Extras din lucrarea Vocaţia libertăţii. Forme de
disidenţă în România anilor 1970-1980, Institutul Naţional pentru StudiulTotalitarismului, Bucureşti, 2014, pp. 104-111.
Cunoscut în principal datorită activităţii
sale de la postul de radio Europa Liberă, unde, în anii 1980, a ocupat postul
de director adjunct, apoi de director al secţiei româneşti, istoricul Vlad
Georgescu a fost şi unul dintre primii disidenţi români, în 1977.
Deşi a avut loc
simultan cu mişcarea pentru drepturile omului al cărei lider a fost Paul Goma,
fiind influenţată totodată de acelaşi eveniment – lansarea Cartei 77 –
disidenţa lui Vlad Georgescu a fost mult mai puţin cunoscută. Dacă Paul Goma se
bucura de mai mulţi ani de o notorietate destul de mare, Vlad Georgescu era un
om de ştiinţă cunoscut mai ales în mediul academic restrâns. În plus, prin
tipul de discurs şi de manifestare, Paul Goma şi-a propus un demers colectiv şi
a reuşit să atragă numeroşi oameni. Acest lucru nu a fost însă valabil pentru
Vlad Georgescu, a cărui atitudine ducea mai mult cu gândul la un demers
solitar, chiar dacă axat pe aceeaşi problematică a respectării drepturilor
omului.
Istoric
strălucit, aşa cum a fost descris, disident şi sprijinitor al disidenţei
româneşti, istoria lui Vlad Georgescu a fost una complicată de relaţia pe care
acesta a întreţinut-o cu Securitatea în perioada anilor 1963-1974. Deşi aceasta
din urmă nu poate fi ignorată, ţinând de adevărul istoric, considerăm că ea nu
poate impieta asupra conţinutului disidenţei lui Vlad Georgescu sau a
activităţii sale împotriva regimului comunist dusă de la microfonul Radio
Europa Liberă.
Cariera de
istoric a lui Vlad Georgescu a fost legată de Institutul de Studii Sud-Est
Europene. Astfel, după ce între 1959-1963 a fost muzeograf la Muzeul
Româno-Rus, Georgescu a fost angajat ca documentarist şi, apoi, cercetător la
ISSEE, în anii 1963-1979[1].
Liberalizarea din a doua jumătate
a anilor 1960 s-a dovedit benefică şi pentru tânărul cercetător Vlad Georgescu.
Într-o perioadă în care dosarul şi originea socială nu mai reprezentau
argumente pentru discriminarea profesională, Vlad Georgescu, cu origini
burgheze directe, dar şi prin alianţă[2],
şi-a început ascensiunea în cercetarea istorică. Sprijinit de o serie de
personalităţi ale culturii româneşti, mai ales de către profesorul Mihai Berza,
care-l trata ca pe un fiu, Vlad Georgescu s-a axat exclusiv pe cercetare,
evitând să se înscrie în partid, şi preferând, potrivit propriilor afirmaţii,
postura de „tovarăş de drum” [3].
Perioada
anilor 1967-1974 au fost „cei mai frumoşi şi mai rodnici ani”[4],
după aprecierile sale. A avut ocazia să participe la stagii de cercetare în
Austria, Grecia, însă cel mai cunoscut a devenit în mediile universitare din
Statele Unite ale Americii. Aici a susţinut mai multe cicluri de conferinţe, în
1968-1969 la Berkley şi Stanford, în 1971 la Boulder, Colorado, pentru ca în
1973 să deţină pentru 6 luni postul de profesor la Catedra „Nicolae Iorga” de
la Universitatea Columbia din New York. Cu acest prilej îl va cunoaşte pe
Zbigniew Brzezinski, cel care va deveni apoi consilier pe probleme de
securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter. Totodată, în această
perioadă, Vlad Georgescu a publicat patru cărţi, obţinând şi Premiul „Nicolae
Bălcescu” al Academiei Române. În plus, numele său va fi vehiculat în legătură
cu ocuparea postului de director al Bibliotecii Române din New York[5].
