine, Mihai Botez s-a înscris în Partidul Comunist Român în 1970.
Evoluţia ulterioară a regimului, incapacitatea conducerii comuniste de a se angaja într-un dialog onest privind stategia de dezvoltare a României, lipsa de reacţie în faţa iminenţei catastrofei economice, l-au determinat pe Botez să-şi dea demisia din partid, în 1984.
Ieşirea sa din P.C.R. a fost oficializată un an mai târziu, când a fost exclus formal pentru nerespectarea disciplinei de partid. Practică utilizată de multe ori în cazul demisionarilor, excluderea transmitea mesajul că momentul şi modul în care aceştia părăseau P.C.R. era la dispoziţia partidului, nu a membrilor.


Studiile viitorului

La jumătatea anilor 1960, un nou domeniu a captat la nivel global interesul oamenilor de ştiinţă: studiile viitorului.
Având la bază în principal modelarea matematică, noua ştiinţă a viitorului a prins avânt şi devenit în scurt timp un instrument esenţial în dezvoltarea economică, tehnologică şi militară[8]. Mai mult, aceasta a fost extinsă la nivelul relaţiilor internaţionale, decizia, negocierea, alianţa, acordul, pacea şi războiul fiind analizate făcând apel la modelarea matematică.
În România, dezvoltarea şcolii româneşti de studii prospective a fost legată de numele lui Mircea Maliţa. Interesul pe care noul domeniu de cercetare i l-a trezit lui Nicolae Ceauşescu a făcut ca demersurile lui Maliţa să fie încununate de succes.
Astfel, în 1970 a fost creat Laboratorul de Cercetări Prospective, la Universitatea din Bucureşti. Conducerea i-a fost încredinţată lui Mihai Botez, pe care academicianul Onicescu îl recomandase lui Maliţa[9].
În scurt timp, Laboratorul a devenit un succes. În cadrul seminariilor erau dezbătute şcolile de gândire în ştiinţa viitorului – şcoala scenariilor şi cea a tendinţelor -şi cele mai noi metode apărute, precum metoda Delphi. Ulterior, au fost organizate cursuri opţionale la care veneau studenţi de la toate facultăţile[10].
În paralel, tot la Universitate a fost creat Laboratorul de Studiul Sistemelor, condus de profesorul Solomon Marcus. În contextul reorganizărilor de la finele anilor 1970, acesta va îngloba în 1977, Centrul Internaţional de Metodologie a Studiilor Viitorului şi Dezvoltării, creat în 1974 (vezi mai jos).
Una dintre sarcinile Laboratorului de Cercetări Prospective a fost aceea de a furniza metodologii pentru noul domeniu. Astfel, la scurt timp de la înfiinţare, Botez a publicat o primă Introducere în prospectivă, în 1971.
Un an mai târziu, apărea primul Curs de prognoză, operă a unui colectiv condus tot de Mihai Botez, o lucrare care va constitui una dintre pietrele de temelie ale studiilor de prognoză în România.
Joncţiunea pe care Mihai Botez a făcut-o între matematici şi ştiinţele sociale a contribuit în mod esenţial la evoluţia ulterioară a tânărului matematician.
Accesul neîngrădit la ideile vehiculate în Est, dar şi în Vest, contactul direct cu cei mai importanţi reprezentanţi ai noii ştiinţe, implicarea în proiecte comune, au contribuit la construcţia viitorologului Mihai Botez. Mai mult, i-au oferit baza care a stat la baza analizelor sale viitoare asupra sistemelor sociale şi, în continuarea acestora, la cercetările despre lumea comunistă.
În anii 1970, Mihai Botez devine unul dintre cele mai importante nume din prognoza românească.
Predă cursuri în cadrul Comisiei de prognoză, la Universitatea din Bucureşti şi în cadrul cursurilor postuniversitare UNESCO.
În 1974, Botez a fost numit director al Centrului Internaţional de Metodologie a Studiilor Viitorului şi Dezvoltării. Crearea acestui organism fusese propusă în cadrul celei de-a Treia Conferinţe a Studiilor Viitorului, desfăşurată la Bucureşti, în 1972, şi parafată la întâlnirea pe care Nicolae Ceauşescu a avut-o cu Johan Galtung, preşedintele Federaţiei Mondiale pentru Studiul Viitorului, în mai 1974[11].
