Friday, December 9, 2011

Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 1925-2006


Gheorghe Calciu Dumitreasa
Fotografie din timpul urmăririi penale, 1979
Arhiva CNSAS, dos. I. 155.109
Gheorghe Calciu s-a născut la 23 noiembrie 1925, la Mahmudia,  în Deltă, într-o familie de ţărani. Cel mai mic dintre cei unsprezece copii ai familiei, Gheoghe Calciu a învăţat credinţa de la mama sa, Elena, o femeie simplă, dar având o conştiinţă puternic creştină. Calciu a urmat cursurile liceale la Tulcea, la liceul „Spiru Haret”.
În timpul liceului, în 1940, la vîrsta de 15 ani, a intrat în contact prima oară cu Frăţiile de Cruce. Potrivit afirmaţilor sale, ceea ce l-a atras spre această organizaţie a fost „onestitatea, corectitudinea, relaţiile dintre membrii”. Ataşamentul lui Gheorghe Calciu faţă de ideile legionare va fi un lucru de care nu se va dezice nici atunci când a fost pedepsit pentru convingerile sale şi nici după aceea.  
În 1945, Gheorghe Calciu a dat examen la Medicină şi a fost admis, începând cursurile un an mai târziu. Activitatea sa legionară a continuat şi în timpul facultăţii, Calciu activând în grupul studenţesc al Frăţiilor de Cruce, o unitate intermediară în care, aşa cum povesteşte Calciu, se făceau aceleaşi lucruri ca în liceu: se ţineau adunări în care vorbea deschis despre educaţie, istorie, credinţă.
La 21 mai 1948, în contextul arestărilor masive făcute în rândul legionarilor, Calciu a fost arestat şi acuzat alături de alţi tineri legionari de „activitate împotriva siguranţei naţionale”. Gheorghe Calciu a fost condamnat la opt ani temniţă grea, iar în 1949 se afla deja la Piteşti unde l-a prins experimentul reeeducării. Bătăile, starea de teroare care au însoţit reeducarea au făcut ca tânărul student să fie bântuit de gândul sinuciderii. Mesajul în care îi propunea colegului de pat să se sinucidă împreună, scris pe o bucată de săpun, a fost descoperit de reeducatori în urma unei percheziţii, iar Gh. Calciu a fost bătut crunt: „M-au snopit în bătaie. Îmi pierdusem cunoştinţa, nu mai ştiam nici să citesc, nu mai cunoşteam literele, rugăciunea «Tatăl nostru» am uitat-o complet”. Ce a urmat a fost „numai întuneric, o perioadă de întuneric mare”. Acesta avea să fie începutul perioadei de cădere într-un abis din care de abia după câţiva ani a fost salvat cu ajutorul credinţei.
Fără a povesti la modul concret iadul prin care a trecut, Gh. Calciu ne oferă propria reprezentare a ceea ce a însemnat Piteştiul: „o Golgotă, un Munte al măslinilor unde, cei care am trecut pe acolo, am băut până la fund paharul disperării, al abandonării şi al lepădărilor”.
La Piteşti, Calciu a fost torturat în camera 4 spital începând, cu 21 ianuarie 1950, şi ulterior, fiind selectat de Ţurcanu, a participat la „şcoala de cadre” de la camera 4 spital. În iunie 1950, a fost transferat la Gherla, unde s-a ocupat de centralizarea declaraţiilor date de victimele torturilor, situaţie pe care a acceptat-o, potrivit spuselor sale, pentru că îl absolvea de obligaţia de a el însuşi note informative. Deşi a fost acuzat că ar fi fost torţionar, nu există informaţii certe care să susţină acest lucru. De altfel, există mărturii potrivit cărora pus să-l bată pe un alt prizonier, Calciu a început să plângă. Mai mult, de câte ori a putut a încercat să-i ajute pe alţi deţinuţi, folosindu-se de cunoştinţele sale medicale sau avertizându-i asupra unor pericole. Implicat în al doilea proces al reeducării, al lui Vică Negulescu, Calciu a acuzat Securitatea şi Partidul Comunist că au regizat experimentul reeducării, refuzând varianta oficială că torturile au fost puse la cale de legionari. Acesta a reprezentat începutul revirimentului lui Calciu.
Condamnat la 15 ani de închisoare, care s-au comasat cu condamnarea iniţială, Gh. Calciu şi-a petrecut următorii ani la Casimca Jilavei, împărţind celula cu Marcel Petrişor, Iosif V. Iosif şi Constantin Oprişan, ltimul, în ciuda eforturilor disperate ale colegilor de al salva, murind de tuberculoză. În ultima parte a detenţiei a fost transferat la Aiud, iniţial la Celular, apoi mutat la Zarca, pentru că a refuzat să-şi facă autonaliza.
