Despre viaţa şi dizidenţa lui Mihai Botez (la Cafeneaua critică, la MNLR, joi 27 februarie 2020)

Mihai Botez (1940-1995): unul dintre cei mai importanţi contestatari ai regimului comunist din România din ultima sa etapă, după 1979, trăitor peste Ocean, în Statele Unite ale Americii, din 1987, ambasador al României pe lîngă Organizaţia Naţiunilor Unite, la New York, în 1993-1994, ambasador al României în Statele Unite, la Washington, în 1994-1995. Matematician de formaţie, strălucit intelectual, dizident proeminent, autor al unor excepţionale texte de analiză critică a comunismului autohton, apoi critic acerb al regimului din exil, pînă la sfîrşitul lui 1989, diplomat în perioada postcomunistă, în ultimii săi ani de viaţă, Mihai Botez rămîne o extraordinară figură a istoriei politice româneşti recente, a istoriei noastre intelectuale în genere. O recentă culegere de texte ale sale, de documente şi mărturii, „Lumea a doua” şi alte scrieri din anii disidenţei solitare. 1979-1987 (Ediţie îngrijită, studiu biografic, cronologie şi studii introductive de Ana-Maria Cătănuş, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2019), adaugă informaţii preţioase, răspunzînd şi contestaţiilor de care Mihai Botez n-a fost ferit. Cu pornire de la această carte, Cafeneaua critică propune o reconstituire a vieţii şi dizidenţei sale.

Participă: Viorica Oancea (editoare, sora lui Mihai Botez, autoare a unui text biografic inclus în recentul volum retrospectiv), Ana-Maria Cătănuş (autoarea ediţiei) şi Gabriel Andreescu (şi el, figură dintre cele mai importante ale dizidenţei din anii 1980, militant, după 1989, pentru drepturile omului şi ale minorităţilor, profesor de ştiinţe politice, autor de texte fundamentale ale dizidenţei româneşti, cercetător şi autor de cărţi, studii, articole pe  respectiva gamă tematică, de la anticomunism şi pînă la etica memoriei).

Amfitrion: Ion Bogdan Lefter.

Cafeneaua critică este un proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate. Prima serie s-a desfăşurat în anii 1994-1998 în Cafeneaua Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Seria a doua a debutat în noiembrie 2008 la Clubul TSC şi a continuat la Clubul A, la Club Control, din nou la Club A, la POINT şi la Muzeul Naţional al Literaturii Române – MNLR. De asemenea, Cafeneaua critică organizează şi ediţii „în deplasare”, în mijlocul evenimentelor culturale pe care le dezbate.

*

Cafeneaua critică

joi 27 februarie 2020, orele 19.00-21.30

Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti – MNLR

Str. Nicolae Creţulescu nr. 8 (în spatele Bisericii Albe de pe Calea Victoriei şi în spatele UNITER)

Contact: 0731-00.30.22 (Andreea Drăghicescu/ MNLR); 0737-210.978 (Paul Radu/ Cafeneaua critică)

Mircea Răceanu: Un complicat caz de trădare în România comunistă

În seara zilei de 31 ianuarie 1989, un flagrant organizat sub coordonarea generalului mr. Aurelian Mortoiu, şeful Direcţiei a III-a (Contraspionaj) a Direcţiei Securităţii Statului, se concretiza cu arestarea lui Mircea Răceanu, şeful referenturii SUA şi Canada şi directorul adjunct a.i. al Secţiei Relaţii V, care se ocupa de SUA, Canada, ţările Americii Centrale şi Latine, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reţinerea înaltului diplomat român, considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai experimentaţi şi competenţi pe relaţia cu Statele Unite ale Americii, sub acuzaţia de trădare prin transmitere de secrete, a marcat începutul unei anchete penale complexe, finalizată cu decizia Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti de condamnare la moarte a lui Mircea Răceanu. Sentinţa definitivă a fost însă comutată de Nicolae Ceauşescu prin decret la 20 de ani de închisoare.

Prăbuşirea în cascadă a regimurilor comuniste din Europa de Est şi schimbările generate de înscrierea României pe un drum democratic, după 1989, au dus la reinterpretări diametral opuse ale cazului Răceanu, culminând în anul 2000 cu achitarea diplomatului român pentru infracţiunea de „trădare prin transmitere de secrete”, în urma recursului în anulare promovat de procurorul general al României. La 7 mai 2002, la Washington, preşedintele Ion Iliescu i-a acordat lui Mircea Răceanu Ordinul Naţional „Pentru merit” în grad de „Comandor”[1].

Dacă din punct de vedere juridic diplomatul român a fost reabilitat, analiza istorică a cazului Mircea Răceanu prezintă în continuare un interes deosebit, de vreme ce până la acest moment contribuţiile istoriografice destinate subiectului au fost lapidare şi, pe alocuri, hazardate în concluzii, probabil şi ca urmare a utilizării unei palete restrânse de surse.

Studiul de faţă propune o analiză complexă, dar nu exhaustivă, asupra acestui caz complicat, din perspectiva surselor documentare disponibile la acest moment.

Astfel, folosind documentele identificate în arhivele fostei Securităţi, elaborate de mai multe structuri şi direcţii (DIE/CIE, Contraspionaj, Cercetări penale), stenograme realizate în urma şedinţelor conducerii de partid şi de stat, literatura memorialistică a celor direct implicaţi în evenimente, precum şi lucrări speciale dedicate subiectului, studiul nostru prezintă o analiză nouă şi nuanţată asupra desfăşurării cazului Răceanu. Totodată, ridică o serie de semne de întrebare asupra interpretărilor lansate în epocă şi după prăbuşirea regimului comunist privind valenţele reale ale activităţii lui Mircea Răceanu.

[..........................]

Articolul integral se regăseşte în volumul Revoluția din 1989. Învinși și învingători, coordonat de Anneli Ute Gabanyi, Ale­xan­dru Muraru, Andrei Muraru, Daniel Șandru, Editura Polirom (în curs de apariţie.  

---

[1] Ştefan N. Maier, De vorbă cu Mircea Răceanu (IV). https://acum.tv/articol/1976/ accesat la 1 octombrie 2019.