Monday, January 4, 2021

Distincția diplomației – In memoriam Ambasador Paraschiva Bădescu


La sfârșitul anului 2020 ne-a părăsit discret Doamna Ambasador Paraschiva Bădescu, diplomat de carieră, înalt reprezentant al României la cele mai înalte foruri internaționale.
O prezență distinsă, delicată, caldă, în contrast aparent cu formalismul și glaciarul diplomației, doamna ambasador Paraschiva Bădescu a construit cu tenacitate încă de la începutul anilor 1960 o importantă carieră diplomatică.

https://titulescu.eu


Așa cum mărturisea într-un interviu cuprinzător pentru revista Qvorum, drumul diplomatului de carieră, și al domniei sale în particular, a început cu sarcini de serviciu aparent modeste, dar care asigură în fapt baza pentru orice reprezentare profesionistă a unui stat la nivel internațional:  note (inclusiv stenografie), traduceri, sinteze ale diferitelor dezbateri, analize, pregătirea dosarelor documentare în vederea diferitelor vizite.
Participarea alături de diplomați de vârf ai României la reuniuni și negocieri internaționale a  constituit pentru Doamna Ambasador Bădescu „o academie diplomatică” , de la personalități precum Acad.Mircea Malița, Ambasadorii Nicolae Ecobescu, Valentin Lipatti, Constantin Flitan, Constantin Ene, Constantin Vlad, Constantin Oancea ș.a deprinzând  „tainele profesiei de diplomat”.
Începând cu anii 1970 și după revenirea în cadrul Ministerului Afacerilor Externe după o activitate de 10 ani (1980-1989) la Redacția Publcațiilor pentru Străinătate, Doamna ambasador Bădescu a fost implicată activ în procesul de securitate europeană care a debutat cu Conferința pentru Securitate Europeană (CSCE, devenit ulterior OSCE). Acesta a fost încununat cu Actul Final de la Helsinki, semnat la 1 august 1975, document la redactarea căruia „diplomația română și-a adus o contribuție de substanță”.

Amb. Paraschiva Bădescu
Amb. Paraschiva Bădescu
https://www.osce.org/montenegro/11769 

Activitatea diplomatică a Doamnei Ambasador a continuat să fie strâns legată de OSCE, context în care a îndeplinit mai multe misiuni, printre care: șef al Centrului OSCE în Turkmenistan (2002-2004); adjunct al Șefului Misiunii OSCE în Serbia-Muntenegru (2005-2006); Șef al Misiunii OSCE în Muntenegru (2006-2010); Șef al Misiunii ODIHR/OSCE pentru Observarea Alegerilor Prezidențiale din Tadjikistan (2013).
Ca o încununare a muncii sale, la 20 decembrie 2012, Doamnei Ambasador Bădescu i-a fost conferită Medalia OSCE pentru  activitatea  deosebită în OSCE.
Autor de studii și lucrări pe teme de relații internaționale, Doamna Ambasador Paraschiva Bădescu a susținut conferințe la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului și Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul INST. Totodată, a acordat un prețios sprijin redacției revistei „Arhivele Totalitarismului” în selectarea, traducerea și editarea unor articole științifice elaborate de autori din Federația Rusă și alte republici ale spațiului ex-sovietic.
Un diplomat desăvârșit, clădit prin muncă asiduă, devotament, disciplină, abnegație și modestie, Doamna Ambasador Paraschiva Bădescu rămâne în amintirea noastră prin înaltul ei profesionalism, spiritul de obiectivitate și echilibru, prin dăruirea și  deschiderea reală către dialog, prin nota de distincție, dar și căldură sufletească, pe care o aducea prezența domniei sale.
 
*
Informațiile privind activitatea diplomatică au fost extrase din  INTERVIU: E.S. DNA. AMBASADOR PARASCHIVA BĂDESCU http://qvorum.ro/interviu-e-s-dna-ambasador-paraschiva-badescu/

Dr. Vasile Buga, Coordonatorul CSRS
Dr. Ana-Maria Cătănuș

Monday, April 13, 2020

In memoriam Florin Constantiniu

Acum opt ani, tot în preajma sfintelor sărbători de Paşte, profesorul Florin Constantiniu ne-a părăsit. 
Discret, cu delicateţea care-l caracteriza şi care putea oricând să devină sinonim numelui său.
Deşi plecat, profesorul Constantiniu a rămas cu noi, evocat des în sufletele noastre, în amintirile noastre şi, public, la conferinţele pe care le organizăm la Centrul care este onorat să-i poarte numele.
Redăm mai jos un text pe care l-am scris în anul 2012, la puţină vreme după dispariţia profesorului Constantiniu, un text care rămâne valabil în litera şi spiritul lui.