Eliberat la 15 mai 1963, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Viişoara, lângă Mărculeşti, până în august 1964. Revenit în Bucureşti, Calciu nu şi-a putut relua studiile la Medicină şi s-a reorientat spre Facultatea de Filologie Franceză, devenind profesor de liceu. Însă, acest lucru nu l-a mulţumit. Vocaţia sa pentru jertfă şi promisiunea făcută în închisoare că se va face preot îi îndreaptă paşii către Teologie, unde nu putea fi însă admis pentru că făcuse închisoare. Cu ajutorul patriarhului Iustinian Marina, Calciu este admis la facultate şi tot cu ajutorul Patriarhului reuşeste să o şi termine. În mai 1972, Calciu a fost exmatriculat din facultate în urma unor verificări făcute de Securitate, însă la sfatul Patriarhului şi-a dat licenţa mai devreme, reuşind să absolvească. În 1973, Gheorghe Calciu a fost preoţit şi şi-a început activitatea de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. Peste numai câţiva ani, părintele Calciu începea „cruciada” împotriva unui regim care propaga agresiv ateismului şi care îşi propusese, folosinde-se de programul de sistematizare, să demoleze lăcaşuri de cult de o valoare inestimabilă. Astfel, în toamna anului 1977 părintele Calciu deplângea demolarea bisericii Enei, iar câteva luni mai târziu ţinea în Catedrala Patriarhală o predică împotriva ateismului, numind materialismul „o filozofie a disperării”. Motivaţia gesturilor sale este dată de însuşi părintele Calciu: „Dumnezeu m-a chemat la o predicaţie vie, la o trezire a sufletului tineretului român la adevărul creştin, la demnitatea de oameni şi la demnitatea supremă de creştini”. În aceste condiţii reacţiile din partea ierarhiei ortodoxe şi a responsabililor de la Departamentul Cultelor nu au întârziat să apară: preotului Calciu i s-a interzis să mai predice în Catedrala Patriarhală, iar la 7 martie 1978, inspectorul cultelor pentru capitală, Niţă Pascu, i-a cerut socoteală pentru gestul său de a fi făcut un parastas în memoria celor trei elevi ai seminarului morţi la cutremului din 1977. O zi mai târziu, la 8 martie 1978, Părintele Calciu a inaugurat ciclul de predici „Şapte cuvinte către tineri”, rostite în cadrul meditaţiei de seară în Postul mare al Paştelui.
Cele şapte predici – Chemare, 8 martie 1978, Să zidim biserici, 15 martie, Cer şi pământ, 22 martie, Credinţă şi prietenie, 29 martie, Preoţia şi suferinţa omenească, 5 aprilie, Despre moarte şi înviere, 12 aprilie, Iertarea, 19 aprilie – au atins teme sensibile pentru regim, dar şi pentru ierarhia ortodoxă: problema ateismului, relaţia biserică-stat, rolul preotului în societate, distrugerea lăcaşurilor de cult. Această primă serie de predici trebuia să fie urmată de o alta, pe tema Creştinismului şi culturii, pe care părintele Calciu  voia să o anunţe în predica sa programată în 17 mai, dar pe care nu a mai putut să o mai rostească. Elevilor şi studenţilor de la Seminar li s-au alăturat curând studenţi de la facultăţile laice.
Predicile adresate în primul rând tinerilor cărora „educaţia ateistă nu reuşise încă să întunece cerul din ei”, au atras un număr impresionant de elevi şi studenţi, nu doar de la Seminar, ci şi de la facultăţile laice, de la Universitate sau Politehnică. Întâlnirile preotului Calciu cu tinerii săi ascultători durau destul de mult. Predicile erau urmate de discuţii care se terminau la miezul nopţii şi părintele Calciu era condus acasă, pe jos,  de studenţii de la alte facultăţi.
Audienţa de care se bucurau „cuvintele” părintelui Calciu a determinat pe responsabilii seminarului să ia o serie de măsuri pentru a pune capăt acestor manifestări.
Astfel, după mai multe încercări de a descuraja studenţii să participe la meditaţia de seară, la al şaselea cuvânt, din ordinul conducerii Seminarului, s-au baricadat porţile seminarului, a fost zăvorâtă uşa de la Biserică şi seminariştii au fost închişi în dormitoare. Studenţii şi elevii din oraş au pătruns în Seminar sărind gardul, seminariştii au ieşit din dormitoare pe fereastră iar meditaţia rugăciune s-a ţinut pe treptele bisericii. De asemenea, Consiliul Profesoral al Seminarului reunit la 10 aprilie 1978 a condamnat luarea de poziţie a părintelui Calciu faţă de ateism, precum şi introducerea în discuţie a bisericilor dărâmate. În şedinţa aceea s-a spus: „Preotul trebuie să înţeleagă că trăim vremuri grele şi e necesar să ne resemnăm în faţa samavolniciilor”.