La jumătatea anilor 1970, cariera ştiinţifică a lui Mihai Botez era în continuă ascensiune. Devine membru în cele mai prestigioase organisme internaţionale pentru studiul viitorului, stabileşte contacte cu cele mai mari nume din domeniu: Martin Diamond, Eleonora Masini,  Alvin Toffler.
În 1975, în cele câteva luni petrecute în S.U.A., Botez a ţinut mai multe conferinţe la Stanford, Massachusetts Institute of Technology şi Columbia şi a primit oferte de a ţine cursuri de la universităţile Berkley şi Stanford[12].
Vizita din 1975 a prefaţat un stagiu de documentare de nouă luni care i-a fost oferit lui Mihai Botez de către Woodrow Wilson International Center for Scholars. Astfel, în 1976, Botez devenea primul bursier român al prestigioasei instituţii americane.
„Atmosfera intelectuală de neegalat de la WWICS”[13], accesul neîngrădit la informaţie, contactul cu intelectuali străluciţi, observarea modului de funcţionare a democraţiei de tip occidental, au influenţat inevitabil poziţionarea lui Botez în raport cu puterea comunistă de la Bucureşti.

Intelectualul critic devine intelectual public

Neliniştea intelectuală, abordarea critică, implicarea socială de partea sau împotriva puterii politice sunt caracteristici intrinsece ale intelectualilor, indiferent de spaţiul temporal sau geografic.
În regimurile totalitare, precum cel comunist, intelectualii, „purtătorii neliniştii sociale”, s-au găsit în situaţia fie de a se poziţiona de partea puterii politice (prin colaborare asumată sau refuzul contestării deschise), fie împotriva acesteia.
Din raţiuni care au ţinut de supravieţuire fizică, de oportunism sau convingere, plasarea pe una dintre cele două atitudini posibile în relaţia cu puterea nu a fost întodeauna una definitivă.
Disidenţa sovietică şi est-europeană au înregistrat numeroase cazuri în care intelectuali poziţionaţi iniţial de partea puterii comuniste şi-au reconsiderat atitudinea, transformându-se în critici vocali, alegând astfel calea disidenţei.
În cazul lui Mihai Botez, asumarea publică a calităţii de intelectual  critic a venit drept urmarea firească a unui complex proces analitic.
Concluziile sale privind eşecul proiectului comunist au fost rezultatul unui demers ştiinţific în care ipotezele enunţate, raţionamentele şi demonstraţiile construite au condus la concluzia lipsei de viabilitate a sistemului şi inevitabilitatea crizelor succesive.
Analizele lui Mihai Botez din anii 1970 scrise în limbaj matematic au abordat subiecte economice, sociale, dar şi relaţiile intenaţionale.
În contextul în care semnalele sale de alarmă au fost ignorate, iar regimul de la Bucureşti continua şi accelera cursul spre ceea ce Botez vedea drept inevitabilă catastrofă, intelectualul critic a făcut pasul dinspre mediul îngust al specialiştilor spre largă sfera întregii societăţi.
Transcrierea în limbaj natural a concluziilor la care ajunsese ca urmare a analizelor sale, luările de poziţie care nu mai sunt limitate la conducerea politică, ci sunt destinate tuturor celor care vor să asculte îl transformă pe Mihai Botez într-un intelectual public sau, în limbajul folosit în perioadă, într-un disident.
Anii disidenţei solitare a lui Mihai Botez sunt fructuoşi. Folosind instrumente şi metodologii transdisciplinare, redactează analize pertinente asupra lumii comuniste şi a perspectivelor sale de evoluţie la nivel general (Lumea a doua), dar şi specific, raportat la cazul românesc (Românii despre ei înşişi).
Relaţia intelectualilor cu puterea totalitară face parte de asemenea din preocupările lui Mihai Botez. Cercetările întreprinse pe această temă au fost demarate în România şi finalizate în S.U.A., în 1988, studiul său, Intelectualii din Europa de Est, numărându-se printre contribuţiile ştiinţifice cele mai valoroase asupra domeniului.