*


Cine a avut şansa măcar o dată să-l asculte pe Florin Constantiniu, Profesorul Constantiniu, nu a avut cum să scape facinaţiei exercitate de acesta. 
Îmi aduc aminte de sălile de curs de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, de conferinţele ţinute de domnul Profesor. 
Îmi aduc aminte de linistea care se instala în sală atunci când acesta începea să vorbească. Până şi cei mai plictisiţi dintre studenţi se opreau din şuşotit, din foşnăitul hârtiilor. Şi îmi mai aduc aminte de ceva: îmi aduc aminte de bucuria pe care am resimţit-o de fiecare dată când l-am ascultat.
Nu era cu putinţă să fie altfel! 
Pentru că Profesorul Constantiniu combina o cultură vastă cu o exprimare clară, frumoasă, electrizantă, o cunoaştere exhaustivă cu o fineţe a spiritului rar întâlnită. 
Profesorul Constantiniu era o lume întreagă strânsă într-un singur om.
Foto: Cristina Nichitus Roncea 
Istoria despre care vorbea profesorul Constantiniu putea să fie complexă, controversată sau nedreaptă, dar niciodată seacă. 
Istoria despre care vorbea profesorul Constantiniu era fascinantă şi părea foarte aproape. Dacă întindeai mâna, puteai să o atingi!
Dacă cineva era mai potrivit să scrie, să vorbească despre istorie, acesta era profesorul Constantiniu. 
Cine a avut şansa să-l cunoască pe profesorul Constantiniu, nu are cum să nu-şi aducă aminte de modestia sa absolută, aproape de neînţeles în lumea în care trăim, de atenţia egală pe care o acorda tuturor celor care îl abordau. 
Cine a avut şansa să-l cunoască pe profesorul Constantiniu nu poate să nu-şi aducă aminte de tăria cu care lua partea binelui, bunului simţ, măsurii, căci da, nouă ne cam lipseşte măsura, dar şi cum se răzvrătea împotriva nedreptăţii. Doar că la profesorul Constantiniu până şi răzvrătirea era altfel, nu era vindicativă, ci tristă, acea tristeţe care vine din străfundurile sufletului unui om.
Acum, la finalul acestor rânduri, care nu pot să transmită decât o fărâmă din tot ce a sădit profesorul Constantiniu în sufletul meu şi al multor altor oameni - sunt convinsă de asta!- nu pot să spun decât că sunt recunoscătoare că am avut atât de multe şanse: să-l ascult, să-l cunosc, să învăţ despre istorie, despre viaţă, dar mai ales despre oameni de la Profesorul Florin Constantiniu.
Plecarea Profesorului Florin Constantiniu acum în pragul învierii Domnului mă întristează profund, însă îmi dă speranţa că este doar o trecere către un loc unde se strâng la final oamenii cu suflet frumos.
"Adevărat, adevărat vă zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce m-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă". 
Dumnezeu să-l odihnească!


Ana-Maria Cătănuş

Monday, March 30, 2020

Paul Goma şi mişcarea pentru drepturile omului în România

Fragment din volumul Vocația libertății. Forme de disidență în România anilor 1970-1980, Ana-Maria Cătănuș, INST, 2014
accesibil integral aici


