Dorin Tudoran şi condiţia intelectualului român sub comunism

În peisajul firav al contestărilor la adresa regimului comunist venite dinspre intelectualii români, disidenţa lui Dorin Tudoran, din prima jumătate a anilor 1980, rămâne un punct de referinţă atât din perspectiva atitudinilor, cât şi a discursului public asumat de acesta.

Provenit din mediul celor care stăpânesc cel mai  bine cuvântul – scriitorii –, Dorin Tudoran s-a regăsit în anii 1970 în rândul celor care au criticat, în interiorul breslei însă, politicile regimului în domeniul cultural. Această etapă va fi depăşită de Tudoran în primii ani ai deceniului al nouălea, când nemulţumirilor de ordin profesional li s-au alăturat conştientizarea adevăratei esenţe a  sistemului comunist, dar şi încleştările cu organele represive ale statului comunist. Consecinţa acestor stări de fapt a fost intrarea lui Dorin Tudoran în disidenţă şi plasarea acestuia pe o poziţie ireconciliabilă faţă de autorităţile comuniste.

Făcând apel la documente edite şi inedite din arhiva fostei Securităţi şi din arhiva Radio Europa liberă, dar şi la lucrări memorialistice sau de interviuri, materialul de faţă îşi propune să analizeze evoluţia lui Dorin Tudoran spre disidenţă, precum şi conţinutul concret al acesteia: elaborarea de documente, luări de poziţie publice.

Indisolubil legată de dezvoltarea disidenţei lui Dorin Tudoran, activitatea principalului organ represiv – Securitatea – va fi analizată în acest articol, în încercarea de a revela arsenalul de metode şi măsuri pe care aceasta le-a folosit pentru a pune capăt cazului Tudoran. Totodată, prin extensie, evidenţierea modului în care Securitatea a tratat problema Tudoran este în măsură să ne ofere imaginea scenariului care, cu mici ajustări, a fost aplicat în cazul tuturor contestatarilor cu potenţial de a căpăta o notorietate internă şi internaţională.

***

A doua după cea a lui Paul Goma, din punct de vedere cronologic, dar şi ca proporţii, disidenţa lui Dorin Tudoran a relevat câteva aspecte importante: deşi existent, potenţialul de nemulţumire din rândurile „creatorilor de artă şi de cultură” era puţin probabil să se transforme în opoziţie deschisă. La acest lucru au contribuit atât percepţiile majoritare ale oamenilor de cultură referitoare la inutilitatea unor gesturi de disidenţă şi la consecinţele decurgând din acestea, dar şi starea de permanentă suspiciune determinată de senzaţia omniprezenţei Securităţii.

În interviul acordat lui Vlad Georgescu la puţină vreme după emigrare, Tudoran, asemeni preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa, vorbea despre „atotputernicia” Securităţii, explicând însă faptul că puterea acesteia nu consta neapărat în aparatul ei, alcătuit din ofiţeri, ci, mai ales, în vasta reţea de colaboratori recrutaţi din cele mai variate medii sociale, penetrând chiar şi cele mai solide relaţii şi care induceau o permanentă suspiciune.

Elementele expuse mai sus explică însă doar în parte lipsa de apetenţă a scriitorilor  pentru o implicare activă în probleme care vizau societatea în ansambul ei.

Extrem de complexe, manifestările mediului literar în ultimii ani de comunism pot fi cu greu subsumate unei singure atitudini. Conformismul majorităţii scriitorilor, deşi real, este insuficient pentru a descrie gama extrem de variată de manifestări din interiorul breslei. Dincolo însă de realizările culturale incontestabile, nu putem să nu remarcăm numărul destul de mic al celor care s-au îndreptat spre demersuri cu o relevanţă socială sporită.

Având la îndemână mijloace de exprimare speciale, cei mai mulţi dintre scriitori au preferat fie să rămână cantonaţi într-o creaţie abstractă, ale cărei legături directe cu problemele cu care se confrunta societatea erau greu de descifrat, fie să încerce „să reziste” creând opere cu sensuri ascunse, care să treacă de cenzură şi care, eventual, să fie descoperite de cititori. Subterfugii absolut necesare într-o societate totalitară, acestea nu au fost completate decât într-o măsură extrem de mică de gesturi de disidenţă. Din acest motiv, literatura de sertar sau samizdatul au lipsit, cu câteva excepţii notabile, din portofoliul scriitorilor români.

Piesă de rezistenţă a disidenţei lui Tudoran, din perspectiva discursivă, eseul Frig sau frică, avea meritul de a zugrăvi, pe alocuri cu tuşe îngroşate, portretul intelectualului român, în special a celui ce avea ca armă cuvântul, la patruzeci de ani după instaurarea regimului comunist.

Deranjant pentru mulţi colegi de breaslă, Frig sau frică descria o stare de fapt care explica şi de ce în România contestarea regimului nu putea urma un traseu similar celei din restul ţărilor din blocul sovietic.

---

Pentru articolul integral, vezi revista "Arhivele Totalitarismului", nr. 3-4/2012, pp. 117-132.

© Copyright Dissidentia 2013.