O dovadă a profundei onestităţi intelectuale a lui Mihai Botez se manifestă în studiul de politică externă Relaţiile dintre guvernul S.U.A. şi România între 1968-1984. O privire independentă de la Bucureşti (1985). Astfel, admiraţia sa sinceră pentru sistemul democratic american nu i-a influenţat analiza cu puternice accente critice referitoare la atitudinea conducerii americane faţă de regimul lui Nicolae Ceauşescu.
Discursul ştiinţific al lui Botez a fost completat în perioada anilor 1979-1987 de zeci de memorii adresate autorităţilor comuniste, în care atrăgea atenţia asupra erorilor de strategie economică, a consecinţelor nefaste asupra prezentului apropiat şi în care reclama nevoia unui dialog sincer între guvernanţi şi societate.
Memoriul redactat în primăvara anului 1979 şi transmis la Radio Europa Liberă în toamnă a fost primul dintr-o lungă serie de texte în care Botez atrăgea atenţia conducerii comuniste asupra fenomenelor negative care se făceau simţite în toate domeniile de activitate ale societăţii.
Dar una dintre contribuţiile fundamentale ale lui Mihai Botez în domeniul gândirii disidente rămâne teoretizarea şi popularizarea cu sprijinul lui Vlad Georgescu şi al Radio Europa Liberă a disidenţei solitare[14].
Pentru Mihai Botez, a spune „nu” puterii, chiar dacă la început doar individual, era punctul de plecare în coagularea unei opinii critice care putea deveni de masă.
În anii 1980, Mihai Botez este unul dintre puţinii disidenţi români care nu refuză să stea de vorbă cu diplomaţi, corespondenţi străini, şi să le spună cum stau lucrurile cu adevărat în România. Mai mult decât atât, el şi-a asumat dificila şi, nu mai puţin, periculoasa, sarcină de a obţine sprijin în favoarea altor disidenţi români, prin folosirea propriilor canale pentru a transmite în exterior mesajele acestora[15].
Anii plini ai disidenţei solitare au fost însă ani de blocaj pentru cariera ştiinţifică a lui Mihai Botez.
Retrogradat după transmiterea în 1979 a Memoriului său la REL, Mihai Botez va fi permanent tracasat şi menţinut în funcţii inferioare competenţelor şi experienţei sale. I se blochează accesul la viaţa ştiinţifică internaţională, refuzându-i-se orice solicitare de deplasare temporară în străinătate.
Marginalizarea profesională este însoţită şi de cea socială. Colegi sau prieteni manifestă reticenţă în a-l mai contacta sau îl evită direct, pentru a nu-şi periclita propria situaţie profesională sau personală.
În cazul lui Mihai Botez, nu colaborarea cu regimul, ci simpla renunţare la discursul disident i-ar fi putut mijloci revenirea la o viaţă profesională normală, la stagii de pregătire în străinătate, de care se bucurau mulţi alţi intelectuali de prestigiu şi care nu susţineau neapărat în mod deschis regimul.
Însă Mihai Botez a refuzat să facă pasul înapoi. O atitudine rar asumată în epocă şi greu de înţeles chiar şi acum.
Un reflex donquijotesc, refuzul lui Mihai Botez era motivat astfel: „N-am să încetez niciodată să repet că ceea ce am vrut să demonstrez, cu sacrificiul unor ani buni din viaţa mea, că se poate trăi în România de astăzi şi fără să te târâi în genunchi. Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de om şi cetăţean care nu aplaudă puterea”[16].
Convins că schimbarea situaţiei din România nu putea să se facă din exil, Mihai Botez a refuzat să părăsească România.
Chiar şi în condiţiile în care în 1985 a primit în mod nesperat viza pentru a participa la Congresul de la Madrid, Mihai Botez revine în ţară. În ciuda tuturor insistenţelor prietenilor din exil, Botez construieşte o întreagă strategie pentru a evita ca autorităţile să-i blocheze întoarcerea în ţară: modifică ziua plecării, schimbă mai multe avioane. Asta în condiţiile în care cei mai mulţi dintre cei care reuşeau să iasă din ţară întreprindeau toate acţiunile care să le permită să rămână în străinătate.