Acest lucru nu se va întâmpla însă şi începând din 1975 trendul ascendent al
carierei lui Vlad Georgescu pare să se fi oprit. Nu i se mai permite să plece
în străinătate în scop ştiinţific şi nici să mai participe la proiecte de
anvergură. În 1976-1977 era scos de la secretariatul tehnico-ştiinţific al Tratatului de Istoria României, pregătit
în cadrul Academiei Române, păstrându-şi poziţia doar în urma intervenţiei lui
Cornel Burtică[6].
Explicaţia cursului descendent al
carierei lui Vlad Georgescu este legată de o serie de elemente ţinând de
evoluţia politicii generale a regimului condus de Nicolae Ceauşescu, dar şi de
relaţia lui Vlad Georgescu cu instituţii care puteau aproba sau, din contră,
bloca ascensiunea acestuia.
În primul
rând, reculul ideologic al regimului a însemnat revenirea în prim-plan a
competenţelor ideologice. Anunţate în iulie 1971, celebrele teze au generat
emoţie în rândul intelectualilor. Implementarea lor însă nu s-a făcut imediat,
astfel că de abia din anii 1974-1975 consecinţele refluxului ideologic au
început să fie din ce în ce mai vizibile. Aşa cum nota şi Vlad Georgescu în „Mărturisirea”
pe care era „încurajat” să o scrie în arestul de la Jilava, după 1974 s-a
revenit la dosar, la originea socială, tehnocraţii au încetat a se bucura de
vechea trecere, locul fiind luat de activişti[7].
Credem însă
că un rol mai important în evoluţia lui Vlad Georgescu l-a avut relaţia
ambivalentă pe care acesta a întreţinut-o cu Securitatea vreme de mai mulţi
ani.
De-a v-aţi ascunselea cu
Securitatea
Istoria „relaţiei
zbuciumate” dintre Vlad Georgescu şi Securitate[8]
– recrutările repetate, la fel şi abandonarea sa ca informator – indică un
caracter atipic al colaborării lui Georgescu cu organele de represiune. Pe de-o
parte, lui Vlad Georgescu îi repugna ideea de a da informaţii. În acelaşi timp,
era conştient că o bună relaţie cu organele de Securitate era mai mult decât
necesară pentru a-şi construi o carieră pe măsura capacităţilor sale
intelectuale. Aşa cum vom vedea din analiza episoadelor de colaborare ale
istoricului cu Securitatea, acesta a încercat să se folosească de Securitate
pentru a reuşi să plece cât mai des în străinătate, să participe la viaţa
ştiinţifică internaţională şi, de ce nu, să ocupe funcţii prestigioase.
Securitatea, la rândul ei, a cultivat acest joc, folosindu-se de Vlad Georgescu
ca de un pion şi renunţând la colaborare ori de câte ori istoricul manifesta
reticenţă. Analiza acestui joc „de a v-aţi ascunselea” aşează în lumină cele
două piese Vlad Georgescu – Securitatea, obiectivele şi strategiile folosite,
dar şi punctele vulnerabile. În cazul lui Vlad Georgescu, acceptarea
colaborării a fost o dovadă a slăbiciunii sale, generată de dorinţa ascensiunii
profesionale. În acelaşi timp, este posibil ca istoricul să se fi amăgit că ar
putea păcăli Securitatea, oferind mai puţin decât se aştepta de la el şi
păstrând astfel aparenţa unei conştiinţe curate. În cazul Securităţii, a fost
vorba capacitatea extraordinară a unui organ de informaţii şi represiune de a
influenţa şi controla viaţa unui om care a acceptat la un moment dat
colaborarea. Bunăvoinţa Securităţii s-a manifestat atunci când i-au înlesnit
plecările în străinătate, dar şi când i-au sugerat ideea unui sprijin în cazul
ocupării postului de la Biblioteca Română din New York. În schimb, de câte ori
a suspectat un comportament duplicitar din partea lui Vlad Georgescu, a
reacţionat în consecinţă, renunţând la colaborare şi punându-i piedici în
îndeplinirea obiectivelor sale. Prea sigură însă de ascendentul pe care-l avea
asupra lui Vlad Georgescu, Securitatea nu a reuşit să intuiască virajul
acestuia spre disidenţă şi astfel să-l blocheze în avans.
