Instrumente de luptă ale S.U.A. în războiul propagandistic
împotriva lumii comuniste, posturile de radio Europa liberă şi Libertatea au
reprezentat şi un vector de ingerinţă în afacerile interne ale statelor
comuniste. Pentru cetăţenii Europei de Est şi ai Uniunii Sovietice însă, REL/RL
au reprezentat una dintre puţinele posibilităţi de a păstra legătura cu lumea
de dincolo de Cortina de Fier.
Prin decizia de creare a posturilor de radio de substituţie REL/RL, în 1949, Statele Unite au avut în vedere raţiuni pragmatice, urmărind ca prin structura şi conţinutul editorial al celor două posturi, unificate în anul 1976, să se încurajaze acţiunile de opoziţie în interiorul statelor comuniste. În acest sens, posturile au fost organizate în departamente/secţii naţionale, programele au fost difuzate în limbile materne, iar redacţiile au fost populate cu emigranţi proveniţi din ţările comuniste, mulţi dintre aceştia fiind persoane care se bucuraseră de recunoaştere în domeniul în care activaseră în ţară.
Prin decizia de creare a posturilor de radio de substituţie REL/RL, în 1949, Statele Unite au avut în vedere raţiuni pragmatice, urmărind ca prin structura şi conţinutul editorial al celor două posturi, unificate în anul 1976, să se încurajaze acţiunile de opoziţie în interiorul statelor comuniste. În acest sens, posturile au fost organizate în departamente/secţii naţionale, programele au fost difuzate în limbile materne, iar redacţiile au fost populate cu emigranţi proveniţi din ţările comuniste, mulţi dintre aceştia fiind persoane care se bucuraseră de recunoaştere în domeniul în care activaseră în ţară.
 |
Richard H.
Cummings,
Securitatea contra Radio Europa Liberă,
traducere de
Traian Bratu şi Lia Galic,
Adevărul, IRIR, 2011, 269 p.
|
Angajaţii REL/RL au devenit ţintele
atacurilor psihologice, fiind hărţuiţi permanent, ameninţaţi, atât ei, cât şi
familiile lor. Totodată, s-a încercat discreditarea acestora în faţa colegilor,
dar şi a conducerii americane a postului. În cazuri extreme, angajaţi sau
colaboratori ai postului au fost ţintele unor atacuri care le-au pus viaţa în
pericol, unele dintre acestea soldându-se chiar cu decesul celor vizaţi. Deşi,
în toate aceste situaţii, principalele suspiciuni au mers în direcţia
serviciilor de securitate ale statelor comuniste, doar pentru o parte dintre
acestea cercetările desfăşurate au putut duce la concluzia clară a implicării organelor
represive din ţările comuniste.
Modului în care statele comuniste şi
serviciile lor de informaţii au ales să lupte dincolo de graniţele lor
împotriva REL/RL îi este dedicată şi cartea lui Richard H. Cummings, Securitatea contra Radio Europa Liberă.
Cartea, aşa cum reiese şi din titlu, se
concentrează în mod special asupra acţiunilor întreprinse de regimul de la
Bucureşti şi Securitatea românească împotriva REL şi a redactorilor secţiei
româneşti a postului. Acestora le sunt alocate patru din cele şapte capitole
ale lucrării. În plus, autorul a adăugat secţiunilor dedicate României alte
două capitole care abordează operaţiuni ale serviciilor secrete bulgare şi
sovietice. În acest sens, autorul prezintă cazul asasinării opozantului bulgar,
Gheorghi Markov, dar şi operaţiunile de penetrare a REL, prin infiltrarea de
agenţi, coordonate de sovietici.
Un capitol lămuritor şi
binevenit în economia lucrării este cel introductiv. Acesta accentuează
principalele momente din evoluţia REL/RL, de la primele discuţii referitoare la
modalităţile de transmitere de ştiri şi informaţii către popoarele aflate sub
dominaţie sovietică, din 1947-1948, la înfiinţarea Comitetului pentru o Europă
liberă, la New York, la 17 mai 1949, transmiterea primului program către
Cehoslovacia, la 4 iulie 1950, evenimentele din Ungaria, 1956, şi influenţa
acestora asupra modificărilor operate la nivelul funcţionării REL, până la
transformările din anii 1970, respectiv unificarea REL-RL.