În faţa hotărârii părintelui Calciu de a nu abdica de la convingerile sale autorităţile statului şi-au unit eforturile recurgând la toate mijloacele de intimidare şi pedepsire. Preotul Calciu era sunat şi de trei ori pe zi şi voci diferite îl ameninţau cu închiderea în azilul psihiatric, cu închisoare sau cu persecutarea soţiei şi a copilului.
La 17 mai 1978, potrivit hotărârii permanenţei Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, părintele Calciu era suspendat din postul de profesor la Seminarul teologic. În urma acestei decizii, preotul Calciu a depus o cerere solicitând postul de măturător al dealului Mitropoliei, răspunsul primit fiind acela că „Patriarhia nu are în schemă un asemenea post”. Câteva zile mai târziu, hotărârea Consiliului Eparhial al Arhiepiscipiei Bucureştilor din 23 mai interzicea accesul preotului Calciu în incinta Seminarului şi îl obliga să presteze serviciu în postul de funcţionar al administraţiei în cadrul Cancelariei Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Curând după dezlănţuirea campaniei autorităţilor împotriva preotului ortodox a luat fiinţă un Comitet pentru ocrotirea lui Gheorghe Calciu. Membrii Comitetului au transmis mai multe scrisori postului de Radio Europa Liberă şi au făcut apel chiar la Patriarhiul Iustin Moisescu prezentând situaţia părintelui Calciu, presiunile la care a fost supus şi cerând ajutor pentru ca acesta să nu fie alungat din postul său de la Seminar. Totodată, memoriile atrăgeau atenţia asupra presiunilor exercitate la adresa studenţilor care participaseră la întâlnirile cu preotul Calciu. Aceştia au fost anchetaţi şi li s-a cerut să-şi declare în scris poziţia faţă de profesorul şi duhovnicul lor. Cei care au refuzat să-şi trădeze dascălul au avut fără excepţie nota la purtare scăzută, fapt ce implica pierderea bursei, fapt ce îngreuna continuarea studiilor, mai ales pentru cei provenind din familii sărace.
Demersurile Comitetului de ocrotire nu au fost însă încununate de succes de vreme ce, în timpul vacanţei de vară, Consiliul de Disciplină al Seminarului teologic din Bucureşti hotăra, la 15 iunie, desfacerea contractului de muncă al preotului Calciu, iar Sinodul mitropolitan, în şedinţa din 5 iulie 1978, aproba şi el hotărârea.
Comunicat curent al SLOMR, 1979
Măsurile de intimidare nu au încetat nici ele, ameninţările devenind tot mai frecvente şi fiind completate de afirmaţii denigratoare la adresa părintelui calciu. Astfel, în blocul în care locuia părintele a fost distribuit un manifest intitulat „Să stârpim parazitul”, semnat „Opinia blocului”, care-l prezenta pe părintele Calciu drept un parazit şi un pericol la adresa locatarilor.
La începutul anului 1979, Gheorghe Calciu a discutat posibilitatea creării unui sindicat liber în România cu doctorul Ionel Cană şi economistul Gheorghe Braşoveanu, iar după redactarea declaraţiei de constituire a SLOMR i-a ajutat să expedieze documentul în străinătate pentru a fi făcut public. Interesat în mod special de problemele religioase, Gh. Calciu nu s-a numărat printre semnatarii documentului de constituire a SLOMR, sindicat care viza în special respectarea drepturilor din sfera relaţiilor de muncă, însă a acţionat ca un „consilier spiritual” al acestuia.
La 10 martie 1979, preotul Calciu şi ceilalţi doi iniţiatori ai SLOMR au fost arestaţi. Concomitent, pentru a contracara manifestările de sprijin venite din statele occidentale, propaganda comunistă şi-a înteţit campania de denigrare la adresa celor trei arestaţi, acuzându-i de încercare de a „relansa o mişcare fascistă sub pretextul creării unui sindicat liber al muncitorilor”. Mai mult, mergând pe linia discreditării totale, preotul Calciu era acuzat că în timpul primei condamnări a încercat să construiască în închisoare un nucleu al Gărzii de Fier, procurând arme şi că ar fi întreprins acte violente la adresa colegilor detenţie. Eşecul campaniei de discreditare este dovedit de susţinerea de care s-a bucurat părintele Calciu din partea unor personalităţi internaţionale, precum Ronal Reagan, Margaret Thatcher sau Papa Ioan Paul al II-lea, dar şi a unor organisme pentru apărarea drepturilor omului (Amnesty International, Helsinki Watch Committee, CIEL),  biserici sau reprezentanţi ai acestora (Biserica Evanghelică din RFG, arhiepiscopul de Canterbury).
