Anatolii Marcenko: muncitor, zek, activist pentru drepturile omului

Anatolii Marcenko a fost unul dintre cei mai atipici membri ai disidenţei sovietice. Foarte diferit de majoritatea activiştilor pentru drepturile omului, unii fiind vârfuri în domeniile în care activau,  Marcenko, un om foarte simplu, a dovedit că nu este cu nimic mai prejos decât ei, fiind repede „adoptat” şi susţinut de către aceştia.

Provenind dintr-o familie cu părinţi analfabeţi, Anatolii Marcenko s-a născut la 23 ianuarie 1938, în Siberia, la Barabinsk. După clasa a VIII-a a renunţat la şcoală şi a mers să lucreze la centrala hidroelectrică de la Novosibiirsk, apoi la alte proiecte similare în Siberia şi Kazahstan. În 1959, după un conflict banal în Karaganda cu câţiva ceceni exilaţi din Caucaz, Marcenko este arestat şi condamnat la cinci ani de lagăr, pedeapsă redusă  ulterior la doi ani.

Anatolii Marcenko în anii 1960
Sursa foto:
http://www.hro.org/node/12571

Decis să fugă din U.R.S.S., Marcenko a evadat din lagăr, iar la 29 octombrie 1960 a fost arestat lângă graniţa iraniană. Acuzat de înaltă trădare, Marcenko a fost condamnat la o pedeapsă de şase ani  într-o colonie de muncă pentru deţinuţi politici.

În lagărul din Mordovia avea să-l întâlnească pe Iuli Daniel. Între cei doi s-a legat o prietenie strânsă, un detaliu anecdotic fiind acela că din cauza problemelor de sănătate ambii erau aproape surzi şi trebuiau să strige unul la celălalt ca să se înţeleagă. Daniel a fost cel care l-a sfătuit pe Marcenko ca la eliberare să meargă la Moscova şi să ia legătura cu Larisa Bogoraz, fosta soţie a lui Iuli Daniel, şi prietenii acesteia. Astfel, din 1966 Marcenko a intrat în contact cu disidenţii moscoviţi.

Activismul nestăvilit al lui Marcenko îl va apropia de cea de-a treia arestare, la 29 iulie 1968. Cu puţină vreme înainte, Marcenko trimisese o serie de scrisori înalţilor reprezentanţi ai instituţiilor statului, inclusiv patriarhului, atrăgându-le atenţia asupra condiţiilor în care erau nevoiţi să supravieţuiască deţinuţii politici[1].

Deşi grav bolnav, Marcenko avea să fie condamnat la un an de lagăr în regim sever, acuzaţia iniţială fiind încălcarea regimului paşapoartelor. Va fi eliberat însă trei ani mai târziu, după ce pedeapsa i-a fost extinsă cu doi ani. După eliberare, a ales să-şi  execute pedeapsa de un an sub supraveghere administrativă la Ciuna, în Siberia, alături de Larisa Bogoraz, cu care se va căsători în 1971.

Un „om fundamental onest, care refuză orice compromis pe care îl consideră ruşinos, puţin vorbăreţ”[2]. Acesta este portretul schiţat sumar al lui Anatolii Marcenko, un om pentru care a vorbi despre viaţa în lagărele sovietice era de o importanţă vitală.

Mărturia sa consemnează raţiunea pentru care Marcenko nu poate trăi fără să scrie: adevărul trebuie aflat, ştiut, scris. „Scopul principal al acestor însemnări este de a povesti adevărul despre lagărele şi închisorile unde astăzi sunt aruncaţi deţinuţii politici; este acela de a povesti acest adevăr oricui va dori să-l asculte. [...] Lagărele de concentrare unde astăzi sunt aruncaţi deţinuţii politici în U.R.S.S. sunt la fel de terifiante precum lagărele lui Stalin. Mai bune în unele privinţe, mai rele în altele. Trebuie ca aceste lucruri să fie ştiute. Trebuie să le ştie cei care vor să cunoască adevărul şi cărora nu li se dau decât articole liniştitoare şi mincinoase din ziare care adorm conştiinţa publică. Trebuie să afle aceste lucruri şi cei care nu vor să ştie, cei care închid ochii, îşi astupă urechile cu scopul de a putea să se justifice într-o zi şi să iasa din noroi, încă imaculaţi, spunând: Doamne, şi noi care nu am ştiut nimic despre asta!”[4].

Plasat sub supraveghere administrativă de KGB în 1974, când se afla la Tarusa, Marcenko va fi arestat un an mai târziu şi condamnat la patru ani de exil la Ciuna. Arestat din nou la 17 martie 1981, Marcenko a fost inculpat pentru agitaţie şi propagandă antisovietică, din cauza publicării de texte, scrisori deschise şi a lucrării De la Tarusa la Ciuna, circulată în samizdat şi publicată în Franţa sub titlul O grevă a foamei.

 Povestea lui Anatolii Marcenko a ajuns la final la 8 decembrie 1986, când acesta a murit în condiţii misterioase la închisoarea Cistipol. Soţiei sale, Larisa Bogoraz, nu i s-a permis decât să pună o cruce albă pe mormântul său[5].

Acest text reprezintă o parte din articolul Fenomenul disidenţei în Uniunea Sovietică, 1965-1989.
Pentru mai multe informaţii despre Anatolii Marcenko vizitaţi şi:

http://www.uusikotimaa.org/15/070.htm
http://antology.igrunov.ru/authors/march/

[1] Anatoli Martchenko, Mon temoignage. Les camps en URSS apres Staline (în limba rusă Maia Pokazania), Editions du Seuil, 1970, p. 6-12.[2] Cécile Vaissié, Pour votre liberté et pour la nôtre. Le combat des dissidents de Russie, Robert Laffont, 1999, p. 120.[4] Anatoli Martchenko, op.cit, p. 15-16.[5] Anne Applebaum, Gulag. A history, Penguin books, 2003, p. 498.

© Copyright Dissidentia 2012.