În memoria colectivă, disidenţa din România a fost asociată pe drept cuvânt cu scriitorul Paul Goma. Chiar dacă în urma represiunii la care a fost supus, Paul Goma a fost nevoit să părăsească România în toamna anului 1977, gesturile sale dedisidenţă au fost răsunătoare. În plus, demersul său, la care s-au adăugat şi alte persoane, a făcut ca în România să se vorbească despre mişcarea pentru drepturile omului sau mişcarea Goma.
Cea mai importantă voce a disidenţei româneşti, potrivit exilului românesc, dar şi presei occidentale, „scriitor fără talent”, „omul ruşilor”, după aprecierile regimuluide la Bucureşti, dar şi a majorităţii colegilor de breaslă, Paul Goma a fost înainte de toate un om care prin curajul său a inspirat alţi oameni să ridice glasul împotriva unui regim care aluneca tot mai vizibil spre dictatură.
Asemeni celorlalţi disidenţi, Paul Goma nu a devenit disident peste noapte. Trecerea de cealaltă parte a baricadei a fost urmarea unei evoluţii graduale, a acumulărilor de experienţe, apoi a conştientizării naturii reale a regimului comunist.
De aceea, înainte de analiza perioada disidenţei sale se cuvine să încercăm să răspundem la o întrebare: cine a fost Paul Goma?

O incursiune biografică. Paul Goma – drumul spre disidenţă

Născut în 1935, de cealaltă parte a Prutului, în Basarabia, Paul Goma s-a bucurat puţină vreme de liniştea unui cămin. „În 1940 (încă nu aveam cinci ani) ruşii au ocupat Basarabia. Ţin minte totul. Încercarea de refugiu, eşuată, pentru că ruşii închiseseră graniţa peste Prut, mult mai devreme decât promiseseră. A urmat pierderea tatălui, considerat mort, după ce în 1941 fusese ridicat de ofiţeri NKVD şdus în Siberia, şi regăsirea lui în România, în Lagărul de prizonieri sovietici nr. 1 de la Slobozia!, refugiul în Transilvania, în 1944, pierderea pentru câteva luni a ambilor părinţi, duşi în 1949 la Securitatea din Mediaş.
Perioada liceului nu a fost nici ea lipsită de probleme. În mai 1952, Paul Goma, elev la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu era convocat şi reţinut la Securitatea Sibiu opt zile pentru că vorbise în clasă despre partizani şi păstra un jurnal-intim codificat. A fost exmatriculat şi cu greu a reuşit să fie primit la liceul din Făgăraş, pe care l-a absolvit în 1953.
Admiterea la Institutul de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”, în 1954, a reprezentat începutul unei noi etape pentru Paul Goma. Însemnările sale referitoare la această perioadă consemnau: „doi ani frumoşi, plini. Scriam proză, scriam scenarii de film şi nu mă puteam împăca defel cu întrebările fără răspuns. În
22 noiembrie 1956 am primit un răspuns şi am isprăvit-o şi cu tinereţea şi am intrat în vârsta fără vârstă a puşcăriaşilor”. În vara anului 1956, Paul Goma era judecat la rectoratul Universităţii pentru afirmaţiile pe care le făcuse la seminariile de marxism: moldovenii din R.S.S. Moldovenească sunt români; trupele sovietice din România sunt trupe de ocupaţie; sistemul de cote este descurajant, iar colectivizarea agriculturii este o eroare economică.
Izbucnirea revoluţiei în Ungaria, în toamna anului 1956, nu a rămas fără ecou în rândurile studenţilor români. După încercarea nereuşită de a determina, împreună cu un coleg, Horia Florian Popescu, declanşarea unei greve în rândul studenţilor de anul V, pentru a protesta împotriva arestării unor elemente „contrarevoluţionare” din cadrul Facultăţii de Filologie, Paul Goma recurgea la altă formă de protest. A scris un text în care eroul principal voia să se solidarizeze cu revoluţionarii din Ungaria, intenţionând ca împreună cu colegii de facultate să facă o manifestaţie împotriva «amestecului Uniunii Sovietice în treburile Republicii Populare Ungare». Văzând că nu poate atrage alţi studenţi de partea sa, eroul îşi depunea carnetul de partid. Fragmentul literar, intitulat „Singur”, va fi citit de Goma la seminarul de măiestrie literară, în 15 noiembrie 1956.
În urma arestării, Paul Goma a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică şi încarcerat la închisoarea Jilava, ulterior fiind transferat la Gherla. La încheierea perioadei de detenţie, în 1958, i s-a impus domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti, raionul Feteşti, pentru 36 de luni,
pentru ca la expirarea termenului, în 1961, măsura să fie prelungită cu încă 24 de luni.
Fără îndoială, anii închisorii şi-au pus amprenta asupra omului Paul Goma, iar cărţile pe care le va scrie ulterior vor relua, aproape obsesiv, tema închisorii, în fapt, tema represiunii. Asemeni lui Anatolii Marcenko, pentru Paul Goma a scrie despre închisoare nu era doar o eliberare, ci, în primul rând, o datorie: datoria de a povesti, datoria de a nu uita, o datorie pe care toţi cei care au suferit, au fost închişi, trebuie să o îndeplinească tocmai pentru ca cei care vor urma „să ştie”. „E păcat că bătrânii tac. Ar trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se pricepe, să povestească prin ce-au trecut. La urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie atât de liniştiţi călăii, să nu mai fie siguri că victimele lor n-or să îndrăznească să sufle o vorbă. [...] Fiecare ţară are tineretul pe care îl merită. Iar bătrânii să facă bine să rupă sigiliul de la gură şi să le spună adevărul, nu să le recomande tăcerea, duplicitatea, «înţelepciunea» – adică tot tăcerea”