Odată ajuns acasă, disidentul care a refuzat să devină exilat îşi reia activitatea contestatară: memorii, interviuri, luări de poziţie.
Exasperat de îndrăzneala lui Botez, al cărui larg interviu acordat corespondentei franceze Arielle Thedrel a apărut în presa franceză în preziua vizitei lui Mihai Gorbaciov în România, regimul l-a trimis în exil intern. Mihai Botez a fost „avansat” în funcţia de director al Centrului de Calcul din Tulcea.
Acolo, la hotelul „Egreta”, departe de ochii diplomaţilor străini şi de întrebările jurnaliştilor occidentali, este urmărit ceas de ceas.
Perioada disidenţei lui Mihai Botez s-a încheiat în septembrie 1987, când la invitaţia WWCIS pleacă în S.U.A. pentru un stagiu de documentare.
În ciuda planurilor exprimate de mai multe ori de a reveni în România, acest lucru nu a mai fost posibil înainte de 1990.
După această dată, doar pentru un scurt răstimp, din păcate, Mihai Botez a dovedit că pe lângă a fi un profesionist al matematicilor şi al studiilor viitorului, a avut şi un real simţ pentru arta diplomaţiei. 

Diplomaţia

Eforturile de renaştere a societăţii civile româneşti, după revoluţia din 1989, l-au găsit pe Mihai Botez în Statele Unite.
Colaborator o perioadă la Universitatea Stanford şi apoi director al unei firme de consultanţă economică („Future Impact”, Botez a păstrat legătura cu realitatea românească prin contactele cu prietenii săi, deveniţi în majoritate membri ai Grupului pentru Dialog Social, şi cu prilejul scurtelor vizite întreprinse în România.
În condiţiile în care conflictul dintre putere şi opoziţie s-a înteţit, Mihai Botez a păstrat o atitudine echilibrată, conştient că tulburările interne nu vor ajuta România să iasă din izolarea internaţională în care se găsea în 1990.
Convins că, indiferent de simpatiile politice, ceea ce trebuia să primeze era asigurarea unei poziţii favorabile a României pe plan internaţional, el s-a plasat constant pe o poziţie constructivă.
Nemulţumit de reacţia unei părţi a emigraţiei româneşti, care uneori părea că se bucură atunci când lucrurile nu mergeau bine în România[17], dar şi convins că putea contribui la îmbunătăţirea imaginii României intrând în arena publică, Mihai Botez a acceptat, în 1993, numirea în calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României la Misiunea Permanentă pe lângă O.N.U. de la New York.
Iniţial, funcţia îi fusese propusă în 1992, de către lideri ai Convenţiei Democrate[18]. Pierderea alegerilor și reținerile unor lideri ai opoziției față de Botez  au făcut ca legăturile dintre cele două părți să se răcească.
Acceptarea funcției de ambasador din partea puterii politice câștigătoare în urma alegerilor democratice din România a accentuat și mai mult clivajul între Botez și foștii camarazi.
Ca și în anii disidenței, în jurul lui Mihai Botez s-a creat un gol, mulți dintre foștii apropiați grăbindu-se să-i reproșeze decizia de a lucra pentru administrația Iliescu, ignorând faptul că înainte de toate Botez lucra pentru România.
Mandatul pe care l-a îndeplinit la O.N.U. a demonstrat că, fără a fi un diplomat de carieră, Botez a asigurat o reprezentare la cel mai înalt nivel pentru România.
Descris de fostul său colaborator la misiunea O.N.U., Sorin Tănăsescu, în termenii cei mai calzi, Mihai Botez a construit o echipă de diplomați nouă, tânără, cu care a încercat să schimbe imaginea României și să atragă sprijin financiar pentru ţară, prin agențiile O.N.U.
Calitățile sale personale – inteligența, cultura vastă, dezinvoltura și carisma personală – au completat cu succes competențele în materie de prognoză economică și politică și care s-au dovedit extrem de importante pe durata mandatului la O.N.U.