Relaţia
dintre Vlad Georgescu şi Securitate a început la 15 august 1963, când acesta a
fost recrutat ca informator, cu numele conspirativ „Mircea Călinescu”.
Angajamentul olograf din 1963[9],
care confirmă recrutarea, este, de altfel, şi singurul pe care-l regăsim în
dosarele sale de reţea, semn că celelalte episoade de colaborare au fost de
fapt reactivări ale informatorului. Vlad Georgescu a fost exclus din reţea în
1965 pentru „refuz de colaborare”[10].
Însemnările ofiţerului de Securitate vădesc nemulţumirea faţă de colaborarea cu
Vlad Georgescu şi argumentează propunerea de încetare a legăturii cu acesta:
„Acest agent trebuie considerat un rebut al muncii noastre încă de la început.
Propriu-zis n-a fost şi nu este agent. Deşi tânăr, e foarte liberalist în
vederile sale, iar faţă de lt. Nimara M. are o atitudine de sfidare. După ce a
acceptat să colaboreze cu organele noastre, treptat a revenit asupra
angajamentului luat. Am discutat cu el la întâlnirea de control din 23.07.1965 şi
mi-am dat seama că ne pierdem timpul degeaba.”[11]
În
mai 1970 s-a produs o nouă recrutare[12],
de fapt o reactivare a informatorului „Mircea”. Potrivit planului de dirijare
din 6 august 1971, Vlad Georgescu, însărcinat la ISSEE cu problemele de
protocol, trebuia să ofere informaţii despre vizitele cercetătorilor din alte
ţări: scopul vizitei, persoanele cu care au intrat în contact, discuţiile pe
care le-au purtat. Un alt element vizat era depistarea celor care veneau în
ţară, fiindu-le trasate sarcini speciale, deci pe linia spionajului străin[13].
Totodată, i se cerea lui Vlad Georgescu să urmărească starea de spirit din
rândul angajaţilor, comentarii duşmănoase, nemulţumiri[14].
Potrivit notelor redactate de ofiţerul de legătură, acesta remarca reticenţa
lui Georgescu de a da note scrise, dar şi de a se întâlni cu ofiţerul în cadrul
unui program organizat. Una din temele predilecte abordate de Vlad Georgescu
era cea legată de deplasările peste hotare, mai precis nemulţumirea legată de
refuzarea unor călătorii[15].
Acelaşi ofiţer remarca însă atitudinea îmbunătăţită a lui Georgescu după
întoarcerea după deplasări în străinătate, furnizarea unor informaţii despre
comportamentul în exterior a unor cercetători români în străinătate, dar şi
date cu caracter documentar privind emigraţia română[16].
Un alt lucru remarcat a fost faptul că Vlad Georgescu nu a fost retribuit în
bani sau obiecte de către Securitate. Şi această colaborare a fost de scurtă
durată, fiind încetată doi ani mai târziu, în aprilie 1972, din cauza „atitudinii
răuvoitoare” a lui Georgescu[17].
În
1974, asistăm la o nouă reactivare a colaboratorului, sub numele conspirativ
„Sandu”[18].
Aceasta s-a produs pe fondul posibilei numiri a lui Vlad Georgescu în funcţia
de director al Bibliotecii Române din New York şi în cea de profesor la Catedra
„Nicolae Iorga” de la Universitatea Columbia[19].
De această dată, în numai câteva luni, Vlad Georgescu a traversat drumul de la
extaz la agonie. Convins în proporţie de 99,991% că va primi cele două funcţii,
aşa cum îi scria soţiei sale Ruxandra Racoviţă, la 10 mai 1975[20],
Vlad Georgescu îşi va vedea în următoarele luni visurile spulberate. Rămânerea
soţiei sale în străinătate, care îi afecta propriile şanse la deplasări în
exterior, măsurile organizatorice luate la institut, ne aduc în faţa unui Vlad
Georgescu timorat şi dispus la mai multe compromisuri. La o întâlnire
solicitată de Vlad Georgescu cu locotenentul Alexandru Chihaia, la 3 aprilie
1975, el se prezintă „destul de frământat, chiar agitat”[21].
