Fragment din articolul "Paul Goma. Scriitorul devenit disident", publicat în volumul
Paul Goma și exilul etern, Editura Ratio et Revelatio, 2016.
Prefaţă de Matei Cazacu. Postfaţă de Liliana Corobca.
Vorbind despre Arhipelagul
Gulag al lui Alexandr Soljeniţîn, scriitorul mexican Octavio Paz îl descria
ca pe un arhipelag de cerneală şi amărăciune[1]. În viziunea sa, Arhipelagul
Gulag „nu era o carte de filozofie politică, ci mai mult o operă istorică:
este o mărturie [...] a sistemului represiv fondat în 1918 de bolşevici, rămas
intact până în zilele noastre, chiar dacă a fost relativ umanizat de Hruşciov,
iar astăzi nu-şi mai arată aspectele monstruoase şi groteşti ale perioadei
staliniste”.[2]
Chiar dacă de
dimensiuni reduse, sistemul concentraţionar din România din perioada stalinistă
nu a fost mai puţin înfricoşător. Valurile succesive de arestări de la
sfârşitul anilor 1940 şi din anii 1950 au dus la mutilarea fizică şi psihică a
unui număr important de oameni, de la foşti miniştri la simpli ţărani, de la
vârstnici la tineri de abia ieşiţi din adolescenţă. Experienţele gulagului
românesc sedimentate în mintea celor care le-au trăit, însă păstrate sub
tăcere, au putut fi scoase la iveală după schimbarea în 1965 a conducerii P.C.R.
Nicolae Ceauşescu,
noul secretar-general al partidului, şi-a început mandatul continuând în primă
fază politicile de deschidere spre societate, iniţiate de Gheorghiu-Dej în
ultimii săi ani. În întâlnirile avute cu
uniunile de creaţie, Ceauşescu a pledat pentru o mai mare libertate de creaţie,
cu respectarea însă a limitelor ideologice[3].
În dorinţa de a se
delimita de predecesorul său, Ceauşescu a făcut un pas mai departe. Astfel, cu
ocazia Plenarei C.C. din aprilie 1968 şi a prelucrărilor care au urmat[4],
au fost demascate inclusiv abuzuri comise de Securitate la sfârşitul anilor
1940 şi în anii 1950. Plenara s-a bucurat de un mare ecou în societate. Mai
mult, a fost privită ca o garanţie a ruperii totale de trecut.
Momentul august 1968,
când conducerea P.C.R. a refuzat să se alăture invaziei U.R.S.S. şi celorlalte
state din Pactul de la Varşovia în Cehoslovacia a strâns şi mai mult legăturile
dintre partid – a cărui interfaţă devenise Ceauşescu – şi populaţie.
Dacă la începutul
anilor 1960 partidul se deschisese oficial către mase, în 1968 masele erau cele
care ieşeau în întâmpinarea partidului. Intelectuali, tineri scriitori, chiar
foşti deţinuţi politici, se alăturau P.C.R. Paul Goma era unul dintre ei,
devenind membru de partid la 29 august 1968[5].
Perioada liberalizării generase speranţe
inclusiv celor care avuseseră de suferit în timpul lui Gheorghiu-Dej. Era şi
cazul lui Paul Goma, cărui evoluţie pozitivă poate fi percepută în însemnările
sporadice descoperite în jurnalele care i-au fost confiscate de Securitate în
1977. Acestea înregistrează transformările din viaţa sa: publicarea unor mici
povestiri, articole în “Luceafărul”, “Scânteia Tineretului”, “Contemporanul”,
prima carte publicată – Camera de alături -, căsătoria cu Ana-Maria
Năvodaru, slujba de redactor la „România literară”, prima lor casă[6]. În ajunul Crăciunului din
1968, Goma nota: „În general, bine, chiar foate bine. Dea Domnul să meargă tot
aşa”[7].
Motivat de deschiderea pe care partidul o
afişa pentru denunţarea tarelor trecutului, dar şi de îndemnurile adresate
scriitorilor de a trata aceste subiecte în operele lor, Paul Goma începe să
scrie despre viaţa în închisoare, în perioada stalinistă. În scurt timp
finalizează romanul Ostinato şi la puţină vreme după aceea romanul Uşa.