Din perspectiva documentării, volumul lui
Richard Cummings face apel la o gamă variată de surse: documente provenite din
arhiva STASI, materiale redactate de serviciile de informaţii maghiare, aflate
în posesia autorului, documente din arhiva CNSAS, surse de istorie orală. În
cazul celor din urmă, autorul face apel în principal la propria memorie, în
calitate de participant – observator activ la evenimentele prezentate. În acest
context, trebuie să precizăm faptul că Richard Cummings a fost şeful
Serviciului de Securitate al REL/RL începând cu 1980. Mărturiilor sale li se
adaugă cele ale unor persoane care au fost martori la evenimente, respectiv
angajaţi sau colaboratori ai REL/RL. Sursele menţionate sunt completate de
volume de specialitate pe problematica evoluţiei REL/RL sau a serviciilor secrete.
Raportat la bibliografia folosită de
autor, trebuie să remarcăm totuşi faptul că deşi analiza vizează în special
Securitatea din România, autorul foloseşte în documentarea sa foarte puţine
surse româneşti. Avem aici în vedere cele doar câteva documente elaborate de
Securitate la care autorul face trimitere în interiorul lucrării, unele fiind
redate in extenso în anexele lucrării – Plan
de măsuri în cazul Noel Bernard, conspirativ „Şacalul” (Anexa D), o
telegramă cifrată (Anexa F), o Informare
privind stadiul îndeplinirii sarcinilor din Programul de măsuri „Eterul”
(Anexa G) –, precum şi două documente redactate după 1989 şi având ca sursă
Serviciul Român de Informaţii.
De
asemenea, consultând bibliografia de la sfârşitul lucrării, putem remarca faptul
că din cele 40 de cărţi menţionate, doar două vizează în mod direct România,
respectiv cartea lui Dennis Deletant, Ceauşescu
şi Securitatea, şi memoriile generalului de Securitate defector, I.M.
Pacepa.
Parţial o carte de mărturii, parţial o
carte de analiză, volumul lui Richard Cummings încearcă să elucideze o serie de
evenimente traumatice care au vizat REL/RL şi pe o serie de angajaţi ai secţiei
române a postului. Este vorba despre atacul cu bombă de la sediul Europei
libere de la Munchen, din 21 februarie 1981, la tentativa de asasinat la adresa
lui Emil Georgescu petrecută câteva luni mai târziu, dar şi numeroasele
ameninţări proferate la adresa altor angajaţi ai secţiei româneşti, printre
aceştia Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu. În spatele tuturor s-au
aflat - încearcă să demonstreze autorul - regimul de la Bucureşti şi
Securitatea românească, prin secţia sa externă CIE/DIE.
Prin abordarea temelor menţionate autorul
încearcă să ofere explicaţii asupra unor evenimente asupra cărora persistă
semne de întrebare: cine şi de ce a orchestrat atacurile împotriva sediului REL
sau a lui Emil Georgescu? a dezvoltat România o armă secretă cu care a asasinat
prin iradiere figuri importante ale secţiei române de la REL?
De interes pentru publicul din România,
aceste întrebări îşi găsesc însă doar parţial răspunsul în lucrarea lui Richard
Cummings.
În capitolul al II-lea al lucrării,
intitulat Ultimul tangou la München:
Carlos Şacalul şi atentatul de la Europa liberă, autorul zugrăveşte tabloul
evenimentelor care au dus la atentatul din februarie 1981, încercând totodată
să stabilească instigatorii, executanţii şi contextul în care au avut loc
pregătirea şi executarea atentatului.
Astfel, plecând de la contactele iniţiate
de Securitatea românească şi teroristul Carlos la finele anilor 1980, în
vederea eliminării generalului defector Ion Mihai Pacepa, autorul stabileşte o
legătură de cauzalitate directă între Securitatea românească, Carlos şi
atentatul de la Europa liberă: „Pacepa nu avea cum să ştie ori să-şi imagineze
că fuga sa, ca o ironie a sorţii, avea să ducă, în cele din urmă, la atentatul
comis de Carlos asupra postului de radio Europa liberă la 21 februarie 1981”
(p. 52).