Problema abordată cu predilecţie în cadrul discuţiei a fost aceea a plecării în
Statele Unite şi a nesiguranţei că va primi aprobarea pentru călătorie.
Încercând să-l convingă pe ofiţer că nu va refuza revenirea în ţară, Vlad
Georgescu ridică problema încrederii pe care ar vrea să o primească din partea
Securităţii: „Acum se pune problema plecării mele. Eu sunt conştient că dacă mă
puneţi într-un tipar ca pe toată lumea, eu nu încap în acest tipar. Se pune
întrebarea dacă instituţia Dvs. poate să aibă încredere în mine ca să depun sau
nu formele de plecare [...]. Sunteţi dispuşi să ne îmbarcăm pe o colaborare de
lungă durată? O colaborare care să fie utilă atât pentru istoria noastră, cât
şi pentru activitatea dvs.?”[22].
Ceea
ce nu ştia la acea dată Vlad Georgescu era că decizia privind refuzul numirii
sale la New York fusese deja luată, de vreme ce un raport din 1 iunie 1974
concluziona că „Vlad Georgescu nu prezintă suficiente garanţii pentru a i se
încredinţa postul de director de la Biblioteca română din New York”. În acelaşi
timp, pentru acest post era propus colaboratorul „Gabi ”, om de ştiinţă[23].
Astfel, ultimul episod al colaborării dintre Vlad
Georgescu şi Securitate se încheia în aprilie 1975, iar la puţină vreme pe
numele lui Vlad Georgescu organele de Securitate au deschis dosarul de urmărire
informativă cu numele conspirativ „Istoricul”[24].
Un
ultim angajament îi era luat în 25 mai 1977, înainte de a fi eliberat din
arestul de la Rahova, în prezenţa gen. lt. Nicolae Pleşiţă şi a col. Gheorghe
Vasile[25].
Contextul în care a fost luat acest angajament, dar şi precizările dintr-un
raport elaborat la Secţia a IV-a[26],
confirmă ideea că organele de represiune au recurs la o „falsă recrutare”.
Securitatea nu mai avea încredere să-şi asume o nouă legătură de colaborare,
însă acest nou angajament era un instrument foarte bun de presiune şi
intimidare împotriva lui Vlad Georgescu.
Relaţia contradictorie a acestuia cu Securitatea arată că
pe lângă capacităţile intelectuale deosebite, istoricul avea şi o dorinţă nestăvilită
de afirmare. Într-un regim comunist unde portiţele spre libertate erau puţine
şi se puteau închide foarte uşor, Vlad Georgescu a optat pentru o relaţie
riscantă cu Securitatea. A încercat să ofere cât mai puţin cu putinţă şi să
obţină în schimb cât mai mult. Cele mai multe dintre informările sale priveau
discuţiile cu oaspeţi străini sau rapoarte aproape ştiinţifice privind
congresele sau colocviile de istorie la care lua parte.
O explicaţie posibilă pentru refuzul lui Vlad Georgescu
de a da note scrise sau a-i trage de limbă pe cei cu care intra în contact, aşa
cum îi era solicitat de ofiţerii de securitate, ar putea fi legată de
încercarea sa de a păstra în faţa propriei conştiinţe o minimă aparenţă de
moralitate. La fel, încercarea de a construi colaborarea în proprii termeni –
de exemplu, contactarea ofiţerului de legătură doar atunci când va avea ceva de
spus – ne duce cu gândul la faptul că Vlad Georgescu refuza în primul rând
mental calitatea de informator tipic.
În ciuda acestei complicate istorii cu Securitatea,
credem că trezirea de conştiinţă a lui Vlad Georgescu, concretizată în
disidenţa sa din primăvara anului 1977, a fost una autentică. Ea nu poate fi
negată, iar conţinutul acesteia – percepţia asupra realităţii comuniste din
România, soluţiile pe care le imagina – l-au transformat într-un veritabil
adversar al regimului.