În cadrul misiunii permanente de la O.N.U., Mihai Botez a deținut vicepreședinția Comitetului Economic și Social (ECOSOC), în 1994, și a promovat cu consecvență în interiorul ONU ideea creării statutului de țară în tranziție pentru ţările proaspăt ieșite din comunism[19].
Plecarea neaşteptată a ambasadorului român de la Washington, Aurel Dragoș Munteanu, a pus Ministerul de Externe Român în situația de a-i găsi rapid un înlocuitor. Din punctul de vedere al ministrului de externe de atunci, Teodor Meleșcanu, cea mai bună soluție a fost Mihai Botez. Acesta era un bun cunoscător al societății americane, se bucura de credibilitate și simpatie. Era un om care avea o anvergură internațională și care putea sprijini România în atingerea obiectivelor externe pe care le umărea: recuperarea Clauzei Națiunii Celei mai Favorizate şi construirea unui parteneriat solid cu Statele Unite[20].
Deși considera că era mai potrivit pentru misiunea de la O.N.U., Mihai Botez nu a refuzat oferta de a deveni ambasadorul României la Washington, fapt devenit oficial la 26 iunie 1994.
Așa cum obișnuia să spună: „când îți oferi sprijinul, nu e normal să întrebi prea mult: pui umărul unde ți se spune că este nevoie de el!”[21].
Mandatul lui Botez de ambasador la Washington a fost primit cu reticență de emigrația românească.
Câteva trimiteri referitoare la ostilitatea cu care-l trata „lumea bună a emigrației” le regăsim în textul Gabrielei Adameşteanu[22].
În ciuda acestui tratament, Botez a rămas concentrat pe misiunea sa, considerând că prioritatea sa era România, pe care o reprezenta[23].
Ca o confirmare a devotamentului său pentru cauza României, Gabriela Adameșteanu notează: „A venit vesel într-o seară fiindcă ratingul de ţară urcase, altădată fiindcă îi aranjase unui înalt oficial român o partidă de tenis cu Bush Jr.: diplomaţia se face (și) prin astfel de întâlniri private, mi-a spus. Cei doi jucători vor fi la putere peste câţiva ani, atunci când România va intra în NATO”[24].
Cariera promițătoare de diplomat s-a încheiat neașteptat la numai un an de la numirea la Washington.
La 11 iulie 1995, aflat în România, Mihai Botez s-a stins din viață ca urmare a complicațiilor survenite în cazul unor afecțiuni medicale cronice.
La puțină vreme după acest eveniment, un întreg dispozitiv de dezinformare, comparabil doar cu cel al Securității de dinainte de 1989, s-a pus în mișcarea pentru a convinge opinia publică de colaborarea lui Mihai Botez cu fostele organe ale Securității.


Fantoma Securităţii

Într-unul din articolele pe care le-a publicat în revista „Dilema”, în 1993, Mihai Botez vorbea despre paradoxul pe care realitatea românească îl prezenta pentru un ziarist american, întors din România după revoluţia din decembrie 1989. Acesta remarcase că „nu există persoană – publică ori nu – despre care să nu fi auzit de la alte persoane – publice ori nu – că a fost colaborator ori măcar profitor al regimului ceauşist, dacă nu a fost nomenclaturist ori chiar securist”[25].
Dispărut la puţină vreme de la momentul publicării articolului, Mihai Botez avea să devină el însuşi victimă a malaxorului de discreditare, care-şi cere chiar şi după mai bine de douăzeci de ani tributul.
Moartea lui Mihai Botez a adus în spaţiul public acuzaţii care până la acel moment erau vehiculate timid
doar în culise. Zvonurile despre pretinsa relaţie a disidentului Botez cu organele de Securitate au devenit ştiri repetate atât de des, încât au căpătat valoare de adevăr.
Mai mult decât atât, interpretarea dată unor documente identificate în dosarul altui disident român, fost apropiat al lui Mihai Botez, a urmărit să pecetluiască la nivelul opiniei publice imaginea lipsei de onestitate a acestuia din urmă. Astfel, însăşi disidenţa autentică a lui Mihai Botez a fost pusă sub semnul întrebării, iar el a devenit „victima unei operaţiuni de stigmatizare”[26] .