Monday, February 24, 2020

Despre viaţa şi dizidenţa lui Mihai Botez (la Cafeneaua critică, la MNLR, joi 27 februarie 2020)






Mihai Botez (1940-1995): unul dintre cei mai importanţi contestatari ai regimului comunist din România din ultima sa etapă, după 1979, trăitor peste Ocean, în Statele Unite ale Americii, din 1987, ambasador al României pe lîngă Organizaţia Naţiunilor Unite, la New York, în 1993-1994, ambasador al României în Statele Unite, la Washington, în 1994-1995. Matematician de formaţie, strălucit intelectual, dizident proeminent, autor al unor excepţionale texte de analiză critică a comunismului autohton, apoi critic acerb al regimului din exil, pînă la sfîrşitul lui 1989, diplomat în perioada postcomunistă, în ultimii săi ani de viaţă, Mihai Botez rămîne o extraordinară figură a istoriei politice româneşti recente, a istoriei noastre intelectuale în genere. O recentă culegere de texte ale sale, de documente şi mărturii, „Lumea a doua” şi alte scrieri din anii disidenţei solitare. 1979-1987 (Ediţie îngrijită, studiu biografic, cronologie şi studii introductive de Ana-Maria Cătănuş, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2019), adaugă informaţii preţioase, răspunzînd şi contestaţiilor de care Mihai Botez n-a fost ferit. Cu pornire de la această carte, Cafeneaua critică propune o reconstituire a vieţii şi dizidenţei sale.
Participă: Viorica Oancea (editoare, sora lui Mihai Botez, autoare a unui text biografic inclus în recentul volum retrospectiv), Ana-Maria Cătănuş (autoarea ediţiei) şi Gabriel Andreescu (şi el, figură dintre cele mai importante ale dizidenţei din anii 1980, militant, după 1989, pentru drepturile omului şi ale minorităţilor, profesor de ştiinţe politice, autor de texte fundamentale ale dizidenţei româneşti, cercetător şi autor de cărţi, studii, articole pe  respectiva gamă tematică, de la anticomunism şi pînă la etica memoriei).
Amfitrion: Ion Bogdan Lefter.

Cafeneaua critică este un proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate. Prima serie s-a desfăşurat în anii 1994-1998 în Cafeneaua Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Seria a doua a debutat în noiembrie 2008 la Clubul TSC şi a continuat la Clubul A, la Club Control, din nou la Club A, la POINT şi la Muzeul Naţional al Literaturii Române – MNLR. De asemenea, Cafeneaua critică organizează şi ediţii „în deplasare”, în mijlocul evenimentelor culturale pe care le dezbate.

*

Cafeneaua critică
joi 27 februarie 2020, orele 19.00-21.30
Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti – MNLR
Str. Nicolae Creţulescu nr. 8 (în spatele Bisericii Albe de pe Calea Victoriei şi în spatele UNITER)
Contact: 0731-00.30.22 (Andreea Drăghicescu/ MNLR); 0737-210.978 (Paul Radu/ Cafeneaua critică)