Deşi autorul invocă mai multe surse
pentru a demonstra implicarea directă a regimului de la Bucureşti în atentatul
comis la adresa REL, informaţiile, documentele prezentate, precum şi maniera de
analiză lasă loc echivocului.
Principalele surse folosite de autor în
susţinerea acestei ipoteze sunt un Plan
de măsuri în cazul Noel Bernard, conspirativ „Şacalul”, elaborat de UM 0544
a DSS , la 18.08.1980, şi o serie de
rapoarte ale serviciilor secrete maghiare privind monitorizarea convorbirilor
telefonice pe care Carlos le-ar fi avut cu membri ai organizaţiei teroriste,
dar şi cu lt.col. Sergiu Nica, persoana care asigura contactul cu „Şacalul”
pentru Securitatea română. Monitorizarea activităţii lui Carlos de către
serviciile secrete s-a făcut în condiţiile în care teroristul venezuelean şi
organizaţia sa au folosit Budapesta ca locaţie pentru bază lor de operaţiuni în
intervalul 1979-1985.
Primul document conţine, aşa cum
subliniază autorul, „singura referinţă directă cunoscută până acum la atentatul
cu bombă” (p. 54). Dedicat în mare parte măsurilor care urmau a fi luate
împotriva directorului secţiei româneşti, Noel Bernard, un fragment al planului
de măsuri vorbeşte despre „întreprinderea de măsuri speciale în scopul
paralizării obiectivului „Europa liberă”. Se avea în vedere studierea (s.n.) clădirilor şi
instalaţiilor postului, sistemul de pază şi securitate punctele vulnerabile
etc., în scopul găsirii unor căi şi soluţii concrete pentru folosirea
mijloacelor adecvate în vederea avarierii şi distrugerii clădirilor şi
instalaţiilor postului de radio Europa liberă, prin plasarea de explozivi,
provocarea de incendii etc. (p. 54).
În sprijinul ipotezei implicării
regimului de la Bucureşti în atentat, autorul face apel la un raport maghiar de
monitorizare a convorbirilor telefonice purtate de Carlos cu membri apropiaţi
din organizaţie, precum şi cu Sergiu Nica, înainte şi după producerea
atentatului. Potrivit autorului, între cei doi ar fi avut loc mai multe
convorbiri telefonice înainte şi după producerea atentatului. În ceea ce
priveşte provenienţa documentului citat, autorul precizează că acesta a fost
transmis alături de alte documente procuraturii germane şi că astfel a ajuns în
posesia unor copii. Este greu de identificat însă momentul când s-a produs
acest lucru, pentru că autorul nu indică nicio dată.
Analizarea mai atentă a surselor la care
face apel autorul, dar şi raportarea acestora la informaţiile pe care însuşi
autorul le oferă în continuare, indică faptul că episodul atentatului de la
Europa liberă este departe de a fi elucidat. Asemeni unui puzzle incomplet, o
parte din piesele menite să completeze tabloul atentatului de la REL fie nu se
potrivesc, fie lipsesc.
În ceea ce priveşte Planul de măsuri
elaborat în 1980, putem remarca faptul că acesta conţine o serie de măsuri care
se preconiza a fi luate într-un
anumit interval de timp. În lipsa altor documente care să fie coroborate cu
acesta, este greu de stabilit dacă sarcinile dispuse au fost îndeplinite sau
nu. Şi, mai departe, dacă odată îndeplinite, au generat alte măsuri, precum
trecerea la pasul următor, al punerii în practică a unui atentat. Ceea ce reţine atenţia este însă faptul că
documentul citat, elaborat în cadrul UM 0544, nu este avizat la un nivel
superior al DSS , respectiv de către ministrul de
interne, Tudor Postelnicu sau lt.col. Iulian Vlad. În condiţiile în care cei
doi aprobau planuri de măsuri împotriva unora dintre disidenţii din România,
este greu de crezut că un demers care ar fi avut ca finalitate un atentat
asupra REL să se desfăşoare fără girul celor doi.