Disidenţă şi
exil
Din ce în ce mai dezamăgit şi conştient de cursul
ireversibil al schimbărilor intervenite în România după 1971, Vlad Georgescu a
alunecat spre disidenţă. În aceste condiţii, la începutul anului 1977, el punea pe hârtie un „Program al mişcării disidente
din România”, de altfel singurul program de acest fel redactat în România.
Parte a unui ciclu de scrieri din care mai făceau parte „Politică şi istorie,
cazul comuniştilor români”, o analiză a situaţiei social-politice a României în
perioada 1944-1977 şi un pamflet la adresa lui Nicolae Ceauşescu, intitulat
„Ciuma lui Caragea”, „Programul mişcării disidente din România”[27]
oferea un posibil fundament programatic pentru orice demers disident.
Inspirându-se după modelul Cartei 77, Programul
recunoştea Constituţia ţării, precum şi articolele care statuau că România este
o ţară socialistă şi că forţa politică conducătoare a întregii societăţi e
P.C.R., solicitând însă includerea în Constituţie a dreptului la disidenţă,
recunoaşterea dreptului de a fi de altă părere şi propunând înfiinţarea unei
organizaţii legale intitulată Mişcarea
pentru sprijinirea democraţiei. Aceasta ar fi avut caracterul unei
organizaţii obşteşti menită „a aminti forţei politice conducătoare propriile
sale legi, atunci când ele sunt uitate sau încălcate”[28].
Totodată, documentul atrăgea atenţia asupra faptului că prevederile unor
articole din legea fundamentală a ţării, cu precădere cele care garantau
drepturile cetăţenilor, erau fie aplicate selectiv, fie încălcate grav:
„Românii nu sunt cetăţeni, ci supuşi, drepturile au devenit privilegii, ele nu
mai sunt naturale, ci se capătă ca răsplată... România este o mare rezervaţie
naturală, minunată, dar totuşi înconjurată cu o plasă selectivă care împiedică
libera circulaţie, care filtrează oamenii şi ideile”[29].
La 28 martie
1977, Vlad Georgescu reuşea să transmită textele ambasadorului american Harry
Barnes, urmând ca acesta să le trimită în străinătate spre a fi difuzate. A
doua zi, la 29 martie, Vlad Georgescu era arestat sub acuzaţia de „punere în
slujba intereselor unei puteri străine şi furnizarea reprezentanţilor acesteia
de date ce pun în pericol securitatea statului român”[30].
Tonul acţiunilor represive a fost
dat chiar de şeful statului, Nicolae Ceauşescu, care, nemulţumit de lipsa de
eficacitate a organelor de securitate, stabilea, în şedinţa C.P.Ex. din 30
martie 1977, măsurile care se impuneau. Limbajul secretarului-general era
edificator în privinţa felului în care erau percepuţi opozanţii regimului.
Astfel, Vlad Georgescu era catalogat drept „un măgar, aşa, de ultimă speţă”[31],
soluţia în cazul lui fiind sugerată tot de şeful statului: „să-l trântim 20-25
de ani şi să muncească până o învăţa istoria bine”[32].
În egală măsură, şeful statului era nemulţumit de întârzierea de a reacţiona a
Securităţii, care ar fi trebuit să ia măsuri înainte ca întâlnirea dintre Vlad
Georgescu şi ambasadorul american să aibă loc. Reacţia defazată a Securităţii
era de altfel destul de greu de înţeles dacă luăm în considerare faptul că
aceasta, prin măsurile de filaj şi ascultare a discuţiilor din casa
istoricului, era curent şi cu relaţiile apropiate dintre Vlad Georgescu şi
diplomatul american, dar şi cu pregătirea „Programului mişcării disidente”[33].
Reţinut în perioada 29 martie –
25 mai 1977 sub acuzaţia de „trădare prin transmitere de secrete”, prevăzută de
art. 157 al. 2 CP, Vlad Georgescu şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului
în arestul închisorii Rahova. Tratamentul aplicat lui Georgescu este interesant
sub aspectul atitudinii şi mijloacelor folosite de organele de represiune
pentru a-l determina să-şi recunoască vina şi să-şi reconsidere atitudinea.