Tuesday, February 4, 2020

Mircea Răceanu: Un complicat caz de trădare în România comunistă


În seara zilei de 31 ianuarie 1989, un flagrant organizat sub coordonarea generalului mr. Aurelian Mortoiu, şeful Direcţiei a III-a (Contraspionaj) a Direcţiei Securităţii Statului, se concretiza cu arestarea lui Mircea Răceanu, şeful referenturii SUA şi Canada şi directorul adjunct a.i. al Secţiei Relaţii V, care se ocupa de SUA, Canada, ţările Americii Centrale şi Latine, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Reţinerea înaltului diplomat român, considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai experimentaţi şi competenţi pe relaţia cu Statele Unite ale Americii, sub acuzaţia de trădare prin transmitere de secrete, a marcat începutul unei anchete penale complexe, finalizată cu decizia Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti de condamnare la moarte a lui Mircea Răceanu. Sentinţa definitivă a fost însă comutată de Nicolae Ceauşescu prin decret la 20 de ani de închisoare.
Prăbuşirea în cascadă a regimurilor comuniste din Europa de Est şi schimbările generate de înscrierea României pe un drum democratic, după 1989, au dus la reinterpretări diametral opuse ale cazului Răceanu, culminând în anul 2000 cu achitarea diplomatului român pentru infracţiunea de „trădare prin transmitere de secrete”, în urma recursului în anulare promovat de procurorul general al României. La 7 mai 2002, la Washington, preşedintele Ion Iliescu i-a acordat lui Mircea Răceanu Ordinul Naţional „Pentru merit” în grad de „Comandor”[1].
Dacă din punct de vedere juridic diplomatul român a fost reabilitat, analiza istorică a cazului Mircea Răceanu prezintă în continuare un interes deosebit, de vreme ce până la acest moment contribuţiile istoriografice destinate subiectului au fost lapidare şi, pe alocuri, hazardate în concluzii, probabil şi ca urmare a utilizării unei palete restrânse de surse.
Studiul de faţă propune o analiză complexă, dar nu exhaustivă, asupra acestui caz complicat, din perspectiva surselor documentare disponibile la acest moment.
Astfel, folosind documentele identificate în arhivele fostei Securităţi, elaborate de mai multe structuri şi direcţii (DIE/CIE, Contraspionaj, Cercetări penale), stenograme realizate în urma şedinţelor conducerii de partid şi de stat, literatura memorialistică a celor direct implicaţi în evenimente, precum şi lucrări speciale dedicate subiectului, studiul nostru prezintă o analiză nouă şi nuanţată asupra desfăşurării cazului Răceanu. Totodată, ridică o serie de semne de întrebare asupra interpretărilor lansate în epocă şi după prăbuşirea regimului comunist privind valenţele reale ale activităţii lui Mircea Răceanu.
[..........................]

Articolul integral se regăseşte în volumul Revoluția din 1989. Învinși și învingători, coordonat de Anneli Ute Gabanyi, Ale­xan­dru Muraru, Andrei Muraru, Daniel Șandru, Editura Polirom (în curs de apariţie.  


[1] Ştefan N. Maier, De vorbă cu Mircea Răceanu (IV). https://acum.tv/articol/1976/ accesat la 1 octombrie 2019.

Monday, January 20, 2020

Lansare de carte "Cultura și elitele române sub comunism, din perspectiva Securității (1964-1989)"

Cultura și elitele române sub comunism,
din perspectiva Securității (1964-1989)


   

Fundația Europeană Titulescu - Centrul de Cercetare vă invită miercuri,22 ianuarie 2020, începând cu ora 16:00, la o dezbatere pe marginea cărții„Cultura și elitele române sub comunism, din perspectiva Securității (1964-1989)”, autor Vasile MĂLUREANU.


Invitați:
Dr. Ana-Maria CĂTĂNUȘ – Istoric
Prof. univ. dr. Nicolae GEORGESCU – Critic literar
Mirel CUREA – Jurnalist
Ovidiu ENCULESCU – Directorul Editurii RAO
Vasile MĂLUREANU – Autor

Moderator:
Prof. univ. dr. Adrian NĂSTASE
Președintele Fundației Europene Titulescu


Evenimentul este organizat cu sprijinul BIOFARM S.A. și SIF MOLDOVAși va avea loc la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1, București.