Declaraţie olografă Gh. Calciu-Dumitreasa, 1979
Acuzat de „trădare prin transmitere de secrete, preotul Calciu a fost condamnat prin sentinţa T.M. Bucureşti nr. 35/4 mai 1979 la 10 ani închisoare. După recurs, Calciu a fost internat trei luni la spitalul de nebuni de la Jilava, de unde a fost transferat ulterior la Aiud. În 1980, timp de 100 de zile a fost supus unui regim de izolare: 10 -15 zile era dus într-o celulă fără ferestre şi aer, dezbrăcat de zeghe şi îmbrăcat numai cu un veston şi o pereche de pantaloni sfâşiaţi fără nasturi şi centură, pe care îi ţinea cu mâna, primind mâncare o dată la trei zile. Apoi, era readus în celula sa pentru două zile, după care era transferat din nou la izolator.
În mai 1981, preotul Calciu a făcut greva foamei timp de 26 de zile, cerând dreptul de a emigra pentru soţia şi fiul său.
În toată această perioadă Calciu a refuzat să adreseze preşedintelui Ceauşescu o cerere de graţiere, fapt ce ar fi putut să-i grăbească eliberarea, motivând că asta ar fi echivalt cu recunoşterea unor greşeli pe care nu le făcuse.
Eliberat la 20 august 1984, în urma protestelor internaţionale susţinute, Gh. Calciu era caterisit la 6 octombrie 1984.
În 1985, preotul Calciu împreună cu familia a plecat în Statele Unite. Iniţial au locuit în Pennsilvania, iar apoi s-au mutat în Cleveland în casa parohială închiriată de comunitatea românească, unde au stat patru ani. În primul an, părintele Calciu a lucrat ca preot misionar în cadrul Episcopiei „Vatra Românească”, slujind şi predicând în numeroase biserici din America. 
În 1988 s-au mutat la Washington, unde preotul Calciu a lucrat în construcţii, ca zidar şi tâmplar, şi şi-a continuat activitatea misionară. A preluat parohia „Sfânta cruce” din Washington într-un moment în care aceasta era închisă din cauza datoriilor către statul american şi a neînţelegerilor dintre enoriaşi. Cu multă trudă a reuşit să o pună pe picioare şi după câţiva ani, în care a continuat să muncească în paralel şi în construcţii pentru a asigura traiul familiei sale şi a susţine şi parohia, părintele a reuşit să se ocupe exclusiv de biserică.
Părintele Calciu s-a stins din viaţă la 21 noiembrie 2006, în Statele Unite, dar potrivit dorinţei sale a fost înhumat în România. Au existat voci care nu s-au sfiit să-l acuze pe Gheoghe Calciu că ar fi fost torţionar - acuzaţii nu doar nesusţinute de surse, ci şi profund nedrepte, venite din partea unor oameni care nu au putut să înţeleagă ce a însemnat iadul reeducării - sau care i-au reproşat simpatiile legionare. Dincolo de toate aceste lucruri părintele Calciu este un exemplu extraordinar al unui om care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al credinţei, a reuşit nu doar să supravieţuiască infernului în care a fost aruncat de regimul comunist, dar care a reuşit să se ridice deasupra, să ierte şi să-şi pună restul vieţii în slujba lui Dumnezeu, a bisericii şi a oamenilor.

Bibliografie selectivă: ANIC, Colecţia Anneli Ute Gabany, dosar nr. 161, 165; ACNSAS, Fond Penal 766, vol. 1; Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Nemira, 2001; D. Bacu, Piteşti. Centru de reeducare studenţească, prefaţă de Gh. Calciu- Dumitreasa, Editura Atlantida, Bucureşti, 1991; Viaţa părintelui Gh. Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Christiana, Bucureşti, 2007; Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Polirom, 2007; Ana Maria Cătănuş, Războiul întru cuvânt: Preotul Gh. Calciu-Dumitreasa şi rezistenţa religioasă în România anilor ’70-’80, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2007, pp. 242-260.

© Copyright Dissidentia 2011.

AArticol publicat în AT, nr. 1-2/2009, p. 239-243. http://arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/biografii.html

No comments:

Post a Comment