Aflat simultan cu Paul Goma la Rahova, Georgescu nu a fost bruscat fizic, în
cazul său anchetatorii recurgând la supraveghere permanentă, intimidare şi
influenţare psihologică.
Supravegherea şi influenţarea s-au realizat
prin „tehnică operativă şi agentura din cameră”, adică înregistrarea
discuţiilor din celulă şi infiltrarea unui ofiţer în cameră, sub acoperirea că
ar fi fost un arestat de drept comun. În cazul lui Vlad Georgescu, acesta a
fost „Costel Trandu”, în realitate ofiţerul Paul Ionescu[34].
Notele realizate de acesta prezintă evoluţia stării de spirit a lui Vlad
Georgescu, în timpul reţinerii sale, dar şi modul în care ofiţerul a contribuit
la modificarea lor. Astfel, încet, încet, Vlad Georgescu îşi pierde siguranţa
iniţială că va fi eliberat în urma presiunilor americanilor, devenind din ce în
ce mai îngrijorat de o posibilă condamnare, în urma informaţiilor/părerilor
furnizate de Trandu/Ionescu[35].
O modalitate de intimidare a lui Georgescu a fost prin difuzarea de informaţii
despre cazul Goma, prezentat ca fiind foarte aproape de o condamnare de durată.
Trimiterile la soarta lui Goma erau făcute tocmai pentru a-l determina pe
Georgescu să facă o analogie între cazul său şi al lui Paul Goma, care să-l
ducă la concluzia că va primi aceeaşi pedeapsă. În plus, tot în scop de
intimidare, Vlad Georgescu a fost transferat pentru câteva zile şi la
închisoarea Jilava[36].
Vlad Georgescu a fost eliberat la
25 mai 1977, nu înainte însă de a scrie o Mărturisire şi o cerere de
clemenţă. Tiparul după care a fost redactată declaraţia-Mărturisire a
fost acelaşi ca în cazul lui Goma, semn că sugestiile privind ceea ce ar fi
trebuit să conţină proveneau de la anchetatori. Era vorba despre date
biografice, evoluţie profesională, ce anume a determinat activitatea contra
regimului comunist şi, fireşte, exprimarea regretului pentru faptele comise.
Astfel, în cazul lui Vlad Georgescu, acesta îşi explica gesturile disidente
prin „influenţele din afară, relaţiile cu ambasada americană nu puteau să nu
aibă o înrâurire negativă asupra mea, facilitată şi de un anumit fond latent decurgând
din originea mea socială”[37].
La scurtă vreme după eliberare,
lui Vlad Georgescu i s-a permis să-şi reia activitatea la Institutul de Studii
Sud-Est Europene. A fost însă monitorizat cu regularitate de Securitate în
privinţa atitudinii faţă de regim. Deşi vizibil marcat de perioada reţinerii,
Vlad Georgescu nu şi-a reconsiderat poziţia faţă de regim, declarând că „e
bucuros că nu s-a lăsat «recuperat » [şi] că e în ordine cu propria sa
conştiinţă”[38]. Acest comportament era
confirmat şi de un document din 5 septembrie 1978, în care se apreciau
următoarele: „Poziţia faţă de regim: net alienată şi ostilă. Consideră că
regimul din ţară reprezintă o falsificare şi în orice caz, un eşec al
principiilor de la care se reclamă. Că este o dictatură personală ale cărei
efecte sunt însă mult agravate de laşitatea la toate treptele corupţiei la un
număr din ce mai mare de anonimi”[39].
Vlad Georgescu a părăsit ţara doi
ani mai târziu, ca bursier al Fundaţiei „Woodrow Wilson”, după nenumărate
intervenţii în favoarea sa din partea unor personalităţi americane. Ajuns în
exil, Georgescu a devenit unul dintre cei care de la microfonul Europei Libere
a acordat un sprijin constant disidenţilor din România, uneori fiind canalul
direct care asigura legătura disidenţilor români cu media occidentală.
Chiar şi în aceste condiţii,
istoria sa complicată cu Securitatea nu s-a încheiat. Devenit directorul
Secţiei româneşti de la Radio Europa Liberă, Vlad Georgescu a devenit din nou o
ţintă a Securităţii.