Tuesday, January 14, 2020

Povestea recrutării de către C.I.A. a unui diplomat român la Washington: Mircea Răceanu, 1974-1975


Cazul diplomatului român Mircea Răceanu, arestat şi condamnat la moarte în ultimul an al regimului comunist din România, pentru furnizarea timp de 15 ani de informaţii secrete către Agenţia Centrală de Informaţii a S.U.A. (C.I.A.), a reprezentat unul dintre evenimentele de răsunet atât în interiorul ţării, cât şi în exterior.
Petrecut în contextul tulbure al înmulţirii contestărilor interne la adresa regimului condus de Nicolae Ceauşescu, cazul Răceanu a suscitat interpretări diverse, din perspectiva istoriei politice, juridice, dar şi a serviciilor de informaţii.
Una dintre puţinele activităţi de trădare care au fost documentate de serviciile de informaţii româneşti din timpul regimului comunist, cercetate şi finalizate prin decizia unei instanţe judecătoreşti, povestea lui Mircea Răceanu a continuat să prezinte un interes crescut şi după trecerea la regimul democratic, pentru cei direct implicaţi, precum diplomatul român ori Statele Unite ale Americii[1], dar şi pentru cercetători.

În acest context, unsprezece ani mai târziu, în anul 2000, ca urmare a unei noi solicitări a Procurorului General, Curtea Supremă de Justiţie a României, Completul de nouă judecători, a admis prin sentinţa din 23 octombrie 2000 recursul în anulare şi a hotărât achitarea lui Mircea Răceanu pentru săvârşirea infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete, înlăturând totodată şi pedeapsa complementară a confiscării totale a averii[2].
Revizuirea sentinţei iniţiale, pronunţate cu încălcarea legii, potrivit opiniei exprimate în anul 2000 de judecători, nu a pus în niciun moment sub semnul întrebării activitatea lui Mircea Răceanu de transmitere de informaţii către un serviciu de informaţii nu doar străin, ci şi adversar, ci doar a schimbat interpretarea dată acţiunilor diplomatului român. Astfel, ceea ce justiţia comunistă a încadrat juridic şi pedepsit drept infracţiune de trădare, a fost reinterpretat în spiritul justiţiei democratice drept opoziţie politică faţă de regimul comunist.
În seara zilei de 31 ianuarie 1989, Mircea Răceanu a fost arestat în timp ce se deplasa la reşedinţa ambasadorului american, pregătit să-i transmită prim-secretarului ambasadei S.U.A., Ross Newland, un document secret,  datat ianuarie 1989, intitulat „Informare privind şedinţa grupei multilaterale de informare reciprocă curentă a reprezentanţilor statelor participante la Tratatul de la Varşovia”. Pe spatele documentului, diplomatul român notase informaţii referitoare la relaţiile româno-sovietice, româno-americane, precum şi aprecieri la adresa situaţiei interne: cultul personalităţii lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu, care lua proporţii fără margini, înmulţirea manifestărilor de disidenţă sub mai multe forme, descoperirea grupului condus de ziaristul Petre Mihai Băcanu de la „România liberă”, care tipărea şi difuza documente cu caracter ostil[3].
Flagrantul organizat la sfârşitul lunii ianuarie 1989, dar pregătit minuţios înainte de un colectiv restrâns din cadrul Direcţiei a III-a (Contraspionaj) a Securităţii Statului, sub conducerea generalului Aurelian Mortoiu, a marcat debutul anchetei penale care a revelat activitatea şi volumul informaţiilor transmise de Mircea Răceanu C.I.A. timp de 15 ani.
Documentele pe care le publicăm în acest articol, constând în declaraţiile olografe ale lui Mircea Răceanu date în primele zile ale cercetării penale, vizează prezentarea cronologică şi amănunţită a procesului de recrutare a diplomatului român de către C.I.A., a instructajelor care i s-au făcut în vederea transmiterii de informaţii, a sistemelor de legătură stabilite în vederea furnizării de date şi documente la Washington şi Bucureşti, în perioada 1975-1989.
Descrierile cursive, fără sincope, făcute de Răceanu în timpul anchetei relevă etapele succesive ale procesului de recrutare a sa de către C.I.A. În cadrul acestuia, contactarea iniţială, studierea, cunoaşterea, atragerea şi apoi determinarea lui Răceanu de a accepta colaborarea cu serviciul de spionaj străin apar ca fiind momente atent planificate, temporizate, de către ofiţerul recrutor, desemnat în declaraţii sub numele de Tom Harvey.

[......................]




Articolul este disponibil in revista Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4/2019