Nici unul dintre acestea nu va vedea însă
lumina tiparului, iar anii în care autorul se luptă cu cenzura, cu editurile,
chiar cu foştii colegi de închisoare, deveniţi mai influenţi în lumea literară,
vor contribui la radicalizarea lui Paul Goma şi la apropierea sa de momentul
intrării în disidenţă.
Ostinato, depus în 1967 la Editura pentru literatură,
trece vreme de cinci ani printr-un proces complex la capătul căruia nu se afla
însă publicarea. Autorului i se solicită modificări, eliminări de fragmente,
manuscrisul este plimbat la Direcţia presei, dată spre evaluare la numeroşi
referenţi, este schimbată editura, cartea ajungând la „Eminescu” şi chiar
primeşte în 1971 viza E[8]. Cu toate acestea, Ostinato
nu este publicat.
Descumpănit, Goma ameninţa în şedinţa de
partid din 24 decembrie 1969 cu predarea carnetului de partid şi cu publicarea
în străinătate. „N-ai decât s-o publici în străinătate– îi replica Zaharia
Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor - dar cum vei mai privi în ochii poporului
român?”[9]
Asemeni lui Ostinato, şi următorul
roman va fi respins de la publicare. Uşa era depus de autor în 1970
la editura Cartea Românească. Deşi directorul editurii, Marin Preda, i-a dat speranţe
de publicare, cartea a fost respinsă. Au contribuit la acest lucru nu doar cenzura,
ci şi asperităţile dintre Paul Goma şi fostul coleg de închisoare, Alexandru
Ivasiuc, în acel moment redactor la editură. Acesta a vehiculat zvonul potrivit
căruia cartea era defăimătoare la adresa cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu.
O nouă discuţie cu Zaharia Stancu elimina
orice dubiu asupra posibilităţii de publicare a cărţii. Dialogul este reprodus
de Paul Goma într-o însemnare din 30 iunie 1971.
„- Uşa nu e publicabilă. Niciodată,
deocamdată, - se corectează – această carte nu va fi aprobată de cenzură.
-
De
ce?
-
Critici
aparatul de stat.
-
Da,
zic, dar de la stânga şi cu durere.
-
N-are
a face. Îl critici. Nu se publică.”[10]
Respinse de la publicare, romanele lui
Paul Goma au apărut în străinătate, autorul fiind sprijinit în demersurile sale de Dieter Schlesak şi
Dumitru Ţepeneag. Romanul Ostinato a
fost publicat simultan în R.F.G. şi Franţa, varianta în limba germană fiind
lansată la târgul de carte de la Frankfurt, în octombrie 1971[11].
Evenimentul a determinat proteste
vehemente din partea autorităţilor de la Bucureşti, fiind urmate de retragerea
standului românesc de la târgul de carte.
Publicarea romanului Ostinato a
fost primită cu entuziasm în exilul românesc, mai ales cel parizian. Postul de
Radio Europa Liberă a transmis fragmente din roman, iar Virgil Ierunca publica
în revista „Limite” un articol elogios la adresa lui Paul Goma [....]
***
[...] Începutul lunii
februarie a adus concretizarea primului demers colectiv privind respectarea
drepturilor omului. Este vorba despre Scrisoarea deschisă pe care opt români,
printre care se afla şi Paul Goma, o adresau, la 8 februarie 1977, statelor
participante la conferinţa care urma să se desfăşoare la Belgrad în perioada 4
octombrie 1977-9 martie 1978, şi care trebuia să discute felul în care au fost
implementate hotărârile de la Helsinki.
Ideea redactării în comun a unui document
apăruse pe fondul dorinţei câtorva persoane de a emigra. Este vorba despre
Sergiu Manoliu, Carmen Manoliu, pictori, Emilia şi Erwin Gesswin,
instrumentişti la Orchestra Filarmonică Bucureşti, Adalbert Feher, muncitor
metalurgist şi Şerban Ştefănescu, toţi cei menţionaţi semnând forma finală a
scrisorii.
Proiectul iniţial al scrisorii deschise a
fost redactat de Paul Goma, însă textul mai larg, cu valenţe literare, dar care
nu accentua în mod special problema liberei circulaţii, nu a fost acceptat de
ceilalţi membri ai grupului.