Acest episod va fi
analizat pe larg în capitolul al XII-lea, care tratează problema Securităţii şi
a Radio Europa Liberă.
[1] ACNSAS, Fond
Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 135v.
[2] Tatăl lui Vlad
Georgescu, fusese inginer agronom cu studii la Paris şi Londra. De asemenea,
prima soţie a lui Vlad Georgescu, balerina Ruxandra Racoviţă, era descendentă a
familiei de domnitori moldoveni Racoviţă.
[3] A.C.N.S.A.S., Fond SIE , dos. nr. 39, vol. 3, f. 27-39.
[4] Ibidem.
[5] Un raport elaborat în cadrul Securităţii, în 1974, menţiona
perspectivele lui Vlad Georgescu de a fi numit director al Bibliotecii Române
din New York, însă concluziona că acesta „nu îndeplineşte toate condiţiile
necesare pentru a fi numit în posturile din exterior”. Se
pare că eşecul în a ocupa acest post a alimentat şi mai mult nemulţumirea lui
Vlad Georgescu faţă de regim.
[6] A.C.N.S.A.S., fond SIE , dos. nr. 39, vol. 3, f. 27-39.
[7] Ibidem.
[8] În acest sens,
vezi şi Liviu Ţăranu, Vlad Georgescu în dos.ele Securităţii, în „Magazin
Istoric”, nr. 7, iulie 2008, p. 18-22.
[9] A.C.N.S.A.S.,
dos. nr. 27085, vol 1, partea 1, f. 11.
[10] Idem, fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 4
[11] A.C.N.S.A.S.,
fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 78 v.
[12] Referat cu
propunerea de a se aproba recrutarea ca informator a numitului Vlad Georgescu.
9 III 1970. Idem, Fond Reţea, dos. nr. 41596,
vol. 1, f. 2.
[13] A.C.N.S.A.S.,
fond Reţea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 10.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem, f. 7.
[16] Ibidem, f.8.
[17] Ibidem, f.1.
[18] Ibidem, vol. 2,
f. 2.
[19] Idem, dos. nr.
27085, vol 1, partea 1, f. 28.
[20] Ibidem, f. 25.
[21] Ibidem, vol. 3,
f. 1-2.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem, f. 64.
[24] A.C.N.S.A.S.,
Fonf Informativ, dos. nr. 15155, 5 volume.
[25] Ibidem, f.
559-560.
[26] Ibidem, f. 990.
[27] Documentul era
calificat de matematicianul Mihai Botez drept „un exemplu de ţinută şi măsură
comparabil cu documentele mult mai cunoscute, elaborate în aceeaşi perioadă în
alte ţări comuniste, ca celebra Cartă 77”. Cei
care au spus nu. Oponenţi şi disidenţi în anii ’70-’80, Romulus Rusan
(ed.), Fundaţia Academia Civică, 2005, p. 99.
[28] Programul mişcării disidente din România,
în Vlad Georgescu, Politică şi istorie.
Cazul comunişilor români, 1944-1977, Jon Dumitru-Verlag, München, 1983, p.
119-123.
[29] Ibidem.
[30] A.C.N.S.A.S.,
fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 210.
[31] A.N.I.C., Fond
C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 42/1977, Stenograma şedinţei Comitetului
politic Executiv din 30 martie 1977, f. 2.
[32] Ibidem, f. 4.
[33] Un transcript al
interceptărilor discuţiilor din casa lui Vlad Georgescu relevă că în data de 16
martie 1977 Vlad Georgescu dădea citire cu voce tare, probabil mamei sale cu
care locuia, „Programului mişcării disidente”. De altfel, discuţiile din casa
lui Vlad Georgescu apar ca fiind înregistrate pe o perioadă de mai mulţi ani,
între 1975-1979. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dos. nr. 15155, vol. 4 (tehnică
operativă), f. 10.
[34] Idem, Fond
Penal, dos. nr. 38, vol. 3.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem, f. 82.
[37] Idem, Fond SIE , dos.nr. 39,
vol. 3, f. 14.
[38] Idem, Fond
Informativ, dos. nr. 15155, vol. 1, f. 19v.