Dincolo de imaginile care au fost transmise opiniei publice, o evaluarea corectă a relaţiei lui Mihai Botez cu Securitatea din România poate fi făcută doar prin raportarea la toate sursele identificate până acum şi la coroborarea lor.
În arhiva C.N.S.A.S., a fost identificat un singur dosar pe numele lui Mihai Botez. Este vorba despre un dosar de urmărire informativă, DUI 151655, „Badea”, care conţine, în mod paradoxal, un sigur volum, compus doar din câteva file.
Analiza formală a dosarului ridică serioase întrebări privind modul, momentul şi scopul în care a fost creat dosarul.
De la bun început, se poate remarca faptul că nu există niciun indiciu referitor la data la care a fost deschis dosarul, iar acesta nu poartă viza niciunui ofiţer superior.
Astfel, Raportul cu propuneri de luare în lucru prin dosar de urmărire informativă a numitului Botez Mihail-Horia[27], nu conţine date esenţiale precum data la care s-a decis măsura, cine a propus şi cine a avizat deschiderea dosarului.
În condiţiile în care celelalte – puţine – documente din dosar sunt datate cu anul 1987, deci cu puţină vreme înainte de plecarea lui Mihai Botez în Statele Unite ale Americii, este cel puţin surprinzător faptul că în Raportul de deschidere a dosarului motivarea deschiderii lui face trimitere doar la contactele lui Botez cu cetăţeni străini.
Informaţii despre activitatea disidentă a lui Mihai Botez, planuri de măsuri, de discreditare, de dirijare de informatori spre acesta se regăsesc în alte dosare cuprinse în fondurile Documentar, Informativ, Reţea şi SIE de la C.N.S.A.S (vezi ilustraţii). Cu toate acestea, niciunul dintre aceste documente nu se regăseşte în copie în dosarul de urmărire informativă a lui Mihai Botez.
În acest context, trebuie precizat faptul că modul de lucru al organelor de Securitate cuprindea şi practica de a redacta un document în mai multe exemplare, urmând ca acestea să fie distribuite în dosare, în funcţie de tipul de acţiune şi de obiectivul urmărit.
De ce această practică nu a fost folosită şi în dosarul lui Mihai Botez?
Credem că este o întrebare al cărei răspuns poate fi dat doar de ofiţerii care s-au ocupat de cazul lui Botez.
Dacă dosarul de urmărire informativă al lui Mihai Botez nu lămureşte tipul relaţiei pe care acesta a avut-o cu Securitatea, documentele identificate în alte dosare permit o imagine mai clară asupra acestei probleme.
Astfel, Mihai Botez a fost investigat în mai multe rânduri, începând cu anul 1970, la solicitarea Securităţii Municipiului Bucureşti (IMBS)[28].
În 1977, în contextul discuţiilor denigratoare la adresa conducerii statului, purtate în cadrul Laboratorului de Studiul Sistemelor, Mihai Botez apare printre cei urmăriţi în dosarul de obiectiv al instituţiei, DUI 160141 „Făgăraş”, şi este subiectul mai multor note informative[29].
În anii 1980, regăsim numeroase trimiteri la Mihai Botez în dosarul de urmărire informativă a lui Dorin Tudoran[30] (note de filaj, rapoarte), în note informative date de colaboratori dirijaţi spre Botez[31] şi chiar în transcrierile discuţiilor purtate de acesta cu diplomaţi americani[32].
Totodată, în fondul Documentar din Arhiva C.N.S.A.S. au fost identificate documente referitoare la contactele lui Mihai Botez cu jurnalişti străini veniţi la Bucureşti, faptul că le mijloceşte acestora legătura cu alţi disidenţi români, precum şi strânsele sale legături cu Vlad Georgescu. Mai mult, interviurile în formă integrală sau parţială, date de Mihai Botez la REL sau corespondenţilor occidentali se regăsesc în dosarele reunite sub numele de problema „Eterul”.
Faptul că Botez era perceput drept un adversar al regimului este relevat de documente identificate tot în dosarele întocmite de Securitate, din nou însă absente din dosarul său de urmărire.