De asemenea, şi asupra monitorizărilor
serviciilor secrete maghiare citate de autor planează semne de întrebare.
Acestea devin preganante în condiţiile în care autorul citează răspunsul
oficial al procurorului general al Ungariei, Györgyi Kalman, în legătură cu
investigaţia făcută în Ungaria asupra grupului Carlos. Astfel, dacă în
documentul citat oficialul maghiar prezintă ca o certitudine comiterea
atentatului de către Carols şi membrii grupării sale, acelaşi document nu face
nicio referire la eventualele legături ale teroristului venezuelean cu Securitatea
română. Mai mult, în document sunt menţionate exclusiv convorbirile telefonice
dintre Carlos şi executanţi, nu şi cele care ar fi avut loc între Carlos şi
Sergiu Nica. Sfârşitul scrisorii procurorului maghiar este în măsură să
adâncească şi mai mult confuzia: „Benzile de magnetofon pe care au fost
înregistrate convorbirile telefonice interceptate şi menţionate mai sus au fost
şterse şi refolosite. Nu există probe adiţionale care să confirme sau să
infirme datele operative descoperite în cursul investigaţiei noastre” (p. 74).
În ceea ce priveşte atentatul de la
Europa Liberă, partea română a susţinut neimplicarea în acest eveniment. În
acest sens, autorul citează răspunsul oficial al directorului SRI , Virgil Măgureanu, primit în
1992. Acesta confirmă contactarea lui Carlos în vederea neutralizării lui I.M. Pacepa,
acţiunile de intimidare la adresa anagajaţilor postului, însă, în legătură cu
atentatul de la Europa liberă, Măgureanu afirmă: „Deşi structurile externe ale
Securităţii aveau ca sarcină neutralizarea celor mai activi angajaţi ai
postului, nu rezultă ca fostul DSS să fi fost implicat în atacarea
REL, la 21 februarie 1981”. În acest context, trebuie să menţionăm că nici în raportul
scris de Sergiu Nica în 1990, citat de asemenea de autor, nu există vreo
referire la atentat (Anexa C).
Analizarea modului în care Securitatea a
acţionat împotriva secţiei româneşti a Europei libere face obiectului
capitolelor III, IV şi V. Cu acest prilej sunt prezentate ameninţările şi
tentativa de asasinat asupra lui Emil Georgescu, dar şi măsurile luate
împotriva lui Vlad Georgescu sau Noel Bernard.
Aici, ca şi în cazul capitolului dedicat
atentatului de la Europa liberă, evenimentele nu sunt prezentate într-o manieră
clară, simţindu-se totodată lipsa unei analize critice a surselor. În anumite
cazuri, autorul se mulţumeşte să expună faptele, să prezinte versiunile celor
implicaţi în evenimente fără să pună sub semnul întrebării cele afirmate.
Întreaga responsabilitate este lăsată pe umerii cititorului, autorul lăsând
impresia că se derobează de asumarea unui punct de vedere tranşant.
Un exemplu în acest sens este dat de
prezentarea a ceea ce ar fi putut fi una dintre ultimele încercări de asasinare
a lui Emil Georgescu. Petrecută la un an după ce redactorul Europei libere
fusese înjunghiat de 22 de ori, această ultimă tentativă de asasinare a fost
dejucată prin faptul că atentatorul s-a prezentat la ambasada S.U.A. din Bonn
şi a povestit cum fusese racolat de Securitate pentru a-l ucide pe Emil
Georgescu. Potrivit acestuia, racolarea se produsese împotriva voinţei sale, iar ulterior, la întâlnirea cu
un anume colonel Tudor, i s-a spus că trebuie să asasineze un „bandit” care
lucra pentru secţia română a Europei Libere (p. 113). Dincolo de fantasticul poveştii expuse de
Adrian C., surprind comentariile autorului, în măsură să valideze povestea
spusă de presupusul „defector”: „Povestea lui C. legată de recrutarea sa de
către colonelul Tudor era plauzibilă: existau informaţii despre existenţa unui
colonel Tudor în Securitate” (p. 113).