Pentru că această versiune a scrisorii nu
este foarte cunoscută, am ales să o prezentăm integral în cele ce urmează:
Declaraţie[1]
Noi,
mai jos semnaţii, cetăţeni români, în virtutea prevederilor Constituţiei RSR,
ne propunem să analizăm şi să facem cunoscute opiniei publice modul în care
sunt sau nu sunt aplicate în România atât Constituţia, cât şi legile ţării, cât
şi convenţiile internaţionale pe care statul nostru le-a semnat. Suntem
cetăţeni care au suferit şi suferim nu atât din cauza unor legi şi reglementări
nedrepte (ceea ce nu înseamnă că acestea nu există), cât mai ales din cauza
nerespectării, de către Putere a legilor – pe care, la urma urmei, Puterea le-a
elaborat, Puterea le-a aprobat, Puterea le-a dat publicităţii.
Or,
o lege – fie ea şi publicată – dacă nu e respectată de însăşi Puterea care a
impus-o, nu are nicio valoare. Cetăţenii, indivizii sunt aspru pedepsiţi când
încalcă legile. Sunt pedepsiţi şi în virtutea unor dispoziţii secrete,
necunoscute muritorilor de rând - deci
reglementări care nu pot fi numite legi şi care n-ar trebui să aibă efecte.
Statul însă, Puterea, se conduce şi ne conduce, pedepseşte şi recompensează
după criterii care nu au nicio legătură, nici cu Constituţia, nici cu legile
interne, nici cu pactele internaţionale.
Se
apropie Conferinţa de la Belgrad, la care statele care au semnat Actul Final al
Conferinţei de la Helsinki vor trebui să dea seama de modul în care au aplicat,
în practică [sic], acordul pe care l-au acceptat de bunăvoie şi nesilite de
nimeni
Noi,
mai jos semnaţii, ştim, de pe acum, că reprezentanţii statului român vor
pretinde că au respectat întocmai procedurile Actului de la Helsinki, vor rosti
fraze vagi, neangajate şi, cu seninătate, vor spune neadevăruri. Nu ar fi prima
oară.
În
ultimele trei decenii Puterea în România s-a obişnuit să calce în picioare
drepturile fundamentale ale cetăţeanului. În prima perioadă, slujindu-se de teroarea
directă: arestări, deportări, „luptă de clasă”, constrângere, asasinat, în anii
din urmă, de o teroare mascată: cetăţeanul de rând nu mai este trimis la Canal,
dar e prins în acest păienjeniş de „obligaţii”, şantaje politice, interdicţii
şi ameninţări, care l-au prefăcut într-un deţinut îmbrăcat în haine civile şi
care doarme noaptea în patul său.
În
ultimele trei decenii, Puterea s-a obişnuit cu terorizaţii care nu numai că nu
pot, ba chiar aplaudă, mulţumind din inimă că încă mai există?că încă mai
respiră? În ultimele trei decenii, Puterea s-a obişnuit să ne explice nouă,
cetăţenilor, că în numele nostru şi pentru binele nostru face ceea ce face – ne
terorizează, ne umileşte, ne pedepseşte.
Noi,
mai jos semnaţii, am constatat, cu uimire că am ajuns în Anul Domnului 1977. Am
constatat că ne apropiem de sfârşitul secolului al XX-lea şi că de la
încheierea celui de-al Doilea Război mondial au trecut 32 de ani – o generaţie.
Am constatat că în timp ce unii oameni păşesc pe lună, noi, aici, am coborât îndărăt
în istorie, cu sute de ani, într-o stare de robie mai cruntă decât cea a
stră-strămoşilor noştri căzuţi în robie. Pentru că lor, robilor de atunci, nu
li se spunea că sunt cei mai liberi oameni de pe pământ, nu li se spunea că
sunt proprii lor stăpâni, ei nu erau obligaţi să strige în cor că sunt
fericiţi, că mulţumesc stăpânului pentru raiul pe care li l-a răsturnat în cap.