Un raport al Direcţiei I, din 31 martie 1982, stabilea în legătură cu Mihai Botez, caz lucrat de Securitatea Muncipiului Bucureşti, următoarele: „În scopul neutralizării acestor acţiuni, în cooperare cu Serviciul „D” se acţionează pentru compromiterea sa în străinătate prin acreditarea ideii că Botez este informatorul organelor de securitate (subl.ed.)[33].
Analiza ştiinţifică şi onestă a documentelor identificate până acum în arhiva CNSAS nu conduce la concluzia colaborării lui Mihai Botez cu Securitatea.
Dar pentru că această demonstraţie ar putea să nu prezinte încredere pentru cei care deja au fost convinşi de neadevărurile rostogolite până s-au transformat în adevăruri, problema relaţiei lui Botez cu Securitatea ar putea fi lămurită şi apelând la analiza cost-beneficiu, instrument la care Botez a apelat în studiile sale.
În anii 1960-1970, cariera lui Mihai Botez a fost pe un trend continuu ascendent, fiind plasat în funcţii de conducere şi de reprezentare. De asemenea, a avut contacte constante cu cei mai importanţi oameni de ştiinţă din domeniul său de activitate din Occident.
Intrarea în disidenţă şi menţinerea pe această traiectorie au însemnat pentru Mihai Botez pierderea a bună parte din realizările sale şi ruperea de mediul ştiinţific internaţional.
A fost menţinut în funcţii de execuţie, de importanţă scăzută, i s-au refuzat toate cererile de plecare temporară în străinătate, în interes ştiinţific sau personal, pentru ca în 1987 să fie trimis în exil intern.
Marginalizat profesional şi social, Botez a fost anchetat şi interogat constant la Securitate.
În ciuda acestei situaţii, Mihai Botez nu a cerut niciodată să părăsească definitiv ţara, iar când, în 1985, i s-a aprobat plecarea în Occident, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să se întoarcă în România.
În aceste condiţii se pune întrebarea legitimă: care au fost beneficiile de care Botez s-a bucurat în urma colaborării cu Securitatea?
Şi de această dată, răspunsul nu poate veni decât în urma unei analize simple, dar oneste.

*
Mihai Botez a fost unul dintre puţinii disidenţi autentici din România comunistă.
Mai mult decât atât, a fost printre puţinii intelectuali români care au construit şi au susţinut o perioada îndelungată o critică ştiinţifică la adresa sistemului comunist.
Capacitatea sa intelectuală, tipul de personalitate, onestitatea, convingerea că dacă era posibil să se schimbe ceva în România comunistă, aceasta se putea face mai mult din interior, decât din exil, au stat la baza atitudinii sale critice de la sfârşitul anilor 1970 şi cea mai mare parte a anilor 1980.
După revoluţia din decembrie 1989, arhivele fostei Securităţi au devenit o sursă a cunoaşterii istoriei regimului comunist. În acelaşi timp însă documentele au fost transformate şi într-o carte de vizită de cei care au văzut în publicarea dosarului dovada incontestabilă a calităţii lor de opozanţi anticomunişti.
Cu Mihai Botez, dosarele Securităţii nu au fost aşa de darnice.
Nu avem cum să ştim dacă Mihai Botez ar fi recurs la însemnările celor care-l urmăreau pentru a-şi dovedi curajul. Este însă puţin probabil dacă ţinem cont că în toate interviurile date pe parcursul disidenţei sale Mihai Botez a evitat să vorbească despre hărţuiri, tracasări, pericole, pentru a nu-i descuraja pe alţii să-i urmeze exemplul.
Dosarului de la Securitate, despre care nu putem şti când sau dacă va fi vreodată complet, Mihai Botez i-a contrapus o operă solidă, născută în anii disidenţei solitare. Un lucru pe care nu mulţi dintre foştii anticomunişti cu certificat îl posedă.

Ana-Maria Cătănuş





[1] Elena Bonner, Andrei Sakharov, „Time”, 24 octombrie 2006. http://content.time.com/time/magazine/article/0,9171,1549795,00.html. Accesat la data de 14 iunie 2017.