Prin vehicularea unei avalanşe de
informaţii referitoare la atentate, arvunirea
de terorişti, racolarea de cetăţeni români sau străini pentru a comite
asasinate, autorul reuşeşte să realizeze un portret cu tuşe extrem de îngroşate
al Securităţii din România. În aceste condiţii, pericolul ca realitatea să se
confunde cu ficţiunea este suficient de mare.
În cazul Emil Georgescu, victimă deja a
unui atac care puţin a lipsit să-l coste viaţa, vehicularea ideii că regimul de
la Bucureşti persista în hotărârea de a-l asasina pe E. Georgescu vine pe
filiera unui raport al Ministerului de Interne vest-german din 1982, în care se
spunea: „După eşecul acestui atentat, alte persoane din serviciile secrete române
au primit misiunea de a-l lichida pe emigrantul român o dată pentru totdeauna”
(p. 112). Fără a avea acces la sursele care au condus la concluzia exprimată de
instituţia germană, nu putem să nu ne punem întrebarea dacă regimului
Ceauşescu, extrem de preocupat de imaginea sa externă, i-ar fi folosit o nouă
tentativă de asasinat la adresa lui Emil Georgescu, în condiţiile în care cazul
Georgescu era viu în conştiinţa publică occidentală.
Faptul că regimul de la Bucureşti a
privilegiat modalităţi de acţiune mai puţin vizibile împotriva redactorilor REL
şi mai ales a conducerii secţiei, poate fi exemplificată prin cazul Vlad
Georgescu.
Şi în acest caz, autorul pare a înclina
balanţa în favoarea percepţiilor existente în epocă vizavi de planurile
Securităţii pentru noul director al secţiei româneşti. În acest sens, citează un fragment dintr-o
relatare aparţinând lui Nestor Rateş: „Securitatea nu-şi făcea iluzii în
privinţa felului în care avea să conducă postul de radio. De la bun început, au
conceput planul neutralizării lui complete. [...] Însemna lichidarea” (p. 124).
Analiza dosarelor de la Securitate ale
lui Vlad Georgescu indică o supraveghere constantă a activităţilor acestuia.
Erau urmăriţi membrii familiei, prieteni, erau racolaţi informatori în rândul
apropiaţilor acestuia. Detalii despre starea de sănătate sau despre locuinţă
erau documentate permanent. Securitatea a recurs la o multitudine de măsuri
pentru a-l şantaja pe Vlad Georgescu, folosindu-se de legăturile pe care acesta
le avusese în ţară cu Securitatea, pentru a-l ameninţa, pentru a-l
discredita în faţa colectivului de REL şi chiar a conducerii postului. Hăţişul
metodelor folosite de Securitate a fost unul înfiorător, menit a crea senzaţia
că nimic şi nimeni nu te puteau apăra de ea. Cu toate acestea, din informaţiile
existente până acum, Securitatea nu a trecut în cazul lui Vlad Georgescu la
acţiuni care să atenteze la viaţa acestuia.
În ansamblu, lucrarea lui Richard H.
Cummings are meritul de a ne readuce în atenţie practicile Securităţii la
adresa celor care, din redacţiile Europei libere, transmiteau cuvântul liber.
Intimidarea, hărţuirea, discreditarea au
fost instrumente pe care Securitatea română le-a folosit în mod constant la
adresa angajaţilor români. Alături de acestea, trimiterea bombelor deghizate în
cărţi, molestarea angajaţilor postului au urmărit acelaşi scop: să sădească
frica, să-i determine să părăsească postul şi să abandoneze lupta.
Toate acestea au fost documentate atât
prin mărturiile victimelor, cât şi prin nenumărate documente elaborate chiar de
braţul înarmat al regimului, Securitatea.
Pentru toate celelalte practici amintite
în acest volum, înainte de exprimarea unor puncte de vedere definitive, este
nevoie de o cercetare mai riguroasă, care să aibă în vedere sursele existente,
provenienţa, dar şi credibilitatea lor, contextul în care au fost produse.
Pentru că, deşi istoria se reţine mai bine atunci când este spusă sub
forma unei poveşti, nu mai este istorie atunci când devine poveste."Arhivele Totalitarismului", nr. 3-4/2012, pp. 270-275.
© Copyright Dissidentia 2012.
.JPG)