Mihai Botez sau viaţa sub semnul libertăţii Mic studiu biografic

Mihai Botez sau viaţa sub semnul libertăţii

Mic studiu biografic

„Am fost întrebată o dată – mărturisea Elena Bonner – dacă a fost uşor să trăiesc alături de un geniu. Întrebarea a fost neaşteptată pentru mine. Eu l-am iubit pur şi simplu pe Andrei Saharov, deşi am înţeles, fireşte, că eram în compania unui om de un extraordinar curaj intelectual, un om bun şi onest, care a fost hotărât şi infailibil în deciziile sale morale şi care a trăit în acord cu ele”[1].

Cuvintele Elenei Bonner, jumătatea celui mai cunoscut cuplu de disidenţi din blocul sovietic, zugrăveau în cuvinte puţine portretul omului şi disidentului Andrei Saharov.

Mai mult decât atât însă, în spatele trăsăturilor schiţate de aceasta, figura lui Andrei Saharov poate fi înlocuită, fără a greşi prea mult, cu aceea a lui Václav Havel, a lui Jacek Kuroń, Adam Michnik sau, de ce nu, a lui Mihai Botez.

Supranumit deseori de presa occidentală „Saharov al românilor”, Mihai Botez a fost disidentul român care s-a asemănat cel mai mult cunoscutului fizician şi militant pentru drepturile omului, Andrei Saharov, prin excepţionalitatea manifestată în domeniul de cercetare, prin capacitatea de a privi şi a înţelege lumea în integralitatea ei, prin respectul pentru diversitatea de opinie şi deschiderea către dialog.

Mutatis mutandis, vieţile celor doi au urmat traiectorii asemănătoare:  cariere de succes în domeniul ştiinţelor exacte, conştientizarea eşecului proiectului comunist, disidenţa, exilul intern. În final, ambii au ales să se implice în construcţia democratică a societăţilor lor, fapt care i-a pus în postura de a fi marginalizaţi chiar de foştii colegi de disidenţă[2].

În ciuda destinelor asemănătoare şi a comparaţiilor măgulitoare, Mihai Botez rămâne prin el însuşi un exemplu de intelectual critic, care a ales să trăiască în acord cu propriile credinţe în interiorul unei societăţi comuniste care recurgea la toate metodele pentru a înăbuşi astfel de porniri.

Nevoia de a trăi liber, chiar şi într-o societate neliberă, l-a făcut pe Mihai Botez să-şi asume public datoria de a spune puterii când greşeşte, indiferent de consecinţe. Şi tot această conştiinţă a datoriei l-a făcut să accepte funcţii de reprezentare în primii ani de după 1990, în ciuda reacţiilor puternic negative din partea unora dintre cei care în anii comunismului i-au fost alături.

Pe parcursul vieţii sale, Mihai Botez a ales să trăiască şi să acţioneze în acord cu propriile credinţele. Astfel, opţiunile sale au ţinut mai puţin seamă de consecinţele pe care acestea le-ar fi avut asupra vieţii personale sau profesionale, „a trăi în adevăr” fiind pentru Mihai Botez o nevoie interioară.

Continuarea studiului

https://www.academia.edu/38676304/Mihai_Botez._Lumea_a_doua_%C8%99i_alte_scrieri_din_anii_disiden%C8%9Bei_solitare_1979-1987


Fragment din volumul

Mihai Botez, Lumea a doua şi alte scrieri din anii disidenţei solitare 1979-1987, editor Ana-Maria Cătănuș, Fundația Naționala pentru Știință și Artă (în curs de apariție)