[2] Pentru un studiu comparativ asupra celor doi disidenţi, vezi Ana-Maria Cătănuş, Realitate sau invenţie mediatică? Puncte de convergenţă în activitatea disidenţilor Mihai Botez şi Andrei Saharov, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2011, p. 117-124.
[3] Mihai Botez, Scrisori către Vlad Georgescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 152.
[4] Victor Eskenasy, Între Mihai Botez şi Sergiu Celibidache…, în „Suplimentul de cultură”, anul VII, nr. 292, 27 noiembrie – 3 decembrie 2010.
[5] Ibidem, p. 156.
[6] Arhiva Universităţii din Bucureşti, Dosar personal Mihai Botez.
[7] Pentru mai multe detalii despre CEPECA, vezi Ana-Maria Cătănuş, „Official and Unofficial Futures of the Communism System. Romanian futures studies between control and dissidence”, în The Struggle for the Long Term in Transnational Science and Politics: Forging the Future, edited by Jenny Andersson and Egle Rindzeviciute, Routledge, 2015.
[8] Vezi studiul introductiv la segmentul Lumea a doua şi viitorul din prezenta lucrare.
[9] Mircea Maliţa, Secolul meu scurt, Editura Rao Class, Bucureşti, 2015, p. 499.
[10] Ibidem, p. 499-500.
[11] Vezi Ana-Maria Cătănuş, Ceauşescu şi studiile viitorului în România, I: Johan Galtung la Bucureşti, 1974, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2017, pp. 250-262.
[12] 1975 Program IV Mihai Botez. Telegramă a Departamentului de Stat către Ambasada S.U.A. la Bucureşti, 27 iunie 1975. https://wikileaks.org/plusd/cables/1975STATE152006_b.html, accesat la 2 iunie 2017.
[13] Mihai C. Botez, A view from Eastern Europe, în „Technological Forecasting and Social Change”, nr. 26, 1984, p. 126.
[14] Subiectul este tratat pe larg în studiul introductiv de la capitolul Disidenţa solitară : Scrisori, Memorii, Interviuri (1979-1987).
[15] Vezi scrisorile către Vlad Georgescu.
[16] Ibidem.
[17] Disidenţa. Diagnostic şi terapie. Un interviu cu Mihai Botez, realizat de Stelian Tănase, în „22”, 20 noiembrie 1992.
[18] Mihai Botez, Dilemele speranței, Editura Fundației Culturale Române, 1994, p. 90.
[19] Interviu realizat de Ana-Maria Cătănuş cu domnul Sorin Tănăsescu, ministru consilier MAE. 17 februarie 2016.
[20] Discuție realizată de Ana-Maria Cătănuş cu domnul ministru Teodor Meleșcanu. 24 februarie 2016.
[21] Mihai Botez, Dilemele speranţei...., p. 90.
[22] Gabriela Adameşteanu, Există numeroase Americi, 24.02.2015. http://www.revistatimpul.ro/view-article/2095
[23] Ibidem.
[24] Ibidem
[25] Mihai Botez, Dilemele speranţei.., p. 43.
[26] Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Polirom, Bucureşti, 2013, p. 232. Studiul dedicat cazului Mihai Botez de către Gabriel Andreescu propune o analiză în detaliu a documentelor presupuse note informative.
[27] A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 151655, f1 faţă verso.
[28] Idem, dosar nr. 203545, vol. 2 (Octav Onicescu), f. 67 verso.
[29] Idem, dosar. nr. 160141, 2 volume.
[30] Vezi Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, Polirom, 2010.
[31] A.C.N.S.A.S., Fond SIE, 47632, vol. 1, f. 81. Potrivit raportului ofiţerului „în ultimele şase luni, am continuat dirijarea informatorului Ady spre Mihai Botez, în vederea determinării acestuia să-l recomande legăturilor sale de la Europa liberă”.
[32] Radu Ioanid, editor, Dosarul Brucan. Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului (1987-1989), Ediţia a II-a, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Polirom, 2013, p. 184.
[33] A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 21, vol. 2, f. 150 v.