Noi,
mai jos semnaţii, am constatat că, în acest an, 1977, România nu mai este o
insulă izolată, din care şi în care să nu răzbată ceea ce Acordul de la
Helsinki numeşte informaţie (subliniere Paul Goma). Puterea ne
interzice, în continuare, informaţia scrisă din afara hotarelor, ne
dezinformează sau tace în legătură cu ceea ce se petrece, aici, între hotarele
noastre. Dar puterea nu mai are...puterea şi eficacitatea de altă dată. Cu
picătura, străinii au început să afle ce se întâmplă în ţara lui Dracula.
Picăturile
se vor preface în şuvoi dacă noi, cei de aici, terorizaţi vom încerca să ne
înfrâgem teama, spaima, sădită în sufletele noastre în cei 30 de ani trecuţi şi
să vorbim (subliniere Paul Goma).
Să
vorbim nu doar în şoaptă sau prin semne, nu doar oamenilor de încredere care şi
ei ar putea fi denunţători.
Să
vorbim tare, răspicat, să se audă, să se ştie cât suntem de „liberi”, de
„stăpâni pe destinele noastre”, cât suntem de „fericiţi”.
Să
vorbim tare, să ne cerem drepturile – care sunt drepturi elementare, nu
favoruri.
Să
vorbim tare, ca să arătăm altora şi în primul rând nouă înşine, că încă nu
ne-au prefăcut în animale de povară, necuvântătoare, că nu am decăzut cu totul
din starea de oameni.
Noi,
mai jos semnaţii, ne propunem să aducem la cunoştinţa opiniei publice
internaţionale sistematica încălcare a drepturilor omului în România. Vom pune
pe două coloane textul legilor ţării şi (cu exemple concrete) modul în care
Puterea aplică aceste legi.
Noi,
mai jos semnaţii, nu constituim o organizaţie. Prezenta declaraţie este
deschisă tuturor cetăţenilor români care au suferit şi suferă de pe urma
abuzurilor puterii.
Suntem
încredinţaţi că glasul nostru nu va suna în pustiu. Pentru că nu cerem decât
respectarea unor legi existente.
Februarie 1977
[1] A.C.N.S.A.S, Fond
Manuscrise Paul Goma, vol. 25, f. 10-12. Documentul reprezintă varianta
olografă a proiectului Scrisorii deschise, redactată de Paul Goma.
Acesta, împreună cu alte documente, au fost confiscate de Securitate cu ocazia
arestării lui Paul Goma. Pe prima foaie a documentului se găseşte însemnarea
olografă a lui Paul Goma: „Materialul reprezintă proiectul Declaraţiei
discutată cu familia Manoliu şi familia Geswein, neacceptată de aceştia. 15
aprilie 1977. ss Paul Goma”.
[1] Expresia a fost preluată de la Octavio Paz, „Qui seme le vent”, în Cahiers de L’Est, Janvier 1975, p. 18.
[2] Ibidem,
p. 22.
[3] Vezi Ana-Maria Cătănuş, Vocaţia
libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, Bucureşti, 2014, pp. 70-72.
[4] Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne, 1965-1989, vol. I,
Do-Minor, Iaşi , 2001, p. 34-35.
[5]
Ana-Maria Cătănuş, Vocaţia
libertăţii, p. 92.
[6] A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, agenda 19/1966, agenda 4/1967,
agenda 8/1967-1968.
[7] Idem, Agenda nr. 8, f. 5v.
[8] Idem, vol. 33, f. 273.
[9] Idem, Agenda nr. 8, f. 6.
[10] Idem, Agenda nr. 5, f. 22 v.
[11] Romanul Ostinato era publicat de Editura Suhrkamp, în R.F.G., şi de
Gallimard, în Franţa, sub titlul La
cellule des liberables. În 1972, aceleaşi edituri publicau romanul Uşa, respins şi el de cenzură în
România.
[12] A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul
Goma, vol. 32, f. 202.
[13] Notă-Raport, 15 ianuarie 1972.
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, Dos. nr. 2217, vol.3, f. 326.
[14] A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol 25, f. 126.
[15] A.C.N.S.A.S, Fond
Manuscrise Paul Goma, dos.
nr. 25, f. 112.
[16] Catherine Durandin, Le
Paris de Paul Goma, în Le Paris des Étrangers depuis 1945,
Antoine Marès and Pierre Milza (ed.).
http://books.openedition.org/psorbonne/950
© Copyright Dissidentia 2016
© Copyright Dissidentia 2016
